Constatare nulitate act

Acesta este document finalizat

Dosar nr. ...../263/2018

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

DECIZIA Nr. 163/2021

Şedinţa publică din data de ....

Completul compus din:

PREŞEDINTE .....

Judecător .....

Grefier .....

Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de apelantul reclamant X, de apelanta pârâtă Y SA (SC YY SA) prin Direcţia Juridică - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Tg-Jiu şi apelanta intervenientă Z SA, toate împotriva sentinţei civile nr. .... din data de ...., pronunţată de Judecătoria Motru, în dosarul nr. ...../263/2018, având ca obiect constatare nulitate act.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns avocat .... pentru apelantul reclamant X şi avocat .... în substituire pentru avocat .... pentru apelanta intervenientă Z SA, lipsă fiind reprezentantul legal al apelantei pârâte Y SA (SC YY SA) prin Direcţia Juridică - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Tg-Jiu.  Avocat .... în substituire pentru avocat .... pentru apelanta intervenientă Z SA a depus la dosar delegaţia de substituire.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de şedinţă, după  care:

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat, probe de administrat s-a constatat apelul în stare de judecată şi s-a acordat cuvântul:

Avocat ...., pentru apelantul reclamant X, a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat, modificarea sentinţei apelate şi rejudecând admiterea acţiunii în totalitate şi respingerea apelurilor declarate de apelanta pârâtă Y SA (SC YY SA) prin Direcţia Juridică - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Tg-Jiu şi de apelanta intervenientă Z SA. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Avocat ...., pentru apelanta intervenientă Z SA, a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi schimbarea parțială a hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte constatarea ca abuzivă a comisioanelor şi în consecinţă respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată  şi respingerea apelurilor declarate de apelantul reclamant şi apelanta pârâtă. Cu cheltuieli de judecată.

TRIBUNALUL

Asupra apelului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe  sub nr. dosar ...../263/2018, reclamantul X a chemat în judecată pârâtele S.C. YY S.A. şi S.C. YY S.A. - Agenţia Motru solicitând ca prin hotărârea ce  se va  pronunţa să se dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 4.11 lit. a, b şi c cu referire la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul de evaluare a garanţiei din contractul  de credit  nr. HL16172 din 1.10.2007, ca fiind clauze abuzive, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi comisionul de evaluare a garanţiei, actualizate la data plăţii, cu rata inflației şi dobânda legală aferentă, în urma rămânerii definitive a hotărârii pronunţate  în prezenta cauză, constatarea nulităţii absolute  a clauzelor înscrise  la punctul 5 art. 5.1 din contractul de credit nr. ...., ca fiind clauze abuzive, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU, la cursul existent în momentul semnării contractului, curs care se calculeze la toată perioada contractului, în virtutea constatării ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5.1 din contractul criticat şi prin raportare la art. 1271 Cod civil; obligarea pârâtelor la returnarea sumelor încasate în urma fluctuației cursului valutar (sume provenite din diferența de curs valutar), ca diferenţă de la cursul de schimb de la semnarea contractului şi până în prezent, actualizate la data plăţii, cu rata inflației şi dobânda legală aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. .... din data de ...., pronunţată de Judecătoria Motru, în dosarul nr. ...../263/2018 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele S.C. YY S.A. - Agenţia Motru,  S.C. YY S.A. şi intervenienta Z .... SA. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 4.11. lit. a, b, c şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reţinute cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi comision de evaluare a garanţiei. S-a respins în rest cererea. A fost obligată pârâta la 2300 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţa prima instanţă a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată  reclamanţii au  indicat  că în cuprinsul contractului de credit  .... au fost inserate  mai multe clauze abuzive prevăzute de art. 4 pct. 4.11 lit. a, b, c respectiv art. 5 din  contract. Punctul 4.11 lit. a din contract  stabileşte un comision de acordare  a creditului în cuantum de 1%  calculat la valoarea creditului, lit. b un comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea  soldului creditului, iar lit. c un comision de evaluare a garanţiei de 360 lei. Art. 5 din contract  se referă la rambursarea creditului, reclamantul contestând  art. 5.1 text care  menţionează că  rambursarea ratelor lunare  se va face în moneda în care s-a acordat creditul.

