Contestaţie decizie de sancţionare. Disciplinar. Probe. Nemotivare act.

Pe rol judecarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe contestator DG şi pe intimat PL, intimat DPL, având ca obiect contestaţie decizie de sancţionare.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2019 sub nr. -/99/2019 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantul DG a chemat în judecată pârâtul PL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună :

-Constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 89/ 05.03.2019 emisă de DPL, de sancţionare disciplinară cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de 3 luni (martie, aprilie, mai 2019);

-Obligarea pârâtului la restituirea sumelor reţinute din drepturile salariale ale reclamantului ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că îndeplineşte funcţia de poliţist local, cl.I, grad profesional principal, gradaţia 3 în cadrul X – Compartiment Ordine Publică. Prin decizia contestată a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de 3 luni, reţinându-se de către pârât art. 77 al.2 lit. g) din Lg. 188/1999, respectiv că s-ar fi făcut vinovat de un comportament inadecvat în relaţionarea cu un cetăţean, iar manifestările ar fi adus atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii PL. A formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei 89/2019, iar prin adresa nr. 3209BRJ/ 20.03.2019 i s-a comunicat că sancţiunea disciplinară rămâne aceeaşi. în fapt, cercetarea disciplinară a fost efectuată la sesizarea numitului PC, persoană sancţionată contravenţional de către reclamant. În timp ce reclamantul, în calitate de organ constatator al contravenţiei, îi aducea la cunoştinţă contravenţia numitului PC, acesta din urmă a început să îl filmeze pe reclamant fără acordul acestuia, împingând telefonul spre faţa reclamantului. Reclamantul a făcut doar un gest de îndepărtare a telefonului din faţa sa, fără vreo intenţie agresivă şi fără a avea o atitudine inadecvată faţă de contravenient. În sesizare contravenientul a făcut o serie de acuzaţii grave şi nereale, respectiv că reclamantul ar fi folosit cuvinte jignitoare, injurii, că ar fi consumat alcool, etc. Deşi reclamantul şi-a formulat apărări prin Raportul depus în faţa comisiei de disciplină, solicitând şi administrarea de probe, niciuna din apărările reclamantului nu au fost avute în vedere şi niciuna din probele solicitate nu a fost încuviinţată. Nici pe parcursul cercetării disciplinare şi nici prin Decizia contestată nu se precizează în concret în ce constă fapta săvârşită, respectiv care este comportamentul inadecvat, în ce au constat manifestările reclamantului de natură a aduce atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii. Decizia contestată este nulă întrucât nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară – conform art. 50 al.3 din HG 1344/2007 –, sancţiunea aplicată este disproporţionat de mare în contextul gestului firesc al reclamantului faţă de atitudinea sfidătoare a contravenientului – conform art. 77 al.2 din Lg. 188/1999 – şi nu este bazată pe nicio probă – conform art. 30 al.2 din HG 1344/2007 -. Solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Alăturat acţiunii au fost depuse înscrisuri: raportul comisiei de disciplină, întâmpinarea reclamantului în cadrul cercetării disciplinare, decizia contestată, contestaţia administrativă, răspuns pârât la contestaţie, CD cu imagini video.

În procedura de regularizare a acţiunii reclamantul a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât şi pe DPL, emitent al actului contestat (f. 14).

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

La solicitarea instanţei a fost depusă documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei contestate (f. 20-83).

Alte probe nu au mai fost administrate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma normelor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 89/ 05.03.2019 a DPL reclamantul a fost sancţionat disciplinar  cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de 3 luni (martie, aprilie, mai 2019) conform art. 77 al.2 lit. g) din Lg. 188/1999, „întrucât, în data de 11.01.2019, în timp ce îşi exercita atribuţiile de serviciu, a avut un comportament inadecvat, în relaţionarea cu un cetăţean, iar manifestările sale au fost de natură a aduce atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii PL”(f. 14 ds.).

În preambulul deciziei sunt indicate Legea 155/2010, HG 1332/2010, HCL Iaşi 530/2017, Raportul Comisiei de disciplină nr. 2649/ 25.02.2019, art. 77 al.2 lit. g) şi al. 3 lit. b) din Lg. 188/1999, art. 1 al.2 din Lg. 7/ 2004, HG 1344/2007 şi art. 15 al.2 HG 1332/2010.

Prin Raportul Comisiei de disciplină nr. 2649/ 25.02.2019 s-a propus sancţionarea disciplinară a reclamantului  cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de 3 luni (martie, aprilie, mai 2019) conform art. 77 al. 3 lit. b) din lg. 188/1999, motivarea constând în: ”membrii comisiei au realizat subsecvent dezbaterea cazului şi analizând actele şi lucrările dosarului de cercetare, precum şi în urma audierilor efectuate, în faţa comisiei de disciplină, reţin că poliţistul local DG a avut un comportament inadecvat în relaţionarea cu domnul PC. În acest context, comisia de disciplină apreciază că poliţistul local a săvârşit abaterea disciplinară prev. de art. 77 al.2 lit. g) din lg. Nr. 188/1999, constând în manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”.

Potrivit raportului comisiei de disciplină probele administrate au constat în: sesizarea nr. 467/2019 formulată de PC, convocatoare - din 16.01.2019, din 30.01.2019, 06.02.2019, 08.02.2019-, procese verbale - nr. 49/ 01.02.2019, 79/ 07.02.2019, 131/ 18.02.2019, 132/ 18.02.2019, 134/ 18.02.2019, 135/ 18.02.2019 -  declaraţii  - nr. 50-53,81/ 01.02.2019, 80/ 07.02.2019,136/ 18.02.2019 -adresa de la registratura PL, citaţii, delegaţie.

Procese verbale nr. 132 şi 134 din 18.02.2019 consemnează declaraţiile reclamantului, respectiv numitului PC (f. 31-36 ds.).

În declaraţia reclamantului se arată că acesta nu l-a agresat nici verbal şi nici fizic pe PC, iar în declaraţia lui PC se susţine că reclamantul l-ar fi agresat şi fizic şi verbal.

Declaraţiile nr. 50-53,81/ 01.02.2019, 80/ 07.02.2019 şi nr. 136/ 18.02.2019 se referă la inexistenţa unor conflicte de interese între membrii comisiei de disciplină şi aspectele cercetate (f. 28, 65, 66, 76, 77, 78, 79 ds.).

Procesele verbale nr. 49/ 01.02.2019, 79/ 07.02.2019, 131/ 18.02.2019, 132/ 18.02.2019, 134/ 18.02.2019 vizează aspecte de procedură ale cercetării disciplinare.

În afara declaraţiilor reclamantului şi ale celui ce a formulat sesizarea, la dosar nu mai există declaraţii ale vreunor martori la incidentul sesizat, deşi în întâmpinarea formulată de reclamant în faţa comisiei de disciplină, s-a solicitat audierea ca martori a numiţilor SI şi BS.

Procesul verbal nr. 135/ 18.02.2019, indicat în raportul comisiei de disciplină ca fiind de audiere a numitului BS, nu se regăseşte în documentaţia depusă de pârâţi la dosarul cauzei, la dosar regăsindu-se doar citaţia înaintată acestuia.

Cu privire la cererea de audiere ca martor a numitului SI, din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi pronunţat comisia de disciplină asupra acestei cereri, martorul SI nefiind menţionat în vreunul din procesele verbale întocmite, nici citat şi nici audiat

Nici pârâţii şi nici comisia de disciplină nu au procedat la verificarea imaginilor preluate de camerele de vederi din zonă, la momentul incidentului sesizat, neexistând astfel de probe la dosarul cercetării disciplinare.

La dosar a fost depusă o înregistrare video efectuată de pe telefonul mobil de către PC, din care se poate observa că PC se afla la volanul unui vehicul oprit pe Bd. Tudor Vladimirescu din Iaşi, în zonă cu interdicţie de staţionare, pe o vreme de iarnă cu ninsoare abundentă, iar în faţa vehiculului poate fi observat reclamantul, vorbind cu cineva prin staţie/telefon, şi cum acesta, după finalizarea convorbirii, se apropie de geamul din stânga-faţă a maşinii în care se afla PC, se prezintă cu nume prenume şi funcţie, apoi se aud cuvintele reclamantului „nu mai filmaţi” iar apoi telefonul cu care se filma focalizează spre tavanul maşinii şi cade în interiorul vehiculului.

De pe înregistrare nu rezultă agresiune verbală sau fizică din partea reclamantului către persoana care filma.

Din filmare nu se confirmă nici faptul că reclamantul ar fi dat peste mână celui care efectua filmarea cu telefonul mobil.

De pe înregistrarea se confirmă însă lipsa acordului reclamantului de a fi filmat.

Din dosarul de cercetare disciplinară mai rezultă şi că PC a publicat filmarea de mai sus pe Facebook, la filele 41-59 dosar regăsindu-se comentariile utilizatorilor aplicaţiei Facebook la adresa reclamantului.

În contextul de fapt de mai sus, în drept, instanţa constată întemeiată acţiunea reclamantului.

Astfel, conform art. 77 al.2 lit. g) din Lg. 188/1999, reţinut ca temei al sancţionării disciplinare:” (2) Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”.