Dezlegarea pricinii de faţă  presupune analiza  fiecărei clauze  în parte.

Referitor la  comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul de evaluarea garanţiei lunară instanţa a reţinut mai întâi că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, aşa încât prezumţia relativă instituită de art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000 nu a fost răsturnată, situaţie în care contractul de credit  este unul preformulat de bancă, standardizat,  în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.Faptul că o clauză contractuală a putut fi cunoscută de consumator de la momentul încheierii contractului  nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care consumatorul nu are posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei. În acest sens, art. 3.2 din Directiva 93/13  instituie o prezumţie potrivit căreia o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei,  cum este şi contractul de credit analizat în  prezenta sentinţă. Or, tocmai în această situaţie de abuz de putere dominantă a impus adoptarea legislației în materia protecţiei consumatorului, legislaţie care (art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000) preluând  legislaţia europeană (art. 3 din Directiva 93/13) defineşte  clauza abuzivă ca fiind acea clauză  care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, singură ori împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Analizând condiţia referitoare la crearea unui dezechilibru semnificativ instanţa a apreciat că, referitor la clauza analizată sunt îndeplinite cerinţele constatării ca fiind abuzivă întrucât  nu s-a ţinut cont de interesele legitime ale reclamanţilor consumatori. Completând considerentele mai sus expuse, instanţa a reţinut că  în contract nu au fost menţionate elementele necesare pentru perceperea acestor comisioane întrucât nu există o expunere şi o definire a activităților  pe care pârâta le prestează  în schimbul comisionului de administrare . Astfel, inserarea comisionului de administrare urmăreşte în realitate  obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului reprezentând  o creştere neconformă a  costului creditului în  detrimentul reclamanţilor. În aceleaşi considerente  şi ţinând cont de faptul că  nu rezultă  care sunt activităţile desfăşurate de bancă pentru a fi perceput comisionul de acordare credit, instanţa a apreciat că  aceste clauze sunt abuzive urmând să fie constatată nulitatea acestora şi a obligat  pârâta  SC YY  SA să  plătească reclamanţilor  sumele reţinute  în temeiul acestor clauze constatate ca abuzive.În ceea ce priveşte clauzele arătate anterior, instanţa a arătat că au  un caracter abuziv pentru că operaţiunile în virtutea cărora se percep aceste comisioane nu sunt transparente pentru ca părţile  să poată stabili cu exactitate  întinderea acestor comisioane prin raportare la activitatea desfășurată de bancă sau de prepuși băncii, activitate care se regăseşte în  valoarea comisioanelor respective.Este adevărat că o parte din comisioane sunt menţionate de OG 50/2010 dar este necesar ca  banca  să dovedească ce activităţi desfăşoară în valoarea acestor comisioane, altfel  urmând a fi privite ca o majorare indirectă a costului creditului  prin  adăugare la dobândă.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 5 din contract, instanţa a apreciat că această clauză nu este abuzivă întrucât  deşi este o clauză  care nu a fost negociată individual, instanţa a reţinut că această cauză preia practic dispoziţiile dreptului comun în materie, contractul de împrumut. Astfel, art. 1584 Cod civil din 1864 stabileşte obligaţia împrumutatului  la  timpul stipulat în convenție. Astfel, restituirea sumei împrumutate este de esenţa contractului de împrumut, iar  timpul îndelungat pentru care este încheiat contractul de credit  creează  în patrimoniul  băncii dreptul  de a trece la executarea silită atunci când  neexecutarea culpabilă  duce la însăși inexistența contractului. Aşa fiind, a fost respinsă cererea în privința acestei clauze.

Referitor la solicitare de îngheţarea cursului de schimb CHF/RON  instanţa a reţinut că această cerere nu este întemeiată. Astfel, clauza incriminată este valabilă fiind o aplicare a principiului  nominalismului monetar,  potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită oricare ar fi variația  valorii acestuia. Astfel, art. 1578 Cod civil  din 1864  stabileşte că  obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna aceiași sumă numerică arătată în contract indiferent  de sporirea sau scăderea preţului monedei, debitorul fiind obligat să restituie suma numerică împrumutată  în speciile  aflătoare în curs  în momentul plăţii. Principiul instituit de Codul civil din 1864 a fost menținut de Codul civil în vigoare care stabileşte la art. 2164  că împrumutatul este ţinut să restituie aceiași cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea preţului acestora.

Creditul în litigiu a fost tras în CHF astfel încât rambursarea trebuie să se facă în moneda în care s-a acordat creditul, monedă pe care împrumutatul poate să o procure la libera sa alegere  de la banca pârâtă ori de pe piața liberă.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 pct. 1 care menţionează expres că pârâta acordă reclamantului  un credit de 22200 CHF.

În virtutea principiului nominalismului monetar sunt astfel valabile clauzele contractului incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie  ce şi cât a luat cu împrumut, adică  în moneda în care s-a acordat împrumutul, clauza fiind o aplicare a principiului nominalismului monetar.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul invocă hotărârea CJUE KASLER din 30.04.2014. Situaţia menţionată în cauza arătată anterior nu se regăseşte  în prezenta speţă întrucât contractul analizat de instanţa maghiară  a fost tras în moneda națională, iar ulterior plata creditului se făcea prin denominarea creditului în sensul  raportării ratei de  plată  la  raportul dintre forint şi CHF. Petenţii maghiari au contestat în faţa instanţei maghiare tocmai faptul că, în contract era  inserat o cauză ce permiterea băncii calcularea  ratelor lunare exigibile  pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF. Prin urmare trebuie evitată confuzia între situaţia din cauza dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea  din cauza  KASLER adusă  în faţa CJUE . De altfel,  CJUE nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al clauzei contractuale propriu zise ci doar a explicitat noțiunea aplicabilă speței din  Directiva 1993 /13 CEE.

Aşa fiind, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă atâta timp cât este exprimată clar şi inteligibil  fiind de prisos o negociere individuală  întrucât  împrumutul  şi modul de rambursare sunt  stabilite  în  monedă străină.

Instanţa a arătat şi faptul că  potrivit înscrisurilor depuse la dosar  nu  există dovezi din care să rezulte că  nu au  putut fi evaluate consecinţele economice,  potențial semnificative  ale unei asemenea clauze  asupra obligaţiilor financiare.

Faţă de considerentele arătate mai sus, instanţa a admis în parte cererea  şi a constatat ca abuzive clauzele prevăzute de art. 4 pct. 4.11 lit. a, b şi c din contractul .... şi pe cale de consecinţă a constatat nulitatea absolută a acestora cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor reţinute în temeiul  art. 4 pct. 4.11 lit. a, b şi c din contractul ...., comision de administrare, comision de acordare şi comision de evaluare garanţie la cursul B.N.R. în lei la data plăţii sume actualizate cu rata inflației şi dobânda legală.

În aceleaşi considerente a fost respinsă cererea cu privire la 5 din contract.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc. civ. a fost obligată pârâta  la plata  către reclamant a sumei de 2300 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanței aflată la fila 107 din dosar.

Împotriva aceste sentinţe au formulat apel reclamantul X, pârâta Y SA (SC YY SA) prin Direcţia Juridică - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Tg-Jiu şi intervenienta Z SA.

Prin apelul formulat de reclamantul X, a solicitat modificarea sentinţei apelate şi rejudecând să se admită acţiunea în totalitate, astfel cum a fost formulată. Trebuie avut in vedere faptul ca instanţa de fond nu s-a aplecat în totalitate- asupra, probatoriului administrat si a pronunţat o hotărâre care nu reflecta realitatea, de asemenea aceasta nu a constatat faptul ca riscul valutar a fost încasat exclusiv in sarcina reclamatului. Legislaţia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecţiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar şi care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator. Mai mult, potrivit art. 4 şi art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar şi din oficiu, această nulitate – judecătorul este competent nu numai să constate nulitatea clauzelor, ci şi să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual şi utilității pentru părţi a contractului.

 Legea interzice profesioniştilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislaţia chiar stabileşte o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul in care, totuşi, astfel de clauza sunt înscrise în contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect faţa de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanţa, la sesizarea autorităților în domeniul protecţiei consumatorului sau chiar consumatorilor, acţionând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 şi art. 13-14 din aceeaşi Lege 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părţilor. Voinţa clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între - diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este şi ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabileşte scoring-ul/rating-ul clientului, elemente în funcţie de care, după analiza dosarului (pentru care banca încasează un comision consistent), banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează.

Prezumția de clauză abuziva poate fi ridicată doar prin dovada scrisă, făcută de către bancă, a caracterului negociat al contractului si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului ( art. 4 alin. 3, teza a doua; dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, așadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul şi, cu atât mai puţin, cu expertiza, căci acestea nu sunt probe prezentate de bancă ci provocate de bancă; o probă nu poate fi prezentată dacă nu pre-există prezentării).

Nu intră sub incidenţa prezumției de caracter abuziv clauzele referitoare la preţul mărfii sau la tariful serviciului, cu condiţia ca preţul să fie clar şi ușor inteligibil pentru un om cu un nivel de cunoştinţe mediu – art. 4 alin. 6; dacă preţul nu e clar exprimat, atunci prezumția redevine aplicabilă; în orice caz, contractul de credit bancar este o variantă de împrumut, el nu are preț ( pentru că banii nu sunt marfă) şi nici tarif ( pentru că împrumutatul nu este un serviciu prestat clientului) şi în consecinţă, nu se poate susţine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.

Considerând că toate clauzele indicate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabila a actului dintre comerciant şi consumator, instanţa trebuie să declare nulitatea absolută a acestora.

Din analiza dosarului de creditare, trebuie constatat că deşi nu există o clauză reală de suportare a riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, a încheiat fiecare rată lunară la cursul de schimb CHF/LEU, valabil la momentul plăţii ratei lunare şi astfel, riscul de hipervalorizare a monedei CHF a fost suportată exclusiv de către acesta. Obiectul real şi efectiv al contractului de credit a fost acordarea unei sume de bani în monedă națională RON echivalentă însă sumei de 22.200 CHF la cursul de schimb de la acea dată, iar pentru a intra în posesia sumei în RON a trebuit să vândă băncii pârâte suma în franci elvețieni şi să cumpere de la aceasta moneda națională, iar pentru reținerea ratelor lunare mecanismul de plată a fost în sens invers, respectiv a cumpărat cu moneda naționala RON moneda străină CHF de la banca pârâta, pentru a putea achita rata în contul pentru operaţiuni CHF.

 Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi în consecinţă creșterea valorii faţă de moneda națională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere sancționată în dreptul european şi național; întrucât determina angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, rară a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda națională convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestaţiilor. Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligational prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi în acelaşi timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporțional, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale. 

 Conform disp. art. 966 -970 Cod civil, în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, părţile trebuie să acționeze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executări i acestuia, neputandu-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuția între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmarea creșteri valorii CHF faţă de moneda națională apare ca o soluție justă şi echitabila.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă şi nu au avut cunoștințele de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părţilor întrucât hipervalorizarca CHF deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinței părţilor de la momentul încheierii contractului.

Faţa de motivele arătate mai sus, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei criticate şi rejudecând admiterea apelului asa cum a fost formulat cu cheltuieli de judecata in apel.

Prin apelul formulat de intervenienta Z .... SA şi continuat de Z SA prin care a arătat că nu sunt întrunite condițiile stabilirii caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv  dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în privința clauzelor contractuale constatate abuzive prin sentința apelată. În speţă, nu există nicio justificare pentru a constata de o manieră globală caracterul abuziv al tuturor clauzelor în discuţie, nefiind dovedit niciun dezechilibru efectiv. Observând clauzele în discuţie rezultă că mare parte din acestea sunt în strânsă legătura cu îndeplinirea obligaţiilor asumate de împrumutați prin Convenţiile de credit - împrejurare care depinde de împrumutat.

Cu plivire la legalitatea perceperii comisionului de acordare de credit, a solicitat a se avea în vedere faptul că legislaţia în materia creditelor de consum, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, nu interzicea perceperea şi introducerea în contractul de credita unui asemenea element de cost.În cuprinsul comisionului de acordare a creditului sunt înglobate cheltuielile făcute de Bancă în vederea întocmirii documentaţiei, respectiv redactare contract de credit, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare etc. Totodată, esenţial este faptul că acest comision a fost perceput de Banca în momentul semnării contractului de credit, fiind o condiţie „sine qua non" pentru însăși nașterea raporturilor obligationale dintre părţi.

În aceste condiţii, perceperea unui comision de acordare a creditului nu poate fi interpretată ca fiind o dovadă de poziție superioară a creditorului în relația cu împrumutatul şi nici nu creează un dezechilibru vădit intre părţile contractante pe durata derulării contractului, atâta timp cât clientul este cel care, prin voinţa lui de acceptare a plăţii acestui comision, determină însăși nașterea raportului juridic de obligaţii între părţi, iar pe de altă parte stabilirea costului documentaţiei de creditare este regalată natural de concurența între bănci pentru atragerea de noi clienți.

 Cu privire la legalitatea perceperii comisionului de administrare de către Bancă, a solicitat a se avea în vedere faptul că legislaţia în materia creditelor de consum, în vigoare la momentul încheierii actului adiţional nr. 1 prin care a fost stabilit acest comision, permitea perceperea şi introducerea în contractul de credit a unui asemenea element de cost.A învederat că perceperea comisionului de administrare s-a făcut în conformitate cu prevederile contractuale, în rate lunare egale ca valoare, fiind respectate şi prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului. Cu privire la legalitatea perceperii acestui tip de comision, a solicitat a se avea în vedere faptul că legislaţia în materia creditelor de consum, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, nu interzicea perceperea şi introducerea în contractul de credit a unul asemenea element de cost. În aceste condiţii, perceperea acestui comision nu poate fi interpretată ca fiind o dovadă de poziție superioară a creditorului în relația cu împrumutatul şi nici nu creează un dezechilibru vădit între părţile contractante pe durata derulării contractului, atâta timp cât clientul este cel care, prin voinţa lui e acceptare a plăţii acestui comision, determină însăși nașterea raportului juridic de obligaţii între părţi, iar pe de altă parte stabilirea costului este regalată natural de concurența între bănci pentru atragerea de noi clienți. Astfel, raportat la formularea gramaticală a prevederilor contractuale contestate, urmează a de observa faptul că dispoziţiile din contract indică atât rațiunea perceperii acestui element de cost, precum şi modalitatea de calcul, suma fixă ce era cunoscută la momentul contractării.

Faţă de toate aceste aspecte invocate, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat si schimbarea parțiala a hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte constatarea ca abuzive a comisioanelor si în consecinţa respingerea in totalitatea cererii de chemare în judecata; respingerea în totalitate a apelului formulat de către împrumutat; obligarea împrumutatului la plata cheltuielilor de judecata.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 si urm. C. proc. Civ. precum si celelalte dispoziţii legale invocate.

Ca probe a solicitat proba cu înscrisuri şi interogatoriul apelantului.

Prin apelul formulat de YY SA (preluat de  Y SA), s-a solicitat admiterea prezentului apel, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.

În motivarea apelului s-a arătat că, cu privire la clauzele din Contractul de credit privind comisionul de acordare credit instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al acesteia cu motivarea că acest comision nu este justificat si a fost perceput în baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este calificata de art. 4 alin. l si 2 din Legea nr. 193/2000.

În primul rând a învederat că, caracterul negociat al clauzei referitoare comisionul de acordare credit rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna acelaşi în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între YY S.A. si clienții săi, existând si cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existenţa unor deferențe în privința cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de acelaşi tip, relevă faptul ca a accepta negocierea acestei clauze si, deci, neîndeplinirea condiţiei privitoare la inexistența unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv ai unei clauzei contractuale nu poate fi imputata operatorului bancar ci, neglijentei clientului. Din punctul său de vedere, instanţa de control judiciar ar trebui sa retina criticile formulate ca fiind întemeiate, in ceea ce priveşte modul de redactare al clauzei referitoare la comisionul de acordare, aceasta fiind neechivoca, in condiţiile in care s-a menţionat suma exacta, exprimata ca si procent din valoarea totala a creditului, iar referitor la norma stipulata prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, trebuie precizat ca acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, nu doar comision de analiza. Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Astfel, obligaţia de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plăţii acestui comision.

Comisionul de acordare reprezintă plata unul serviciu prestat de către bancă clientului constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit. Preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix. Dar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit.  Astfel, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipula rea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de acordare credit. Totodată, legislaţia în vigoare în momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se coate observa că nu a fost invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de acordare credit în contractul de credit.

Cu privire la clauzele din Contractai de credit privind comisionul de administrare a creditului, prima instanţa a reţinut caracterul abuziv al respectivei clauze cu motivarea că acest comision a fost perceput în baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este edificata de art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, comisionul nu este definit in cuprinsul convenţiei, nu se precizează daca este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau daca reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de parata ca urmare a unei fapte a consumatorului. În primul rând, a învederat că din faptul că în contractele de credit încheiate între bancă si clienții săi, cuantumul comisionului de administrare nu este întotdeauna acelaşi, remită în mod clar caracterul negociabil al clauzei care l-a instituit. Astfel, din moment ce procentul acestui comision diferă de la un contract de credit la altul, rezultă că respectivul comision nu a fost impus împrumutaţilor, existând o negociere a acestui comision. De asemenea, a învederat că soluţia primei instanţe este greșită întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93  lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor potrivit cărora, „In cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli, in contractul de credit/depozit se vor menţiona si costurile de administrare, de retragere numerar şi/sau de depunere numerar aferente contului curent care cad in sarcina consumatorului daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”. Astfel, întrucât clauza contractuala privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis si îşi găsește suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, apelanta a considerat că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

 Cu privire la clauza din Contractul de credit privind comisionul de evaluare/constituire garanţii învederăm instanţei de control judiciar că deşi a fost denumit comision, acesta reprezintă, în realitate, o cheltuială a creditului, întrucât suma încasată cu acest titlu a fost utilizată pentru a fi acoperit costul evaluării bunului adus în garanţie. Prin urmare, beneficiarul final al respectivei sume nu este banca, ci evaluatorul care a întocmit raportul de evaluare a imobilului ce face obiectul contractului de ipotecă, astfel încât dacă s-ar considera abuzivă clauza prin care s-a instituţii cheltuiala de evaluare a garantei, s-ar ajunge la situaţia echitabilă în care banca ar fi obligată la restituirea unei sume de care nu a beneficiat.

În lumina celor învederate mai sus a solicitat admiterea prezentului apel, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.

In drept, şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 3 alin. (2) si art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2000, precum si pe cele ale art. 466 - art. 470 din noul Cod de procedura civila.

In temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a din noul Cod de procedura civila, a solicitat judecarea prezentului apel şi în lipsa părţilor.

Ca şi probe, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

La data de 07.01.2019 apelantul reclamant X a formulat şi depus la dosar întâmpinare la apelurile formulate de apelantele pârâte solicitând şi pe această cale respingerea apelurilor declarate de intimatele apelate şi admiterea apelului său, în sensul modificării sentinţei de fond, astfel cum a arătat prin cererea de apel principală, reiterând aceleaşi motive ca prin cererea de apel.

La data de 09.01.2019 apelanta Z SA a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 170 lei.

La data de 10.01.2019 Y SA a depus la dosar note scrise prin care s-a menţionat că a preluat calitatea procesuală a YY SA prin efectul fuziunii prin absorţie, la care a anexat dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 811,42 lei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.05.2019 în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, s-a dispus suspendarea cauzei, până la soluţionarea cauzei C-81/2019, aflate pe rolul CJUE. La data de 05.01.2021 apelanta Y SA a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, acordându-se termen la data de 17.02.2021.

Tribunalul, analizând apelurile declarate în cauză, prin prisma probatoriului administrat la prima instanța, reține următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. .... din data de ...., pronunţată de Judecătoria Motru, în dosarul nr. ...../263/2018 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele S.C. YY S.A. - Agenţia Motru,  S.C. YY S.A. şi intervenienta Z .... SA. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 4.11. lit. a, b, c şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reţinute cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi comision de evaluare a garanţiei. S-a respins în rest cererea, respectiv cererile vizând constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la riscul valutar, la ,,îngheţare curs CHF-leu” la data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferență curs.

Față de soluția sus amintită au formulat apel atât reclamantul X, în privința cererilor  respinse de prima instanța (cererile vizând constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la riscul valutar, la ,,înghetare curs CHF-leu” la data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferență curs), cât și pârâtii SC YY S.A,  Z .... SA în privința cererilor admise de prima instanța, respectiv cele prin care s-a constatat caracterul abuziv al comisionului de acordare, de administrare, de evaluare și restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Având în vedere efectul devolutiv al apelului și faptul că prin cele trei apeluri formulate în cauză au fost criticată soluția în integralitatea sa, instanța de apel va analiza  respectarea de către prima instanță a dispozițiilor legale aplicabile, atât cele din dreptul intern cât și cele din dreptul comunitar, inclusiv din perspectiva  practicii comunitare CJUE. În apelurile formulate nu au fost precizate motive efective de apel ci s-au reluat argumentele pentru care fiecare dintre părțile implicate au apreciat că sunt îndeplinite sau nu condițiile art. 4 Legea nr 193/2000 privind constatarea caracterului abuziv.

Tribunalul constată că prima instanța a admis cererile privind constatarea caracterului abuziv al celor trei comisioane: de acordare, de administrare, de  evaluare/constituire garanții, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada negocierii, nu  s-au detaliat concret motivele pentru care au fost percepute aceste comisioane, iar prin perceperea acestora s-a creat un dezechilibru între contraprestațiile părților. Această soluție a fost criticată prin apelurile formulate de pârâtele intimate  SC YY S.A,  Z .... SA, acestea susținând că, din contră, sunt legale aceste comisioane.

Tribunalul  constată că art. 4.11 din contract stabileste un comision de acordare  de 1% din valoarea  creditului, comision de administrare lunară de 0,10% din valoarea soldului,  și un comision de evaluare  garanței. de 360 lei. Din  examinarea conținutului clauzei prevăzute de art. 4.11 din contract reiese că aceasta formulată într-un mod clar şi inteligibil, indicându-se cu exactitate, valoarea fiecărui comision, momentul la care se achită fiecare dintre acestea și totodată, motivele care justifică aceste comisioane, motive ce reies din însăși denumirea comisioanelor respective. 

Prin sintagma „clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, nu se înţelege definirea economică a tuturor elementelor menţionate într-un contract, mai ales într-unul complex cum este cel de creditare, ci are sensul că astfel de clauze se referă în mod necesar la înţelegerea naturii şi întinderii obligaţiei . Ori, în cauză, obligaţia consumatorului aferentă clauzei invocate, este o obligaţie de a da o sumă de bani, determinată în mod concret, ceea ce semnifică faptul că respectiva clauză este redactată într-o manieră clară, neechivocă, care nu ridică vreo problemă de interpretare. Cât priveşte indicarea motivelor pentru care sunt percepute comisioanele, în practică s-a statuat, că nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de Bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, respectiv acordarea creditului, (verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a împrumutului, cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit),  administrarea creditului(ce presupune, asumarea de către instituţia financiară a unei serii de obligaţii de supraveghere, de diligenţă şi de administrare a creditului, pe toată perioada  rambursării acestuia), evaluare garanție (comision ce nu revine băncii ci expertului evaluator al garanției, fiind o cheltuială a creditului, a cărei obligație de achitare revine  împrumutatului). Instanța de apel constată că, în cuprinsul clauzei art 4.11 din contract au fost specificate concret cuantumul acestor comisioane, astfel că nu se poate reține reaua credință a băncii. Totodată, în raport de cuantumul comisioanelor menționate, nu se poate reține un dezechilibru efectiv între contraprestațiile părților, în detrimentul consumatorului. Pentru motivele mai sus expuse Tribunalul apreciază că prima instanța nu a interpretat și aplicat legal dispozițiile art. 4 Legea nr 193/2000 în analiza caracterului abuziv al acestor comisioane. Instanța de apel consideră că  nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru constatarea caracterului abuziv al celor trei comisioane mențioante (acordare, administrare, evaluare garanție), clauza art.4.11 din contract fiind legală,  astfel că, va admite apelurile formulate de bănci și va  schimba soluția pronunțată de prima instanța cu privire la această cerere, în sensul respingerii  solicitării privind constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare, administare și evaluare garanție și totodată a cererii privind restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

În privința apelului formulat de consumatorul reclamant Bărbulescu  Vasile, instanța de apel constată că acesta vizează soluția dată de prima instanța în privința cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei art.5 și a cererilor referitoare la ,,înghețare curs valutar”, restituirea sumelor achitate cu titlu de diferență curs valutar. Analizând motivele pentru care prima instanță a pronunțat această soluție, Tribunalul le apreciază legale, reprezentând o corectă aplicare a dispozițiilor din dreptul național (principiul nominalismului monetar) cât și a jurisprudenței CJUE. Corect a reținut prima instanța faptul că nu este aplicabilă în speță cauza Kasler.

În cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a statuat  că cerinţa exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei, obligă instituţiile financiare să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru ca aceştia să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, astfel încât consumatorul să înţeleagă respectiva clauza, atât în plan formal, cât şi gramatical, dar şi să evalueze efectele concrete ale clauzei şi obligaţiile sale financiare.

Din clauza stipulată în art. 4.1 contractul de credit bancar imobiliar  nr. 0155733/29.07.2008, orice  plată efectuată  în baza Convenției se va face în aceeași monedă în care a fost acordat creditul.

Din analiza clauzei art.5 din contract, reiese că aceasta  a  transpus în contractul  de credit bancar  analizat în speță, principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 Cod civil 1864 (incident în speţă) potrivit căruia „Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.  Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.” Cu alte cuvinte, obligaţia de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani se îndeplineşte în aceeaşi unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanţă eventuala schimbare a valorii acesteia între momentul acordării împrumutului şi momentul scadenţei ratelor. Împrumutaţii au convenit ca monedă a creditului CHF, aspect cu privire la care au negociat (atât cuantumul sumei împrumutate, cât şi moneda creditului au făcut obiectul negocierii)  şi, în aceste condiţii, rambursarea creditului nu poate avea loc decât în moneda convenită şi acceptată de împrumutati.

Cum clauza privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care împrumutul a fost contractat transpune dispoziţia legală naţională din Codul civil în vigoare la data încheierii contractului, este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv. În argumentarea excluderii, Tribunalul reţine statuările CJUE potrivit cărora art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 exclude de la verificarea caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.  Astfel, în cauza 81/91 CJUE, a statuat că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive. Aceste aspecte au fost statuate în contextul în care instanța  de trimitere a subliniat că, articolul ce prevede restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era consacrat la articolul 1578 din Codul civil. În temeiul acestuia, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". Pe de altă parte, această instanţă a calificat articolul 1578 din Codul civil ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. CJUE a statuat că,  din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Pentru argumentele mai sus expuse, în temeiul art 480 alin 1 și 2 cpc, va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant X, va admite  apelurile declarate de  apelanta intervenientă Z SA şi apelanta pârâtă Y SA, va schimbă sentinţa apelată, nr. ..../...., în sensul că va respinge acţiunea.

Reținând culpa apelantului reclamant, în temeiul art. 453 cpc, va obliga  apelantul reclamant la plata către apelanta Z SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 170 lei. 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant X, cu domiciliul în municipiul ................., judeţul Gorj, împotriva sentinţei civile nr. .... din data de ...., pronunţată de Judecătoria Motru, în dosarul nr. ...../263/2018, în contradictoriu cu apelanta pârâtă Y SA (SC YY SA) prin Direcţia Juridică - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Tg-Jiu, cu sediul procesual ales în .................. şi apelanta intervenientă Z SA, cu sediul în ales la SCA ............ în ................., având ca obiect constatare nulitate act.

Admite apelurile declarate de  apelanta intervenientă Z SA şi apelanta pârâtă Y SA, ambele declarate împotriva sentinţei civile nr. .... din data de ...., pronunţată de Judecătoria Motru, în dosarul nr. ...../263/2018, în contradictoriu cu apelantul reclamant X.

Schimbă sentinţa apelată, nr. ..../...., în sensul că respinge acţiunea.

Obligă apelantul reclamant la plata către apelanta Z SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 170 lei.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se depune la Tribunalul Gorj.

Pronunţată prin punerea  soluţiei la dispoziția părţilor prin intermediul grefei instanţei, azi 17.03.2021. 

Preşedinte,

.....Judecător,

.....

Grefier,

.....

Domenii speta

Spete similare