Conform art. 77 al. 3 din Lg. 188/1999:” (3) Sancţiunile disciplinare sunt:  a) mustrare scrisă;  b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 - 20% pe o perioadă de până la 3 luni;  c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani; d) retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an;  e) destituirea din funcţia publică”.

Prin Decizia nr. 89/2019 reclamantului i-a fost aplicată sancţiunea prevăzută de art. 77 al.3 lit. b) pentru fapta prevăzută de art. 77 al.2 lit. g) din Lg. 188/1999.

Conform 50 al. 2, 3 şi 4 din HG nr. 1344/2007, act normativ indicat generic în decizia contestată: „(2) În cazul în care persoana care are competenţa legală de a aplica sancţiunea disciplinară aplică o altă sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, are obligaţia de a motiva această decizie. (3) Sub sancţiunea nulităţii absolute, actul administrativ de sancţionare va cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară; c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, în situaţia prevăzută la alin. (2);  d) termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată; e) instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară. (4) La actul administrativ de sancţionare prevăzut la alin. (3) se anexează raportul comisiei de disciplină, sub sancţiunea nulităţii absolute.(...)”.

Raportând prevederile art. 50 din Hg 1344/2007 la conţinutul Deciziei nr. 89/ 2019 contestată, instanţa constată că aceasta nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.

În motivarea deciziei se arată doar că „în data de 11.01.2019, în timp ce îşi exercita atribuţiile de serviciu, a avut un comportament inadecvat, în relaţionarea cu un cetăţean, iar manifestările sale au fost de natură a aduce atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii PL”.

Nu rezultă în niciun mod în ce a constat concret comportamentul inadecvat, care au fost manifestările reclamantului şi în ce mod s-a adus concret atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii PL.

Mai mult, comparând motivarea deciziei 89/2019, citată mai sus, cu temeiul legal în baza căruia s-a aplicat sancţiunea („manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”- art. 77 al. 2 lit. g citat mai sus) se poate observa că, de fapt, aşa zisa motivare în fapt este doar preluarea conținutului temeiului legal.

Or, raportat la art. 50 din HG 1344/2007, pentru a nu fi nulă absolut decizia contestată, aceasta trebuia să cuprindă şi descrierea faptei şi temeiul legal, nu doar preluarea conţinutului temeiului legal ca şi descriere a faptei.

Nu este lipsit de importanţă a se observa şi faptul că şi raportul comisiei de disciplină este la fel de lacunar în ceea ce priveşte descrierea faptei concret imputată reclamantului. Astfel, nici din raportul comisiei nu rezultă în ce a constat concret comportamentul inadecvat al reclamantului, care au fost manifestările acestuia şi în ce mod s-a adus concret atingere prestigiului, imaginii şi autorităţii PL.

Faţă de cele expuse instanţa constată că sancţiunea expresă indicată de art. 50 de mai sus se impune a fi aplicată în speţă.

Mai reţine instanţa, cu privire la lipsa de motivare concretă a deciziei, că, şi în ipoteza în care art. 50 de mai sus nu ar fi fost atât de expres, sancţiunea anulării oricum s-ar fi impus.

Astfel, prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la necesitatea motivării în fapt și în drept a actelor administrative, arătând că acestea trebuie motivate într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată.

Din aceeaşi hotărâre reiese că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. 2 obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, dar și asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-și motiveze deciziile echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației și a statului de drept bazat pe principiul legalității, cu alte cuvinte în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora și în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține, cum pare că ar dori instituția pârâtă, că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare, motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului și în raționamentul tribunalului, motivarea urmărește o dublă finalitate.

Motivarea îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului - care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat -, permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

De altfel, și în jurisprudența comunitară s-a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea, să permită curților comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C - 367/1995) și astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă, sau greșită, este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor, mai mult decât atât, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C - 41/1969) și o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicțional (cauza C - 509/1993).

În contextul în care tribunalul subliniază imperios că motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acelor texte legale, din această perspectivă trebuie admisă ca o regulă generală că în special actele administrative individuale care sunt defavorabile unei persoane trebuie motivate, motivarea constituind o garanție contra arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare, în acord și cu jurisprudența aceleiași instanțe supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2732/2008).

De asemenea, tot din decizii de speţă rezultă că motivarea este decisivă pentru a face demarcația între actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de legea autorității publice și cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în articolul 2 alin. 1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1153/2008). Motivarea actului administrativ este menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreționare, precum și a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, condiție a cărui nesocotire atrage anulabilitatea actului (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1384/2008).

În aceeaşi linie de logică a venit şi jurisprudenţa CEDO care arată că pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil celui căruia i se adresează actul administrativ, este esenţial principiul fundamental al preeminenței dreptului afirmat încă din hotărârea "Sunday Times" din 26 aprilie 1979, în contextul în care este știut că beneficiar al garanțiilor asupra cărora statuează art. 6 din Convenție, amintit în alineatul precedent, este "orice persoană"; (Comisia E.D.O. Decizia din 17 decembrie 1968, plângerea nr. 3798/68). În concluzie, tribunalul a considerat că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

O concluzie contrară ar fi de natură să înfrângă și prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ce consacră "dreptul la bună administrare" (conform alineatelor 1 și 2 din acest articol : "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii și acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile";) ceea ce evident că nu poate fi acceptat; mai mult decât atât, ar nesocoti principiul "egalității armelor"; care cere ca "fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă"; (Curtea EDO, Dombo Beheer BV c. Olanda, hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19; Comisia EDO, dec. din 16 iulie 1968, plângerea nr. 2804/66 Annuaire de la Convention, vol. XI, p. 381; Curtea EDO, Georgiadis c. Greciei, hotărâre din 29 mai 1997), dar și pe cel al prezumției de nevinovăție fiindcă obligația respectării prezumției de nevinovăție revine nu doar judecătorului, ci tuturor autorităților statului (Curtea EDO, Allenet de Ribemont, hotărâre din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16; Curtea EDO, Daktaras c. Lituaniei, hotărâre din 10 octombrie 2000).

Or, raportând principiile evidenţiate de înaltele curţi de justiţie de mai sus la conţinutul actului contestat de reclamant, instanţa reţine că, într-adevăr, Decizia nr. 89/2019 nu conţine elemente de natură a face posibilă, obiectiv şi intrinsec, identificarea motivelor de fapt şi de drept care au generat emiterea actului contestat.

A mai invocat reclamantul în acţiune şi prevederile art. 30 al. 2 din Hg 1344/2007, conform cărora :” Procedura cercetării administrative constă în: a) audierea persoanei care a formulat sesizarea şi a funcţionarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, a altor persoane care pot oferi informaţii cu privire la soluţionarea cazului sau a persoanelor desemnate să efectueze cercetarea disciplinară în condiţiile prevăzute la art. 31;  b) administrarea probelor propuse de părţi, precum şi, dacă este cazul, a celor solicitate de comisia de disciplină;  c) dezbaterea cazului”.

Deşi odată reţinută lipsa de motivare a deciziei contestate tribunalul nu mai este ținut de analiza fondului situaţiei reclamantului, faţă de care fond ar fi fost relevante probele avute în vedere de pârâţi la momentul emiterii deciziei, tribunalul nu poate să nu observe că şi din acest punct de vedere procedura la care a fost supus reclamantul nu este una completă şi temeinică.

Astfel, din dosarul de cercetare disciplinară nu se confirmă nici versiunea reclamantului şi nici cea a celui care a formulat sesizarea.

Pârâţii au emis astfel acte fără a avea la bază un probatoriu elocvent, iar probele propuse de reclamant nu apar ca fiind încuviinţate, respinse sau administrate nici măcar în parte, lipsind de la dosar inclusiv declaraţia unicului martor încuviinţat reclamantului.

Contextul lipsei probatoriului este elocvent în măsura în care s-ar aprecia că nemotivarea formală a deciziei 89/2019 ar putea fi complinită din elementele ce ar rezulta din cercetarea disciplinară.

În condiţiile în care dosarul de cercetare disciplinară nu cuprinde probe, ci doar declaraţiile contrare ale acuzatului şi acuzatorului, nici din această perspectivă nu se poate reţine valabilitatea deciziei contestate sau posibilitatea pentru judecător de a analiza dincolo de forma deficitară a actului atacat.

Faţă de considerentele expuse instanţa va admite acţiunea şi va anula Decizia nr. 89/ 05.03.2019 a DPL, cu consecinţa obligării pârâtului PL la restituirea către reclamant a sumelor reţinute din drepturile salariale ale reclamantului ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare prin Decizia 89/2019.

Văzând şi prevederile art. 453 CPC, instanţa constată că reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată de la filele 8, 9, 10 dosar iar la aceste file nu se regăsesc cheltuieli de judecată. Pe cale de consecinţă, cererea va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea, modificată, formulată de reclamantul DG, în contradictoriu cu pârâţii PL şi DPL.

Anulează Decizia nr. 89/ 05.03.2019 a DPL.

Obligă pârâtul PL la restituirea către reclamant a sumelor reţinute din drepturile salariale ale reclamantului ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare prin Decizia 89/2019.

Respinge cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare