Contencios administrativ. Anulare act administrativ. Decizie itm. Decizie de imputare.

Pe rol se află pronunţarea hotărârii în cauza de contencios administrativ şi fiscal privind pe  reclamanta NC şi pe pârâtul  ITM, având ca obiect anulare act administrativ Decizie ITM, Decizie De Imputare

Deliberând asupra cererii de suspendare, constat următoarele:

Prin acţiunea  înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. X/99/2020, reclamanta NC, a chemat în judecată pe pârâtul ITM  solicitând,  anularea Deciziei nr. 192/11.12.2019 si a Deciziei nr. 193/11.12.2019 emise de pârâtul ITM precum şi suspendarea executării acestora până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii având ca obiect anularea acestora.

De asemenea, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, are calitatea de funcţionar public cu funcţia de inspector de muncă în cadrul ITM  că, prin Decizia nr. 260/11.12.2017 emisă de către ITM i s-a acordat dreptul salarial constând în spor de confidenţialitate în procent de 15% din salariul de bază pentru activitatea desfăşurată şi că, decizia angajatorului a fost emisă ca urmare a definitivării sentinţei 1728/CA/2017 a Tribunalului Iaşi, prin care cea mai mare parte din angajaţii ITM au obţinut, definitiv, emiterea de decizii pentru fiecare dintre ei prin care să se opereze modificările privind încadrarea si stabilirea drepturilor, în sensul acordării sporului de confidenţialitate de 15% şi includerea acestuia în indemnizaţia brută de încadrare începând cu data de 17.12.2016.

A învederat reclamanta că, instanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în instituţie existau doi angajaţi care aveau sporul de confidenţialitate, că această obligaţie este în sarcina inspectorilor de muncă conform Legii 108/1999 şi legislaţia salarizării consacră principiul nediscrimănării salariale pentru activitate similar, drept pentru care a admis cererea angajaţilor pentru acordarea acestui spor iar în conformitate cu dispoziţiile Deciziei CCR 794/2016 în special pct. 37, raportat la sentinţa anterior amintătă, angajatorul a extins acest drept şi la ceilalţi angajaţi care îndeplineau condiţiile de funcţie şi activitate pentru plata sporului de confidenţialitate dar care nu au fost parte în dosarul -/99/2017 al Tribunalului Iaşi constatând temeinicia acordării sporului prin Decizia nr. 260/1 1.12.2017.

Relativ la situaţia de fapt, reclamanta a mai arătat că, la data de 11.12.2019 angajatorul emite Decizia nr. 192 prin care se dispune revocarea Deciziei nr. 260/11.12.2017 de acordare a sporului de confidenţialitate şi se stabileşte noul salar de bază din care este scăzut acest spor iar  în aceeaşi zi, prin Decizia de imputare nr. 193/11.12.2019 se impută suma încasată de către reclamanta ca urmare a acordării sporului de confidenţialitate de la data de 12.12.2017 şi până la data emiterii noii decizii.

Arătând că împotriva celor două decizii a formulat plângere administrativă, reclamanta susţine că acestea sunt netemeinice şi nelegale.

Cu privire la decizia nr. 192 din 11.12.2019, invocând prevederile art. 18 din Legea nr. 108/1999 şi decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reclamanta susţine că a fost legală conduita conducerii ITM de a aplica prevederile Decizie Curţii Constituţionale prin emiterea Deciziei nr. 260/11.12.2017 pentru reclamanta chiar şi în situaţia în care nu a deţinut calitatea de parte în sentinţa 1728/CA/2017 a Tribunalului Iaşi astfel încât decizia de revocare este nelegală. Totodată, reclamanta susţine că, documentele la care face trimitere decizia nr. 192 din 11.12.2019 nu i-au fost comunicate odată cu înmânarea acestei decizii pentru a cunoaşte motivarea sub aspectul stării de fapt şi drept a revocării sporului de confidenţialitate.

Potrivit reclamantei, din ansamblul titulaturilor documentelor care au stat la baza emiterii deciziei contestate rezultă că sporului de confidenţialitate a fost revocat ca urmare a faptului că reclamantaul nu a deţinut calitatea de parte în sentinţele anterior amintite şi care au stat la baza acordării acestui drept pentru ceilalţi angajaşi, situaţie constatată de organismal de audit a ministerului de resort, fără a cunoaşte raţiunea şi motivarea acestei decizii în contradicţie cu dispoziţiile Deciziei CCR 794/2016 însă, această decizie  este în contradicţie cu prevederile obligatorii ale Curţii Constituţionale care recunoasc rolul instituţiei publice de a aplica prevederile legii direct, fără intervenţia instanţei, pentru înlăturarea discriminărilor şi stabilirea salariului de bază până la nivel maxim cu cel existent în instituţie pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate.

In concordanţă cu prevederile Deciziei Curţii Constituţionale 794/2016, ITM este instituţia publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite.

Referitor la decizia nr. 193 din 11.12.2019,  reclamanta a precizat că se impune anularea acesteia ca act subsecvent al deciziei nr. 192 din 11.12.2019.

De asemenea, invocând prevederile art. 500 din Codul administrativ şi arătând că, din preambulul Deciziei de imputare rezultă că paguba a fost stabilită prin Procesul verbal 437/DGCCISNA/l 1.10.2019 încheiat de Corpul de Control al Ministrului Muncii şi Justiţiei Sociale din cadrul Direcţiei Generale Corp Control, proces verbal înregistrat în aceeaşi zi la ITM, reclamanta precizează că, în situaţia sa, decizia de imputare a fost emisă cu mult după termenul de 30 de zile de la data constatării pagubei, şi anume 11.10.2019, motiv pentru care se impune anularea acesteia.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 153/2017, ale art. 500 din codul administrativ şi pe decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Reclamanta a ataşat cererii de chemare în judecată, în copii, înscrisuri.

Pârâtul ITM a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a cererii de suspendare  ca neîntemeiată.

În motivarea poziţiei procesuale, a arătat în primul rând că, în urma aspectelor constatate şi consemnate în procesul verbal de control nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019, înregistrat la ITM sub  nr. 26534/11.10.2019 şi având în vedere relaţia de subordonare statuată de Legea nr. 10811999, în baza adresei nr. 271651IS118.10.2019, ITM a emis Decizia nr. 192/11.12.2019 respectiv Dispoziţia de imputare nr.193/11.12.2019 prin care, în vederea îndeplinirii măsurii nr. 3, din actul de control încheiat de echipa de control a Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale s-a dispus, după cum urmează: sistarea acordării sporului de confidenţialitate în procent de 15% având în vedere faptul că doamna NC nu s-a constituit parte civilă în litigiu şi imputarea sumei de 12067 lei ca fiind sumă încasată necuvenit.

A mai susţinut pârâtul că, în cererea formulată, reclamanta nu a invocat şi nici nu a probat existenţa unui prejudiciul material, real şi efectiv.

Pârâtul a solicitat înlăturarea motivului de nelegalitate ce vizează nerespectarea emiterii deciziei de imputare în termenul de 30 de zile întrucât, în vederea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de echipa de control ministerială şi a implementării acestora la nivelul instituţiei, compartimentele de specialitate din cadrul ITM au procedat la recalcularea drepturilor salariale pentru salariaţii faţă de care s-a constatat plata nelegală iar data constatării pagubei este data la care a întocmit referatul nr. 32202110.12.2019, respectiv 10.12.2019 dată la care paguba a fost constatată şi cuantificată, conducerea ITM fiind informată despre sumele nete reprezentând diferenţe de recuperat. Susţine pârâtul pe de o parte că, având în vedere complexitatea procedurilor privind recalcularea drepturilor salariale, conducerea ITM a solicitat echipei de control ministeriale o prelungire a termenului de îndeplinire cu 30 de zile, solicitare aprobată de reprezentanţii Ministerului Muncii iar pe de altă parte că, echipa de control doar a constatat producerea unui prejudiciu, deci un fapt preexistent cuantificării lui, prin urmare, actul de control în sine nu are nicio relevanţă în privinţa momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale.

Referitor la cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, pârâtul a susţinut că se impune respingerea acesteia întrucât, admiterea plăţii cheltuielilor de judecată pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a unor sarcini administrative dispuse de cei îndrituiţi în acest sens, deschide un precedent periculos care pe viitor, ar putea deveni o practică.

La solicitarea instanţei, pârâtul a ataşat întâmpinării, în copie, documentaţia care a stat la baza emiterii deciziilor contestate.

Prin Încheierea din 05.03.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. X/99/2020 s-a respins cererea reclamantei privind suspendarea executării Deciziei nr. 192/11.12.2019 şi a  Dispoziţiei de imputare nr.193/11.12.2019 emise de pârâtul ITM. Încheierea a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 257/2020 din 29 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La data de 2 iunie 2020, pârâtul a depus note de şedinţă prin care a invocat excepţia de nelegalitate a  deciziei nr. 260 din 11.12.2017 emisă de ITM.

În motivarea excepţiei, expunând prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, pârâtul susţine că decizia este nelegală întrucât reclamanta nu a avut calitatea de parte în procesul în care a fost pronunţată sentinţa nr. 1728/2017/CA din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Iaşi drept pentru care, executarea voluntară de către ITM şi acordarea unui drept salarial reclamantei, a depăşit autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, pârâtul susţine că aceasta  nu vizează situaţia juridică a reclamantei întrucât aceasta nu este beneficiarul unui drept salarial, recunoscut pe cale judiciară.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului,  asupra fondului cazei, instanţa  reţine următoarele:

Prin sentinţa nr. 1728/2017/CA din 18 octombrie 2017, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de către reclamanţii DNA, AN, AAC, AM, BVE, BM, BV, BL, BL, CG, CPT, CI, CEP, DAN,DE, GLN, GR, HM, HD, LM, MD, ML, MGM, PC, PB, PG, PC, PSI, RV, SIG, SNL, TGD, TC, TLA, TI, TC, AP, ALI în  contradictoriu cu  pârâtul ITM şi a obligat pârâtul să emită decizii pentru fiecare dintre reclamanți in care sa se includă sporul de confidențialitate de 15 % inclus in indemnizația brută de încadrare începând cu data de 17.12.2016 şi să achite reclamanților diferențele salariale rezultate din aplicarea sporului pentru perioada 17.12.2016 la zi, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație si dobânda penalizatoare.

Prin sentinţa nr. 534/CA din 30 martie 2018 (filele 120-125), Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de către reclamanţii ADC,  SRA şi AA în  contradictoriu cu  pârâtul ITM şi a obligat pârâtul să emita pentru reclamantele  ADC si SRA decizii privind stabilirea drepturilor salariale,  in sensul acordarii sporului de confidentialitate de 15 % calculat la indemnizatia de încadrare, pentru perioada 21.12.2016-30.06.2017 pentru ADC si pentru perioada 6.02.2017-30.06.2017  pentru SRA. Prin aceeaşi sentinţă, pârâtul a fost obligat  la plata diferentelor salariale cuvenite din aplicarea sporului de confidentialitate pentru perioada 21.12.2016-30.06.2017 pentru reclamantele ADC si AA, respectiv pentru perioada 6.02.2017-30.06.2017  pentru reclamanta SRA, sume actualizate cu indicele de inflatie si dobanda penalizatoare prevazuta de art. 1 al. 3 din OG nr. 13/2011, calculata de la data scadentei lunare a drepturilor salariale cuvenite.

Prin  Decizia nr. 260 din 11.12.2017 ( fila 122) Inspectorul Şef al ITM a decis ca, începând cu  data de 23.11.2017 potrivit sentintei civile nr. 1728/ca/18.10.2017 a Tribunalului Iasi si punctului 37 din Decizia Curtii Constitutionale nr. 794/15.12.2016,  reclamanta NC,  inspector de muncă clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, în cadrul Control Relaţii de Muncă, să beneficieze  de sporul de confidentialitate in procent de 15 % aplicat la salariul de baza brut stabilindu-se totodată ca, începând cu aceeaşi dată, salariul lunar brut al acesteia să fie de 4761 lei.

Potrivit Deciziei nr. 86/15.01.2018 emisă de către inspectorul Şef al ITM ( filele 14 verso- 15), pentru perioada 01.12.2015-31.03.2017, reclamanta, inspector de muncă clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, în cadrul Control Relaţii de Muncă, a beneficiat de un salariu de bază lunar brut de 3.989 lei, conform Sentinţei Civile definitive nr. 1181/CA/06.07.2017 a Tribunalului laşi pronunţată în dosarul nr. -/99/2017 ( art. 2). Pentru perioada 01.04.2017-30.11.2017, reclamanta  a beneficiat de un salariu lunar brut de 4.155 lei conform Sentinţei Civile definitive nr. 1181/CA/06.07.2017 a Tribunalului laşi pronunţată în dosarul nr. -/99/2017 ( art. 3). Pentru perioada 01.12.2017-31.12.2017, reclamanta  a beneficiat de un salariu lunar brut de 5.495 lei, conform prevederilor art. III din Legea-cadru nr. 274/2017, format din salariul de bază lunar de 4.778 lei şi sporul de confidenţialitate în sumă de 717 lei ( art. 5). În conformitate cu art.6 din aceeaşi decizie, începând cu data de 01.01.2018,  reclamanta  a beneficiat de un salariu de bază lunar brut de 5.973 lei şi un spor de confidenţialitate de 896 lei.

Prin procesul verbal de control nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019 întocmit de către Direcţia Generală Corp Control, Implementare Strategie Naţională Anticorupţie - Compartimentul Corp Control Ministru din Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (filele 71-75) s-a dispus, printre altele,  recalcularea drepturilor salariale conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, pentru angajaţii care au beneficiat de sporul de confidenţialitate în baza Sentinţei Civile nr. 1728/CA/18.10.2017 a Tribunalului laşi şi Sentinţei Civile nr. 534/CA/30.03.2018 a Tribunalului laşi, deşi aceştia nu s-au numărat printe reclamanţi în niciuna din cele două sentinţe, şi recuperarea prejudiciului creat, acolo unde este cazul (fila 74).

În executarea acestei măsuri, pârâtul ITM  a emis Decizia nr. 192/11.12.2019 prin care, s-a dispus ca, începând cu data de 10.12.2019, revocarea prevederilor art.1 alin. 2 ale deciziei nr. 260/11.12.2017, precum şi prevederile din articolele referitoare la "acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15%" din deciziile nr. 86/15.01.2018 şi nr. 31/30.01.2019, încetând să mai producă efecte privind beneficiul sporului de confidenţialitate în procent de 15% aplicat la salariul de bază brut al reclamant, cu motivarea că aceasta nu s-a constituit parte civilă în litigiile în care s-au pronunţata sentinţele nr. 1728/2017/CA din 18 octombrie 2017 respectiv, nr. 534/CA din 30 martie 2018.

De asemenea, prin Dispoziţia de imputare nr.193/11.12.2019,  s-a imputat reclamantei  de suma de 12067 lei, stabililită în baza referatului nr.32202/ERUAI/10.12.2019 şi a situaţiei nominale nr. 32045/ERUAI/ 09.12.2019, ca fiind sumă încasată necuvenit în perioada 23.11.2017 - 09.12.2019.

Excepţia de nelegalitate:

În primul rând, Tribunalul reţine că, potrivit doctrinei,  excepţia de nelegalitate este definită ca fiind un mijloc de apărare prin care, prin care o parte, fără să intre în fondul cauzei, prezintă situaţii care duc la întârzierea sau împiedicarea judecării. Aşadar, aceasta urmează a fi soluţionată înainte de  analizarea fondului cauzei.

Excepţia de nelegalitate:

Competența de a se pronunța asupra excepției de nelegalitate aparține instanței sesizate.

Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 554/2004: „  (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.”

Prin art. 54 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă în vigoare de la 01.07.2013, a fost modificat art. 4 din Legea nr. 544/2004 stabilind competența de soluționare a excepției de nelegalitate în sarcina instanței investită cu soluționarea fondului. S-a renunțat la considerarea excepției de nelegalitate ca o chestiune prejudicială de competența exclusivă a instanței de contencios administrativ, așa cum era reglementată anterior. Întrucât dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 au natură procedurală, se aplică principiul „tempus regit actum”, respectiv invocarea lor se va face și soluționa după legea în vigoare la momentul sesizării instanței, indiferent sub ce lege se judecă procesul.

Aşadar, faţă de prevederile legale redate anterior, Tribunalul este competent să soluţioneze excepţia de nelegalitate a  deciziei nr. 260 din 11.12.2017 emisă de ITM.

Condiții de admisibilitate a excepției de nelegalitate:

– excepția de nelegalitate trebuie să se refere la verificarea legalității unui act administrativ;

– de asemenea, potrivit legii, excepția trebuie să aibă ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual;

– pentru admisibilitatea excepției de nelegalitate este necesară existența unui proces pe rolul instanței judecătorești, fie civil, fie penal, fie comercial, indiferent în ce fază se află acesta fond, apel sau într-o cale extraordinară de atac.

– ultima condiție este aceea ca de actul administrativ care face obiectul excepției de nelegalitate să depindă soluționarea litigiului în fond.

Așadar, în prealabil instanța trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor și, în cazul în care una dintre condiții nu este îndeplinită, judecătorul poate respinge sesizarea instanței competente sau să rețină excepția spre rezolvare, iar încheierea de respingere nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.

Dintre toate condiţiile anterior menţionate, Tribunalul reţine că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia ca de actul administrativ care face obiectul excepției de nelegalitate să depindă soluționarea litigiului în fond.

Tribunalul reţine că această condiţie nu este îndeplinită întrucât, Deciziile nr. 192/11.12.2019 si nr. 193/11.12.2019, au fost  emise de pârâtul ITM în executarea măsurilor stabilite prin procesul verbal de control nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019 întocmit de către Direcţia Generală Corp Control, Implementare Strategie Naţională Anticorupţie - Compartimentul Corp Control Ministru din Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale.

Aşadar, instanţa este investită cu verificarea legalităţii celor două acte administrative prin  prisma actelor administrative care au stat la baza emiterii acestora, aşa după cum acestea sunt reţinute în cuprinsul celor două deciziei raportate la prevederile legale incidente în cauză. Ori, din motivarea Deciziilor nr. 192/11.12.2019 si nr. 193/11.12.2019 rezultă că acestea au fost emise în baza Procesului verbal 437/DGCCISNA/l 1.10.2019 încheiat de Corpul de Control al Ministrului Muncii şi Justiţiei Sociale din cadrul Direcţiei Generale Corp Control, Implementare Strategie Naţională Anticorupţie înregistrat la ITM cu nr. 26534/11.10.2019; a Situaţiei nominale nr. 32045/ERUAl/9.12.2019 privind stabilirea sumelor încasate necuvenit ca urmare a calculării drepturilor salariale conform Legii cadru nr. 153/2017, pentru salariaţii care au beneficiat de sporul de confidenţialitate în baza Sentinţei civile 1728/CA/18.10.2017 a Tribunalului Iaşi şi sentinţei civile nr. 534/CA/30.03.2018a Tribunalului Iaşi şi a  referatului nr. 32202/ERUAI/10.12.2019.

Mai mult decât atât, la data invocării excepţiei de nelegalitate a  Deciziei nr. 260 din 11.12.2017 emisă de ITM aceasta nu mai exista, fiind revocată, începând cu data de 10.12.2019, prin Decizia nr. 192/11.12.2019.

Faţă de considerentele anterior expuse, constatând că, apărările pârâtului sunt întemeiate, cu privire la excepţia de nelegalitate şi că,  în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate, urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 260 din 11.12.2017 emisă de ITM.

Analizând pe fond cererea reclamantei, tribunalul reţine că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce voir fi expuse în continuare.

Cu privire la legalitatea Deciziei nr. 192/11.12.2019

Aşa după cum s-a arătat anterior, în executarea uneia dintre  măsuri le stabilite prin procesul verbal de control nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019 întocmit de către Direcţia Generală Corp Control, Implementare Strategie Naţională Anticorupţie - Compartimentul Corp Control Ministru din Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (filele 71-75), pârâtul ITM  a emis Decizia nr. 192/11.12.2019 prin care, s-a dispus ca, începând cu data de 10.12.2019, revocarea prevederilor art.1 alin. 2 ale deciziei nr. 260/11.12.2017, precum şi prevederile din articolele referitoare la "acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15%" din deciziile nr. 86/15.01.2018 şi nr. 31/30.01.2019, încetând să mai producă efecte privind beneficiul sporului de confidenţialitate în procent de 15% aplicat la salariul de bază brut al reclamant, cu motivarea că aceasta nu s-a constituit parte civilă în litigiile în care s-au pronunţata sentinţele nr. 1728/2017/CA din 18 octombrie 2017 respectiv, nr. 534/CA din 30 martie 2018.

Cu titlu general, Tribunalul reţine că, actul administrativ,  este o manifestare unilaterală de voință care produce efecte, în principiu, de la momentul publicării, sau cel al comunicării, în funcție de caracterul lui normativ, respectiv individual. Excepția de la această regulă privește atât acele acte administrative normative care prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare, cât și pe cele individuale care produc efecte juridice dintr-un alt moment decât cel al comunicării. Nu în ultimul rând, actele declarative sunt cele care constată, cu efect retroactiv, fie întinderea unor drepturi și obligații, fie inexistența acestora.

Instituțiile privind încetarea efectelor actelor administrative sunt suspendarea, revocarea și anularea. Acestea reprezintă modalitățile care survin fie ca urmare a unui act juridic emis chiar în acest scop, fie în urma producerii unei fapte materiale despre care face vorbire legea.

În temeiul tezei întâi a alin 6 al art. 1 din Legea nr. 554/2004, principiul revocabilității actelor administrative este aplicabil atât timp cât actele unilaterale nelegale nu au intrat în circuitul civil, revocarea justfică un interes public, actele nu au produs niciun fel de efecte juridice, iar autoritatea emitentă trebuie să țină seama de așteptările (speranțele) legitime ale beneficiarilor actelor. În același sens, intrarea în circuitul civil semnifică încheierea unui act juridic sau realizarea unei operațiuni juridice pe baza actului administrativ, acestea fiind manifestări de voință menite a marca momentul până la care actul administrativ revocabil devine irevocabil.

Dreptul de revocare se stinge numai în momentul în care, pe baza actului administrativ respectiv, s-au născut anumite raporturi juridice civile.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispiziţiilor legale incidente, Tribunalul reţine că,  prin Decizia nr. 192/11.12.2019  s-a procedat la revocarea revocarea prevederilor art.1 alin. 2 ale deciziei nr. 260/11.12.2017 (practic întreaga hotărâre), deşi această din urmă hotărâre intrase în circuitul civil.

În acest sens, instanţa reţine că, intrarea în circuitul civil a deciziei nr. 260/11.12.2017 emise de către pârât s-a produs prin efectuarea plăţii lunare a drepturilor salariale în care era inclus şi sporul de confidenţialitate în procent de 15% iar pe de altă parte, prin emiterea Deciziei nr. 86/15.01.2018 ( filele 14 verso- 15), prin care se recalculează drepturile salariale ale reclamantei prin includerea sporului de confidenţialitate începând, aşa încât, ne aflăm în situaţia de excepţie de la regula revocabilităţii actelor administrative, conform art. art. 1 alin 6 din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat faptul că pe de o parte, potrivit art. 1 alin 3  din HG nr. 108/1999 „Inspecţia Muncii îndeplineşte funcţia de autoritate de stat, prin care asigură exercitarea controlului în domeniile relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă şi supravegherii pieţei” şi că, art. 6 alin 1, lit. A-b), permite pârâtei acesteia să propună controleze „ stabilirea şi acordarea drepturilor cuvenite salariaţilor ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;” însă, acest lucru nu se poate face ( în lipsa unor prevederi exprese) decât în limitele prevăzute de dreptul comun aplicabil, respectiv ale principiului  revocabilităţii actelor administrative, principiu derivat din derivat din caracterul unilateral al actelor din această categorie.

În aceste condiţii, pârâtul putea revoca decizia nr. 260/11.12.2017  numai dacă aceasta nu intrase în circuitul civil.

În acest sens, tribunalul reţine şi practica judiciară, într-o speţă similară statându-se: „A accepta argumentația propusă de către recurentă, aceea că hotărârea poate fi revocată de emitent ( comisia județeană sau a municipiului București) ca urmare a solicitării de către Vicepreședintele A,N.R.P., ar însemna ca, indirect, să acceptăm ca un act care a intrat irevocabil în circuitul civil prin necontestare, să poată fi revocat de emitent 9 ani mai târziu - adică oricând până în momentul plății efective a despăgubirilor, în condițiile în care singurul remediu recunoscut de contenciosul administrativ rămâne cel prevăzut de art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, respectiv cererea de anulare formulată de emitent la instanța de contencios administrativ în termen de 1 an de la emiterea actului.

Dată fiind concluzia la care Curtea a ajuns în ceea ce privește decizia contestată, raportat la momentul emiterii ei, analiza aspectelor de fond evocate de către recurentă, nu mai este posibilă.” Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 1661 din data de 12.09.2017.

În sens similar, într-o altă decizie de speţă, se reţine: „Apreciază instanţa de control judiciar ca in mod justificat tribunalul a admis acţiunea si a anulat Decizia nr.3720/21,03.2017 emisa de Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor precum şi Hotărârea nr.667/07.07.2017 a Comisiei Judeţene laşi de Aplicare a Legii nr.290/2003 prin care s-a procedat la revocarea Hotărârii nr. 95/20.12.2006 emisa de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr.290/2003.

Potrivit disp. art. 1 al. 6 din Legea nr. 554/2004 revocarea unui act administrativ se poate dispune de către autoritatea publica emitenta condiţionat de faptul de a nu fi intrat in circuitul civil, respectiv doar in situaţia in care actul nu a produs efecte juridice.

Ori, în cauza, efectele actului administrativ iniţial s-au produs, intrarea în circuitul civil a Hotărârii nr. 95/20.12.2006 emisa de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr.290/2003 producându-se la efectuarea plăţii parţiale a despăgubirilor, respectiv când s-a achitat suma de 198.907,64 lei reprezentând transa de 40% din totalul sumei admise .

Prin urmare actul nu mai putea fi revocat” Curtea de Apel Iaşi, secția de Contencios Administrativ și fiscal, decizia nr. 211/2020 din 10 martie 2020.

Pentru aceste considerente, Tribunalul reţine că se impune anularea deciziei nr. 192/11.12.2019  .

Referitor la legalitatea Deciziei nr. 193/11.12.2019 emisă de pârâtul ITM.

Tribunalul reţine în primul rând că, faţă de soluţia adoptată anterior cu privire la decizia  nr. 192/11.12.2019 şi constatând faptul că decizia nr. 193/11.12.2019 are caracter subsecvent celei dintâi, evident se impune şi anularea acesteia.

În al doilea rând, Tribunal constată că Decizia nr. 193/11.12.2019  a fost emisă  emise de pârâtul ITM, cu încălcarea prevederilor art. 500 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ..

În ceea ce priveşte respectarea termenului de art. 500 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, instanţa constată că susţinerile reclamantei sunt întemeiate.

Potrivit art. 500 alin 1 din OUG nr. 57/2019: „ (1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 499 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive”

Tribunalul constată că, pârâtul a cunoscut faptul generator al prejudiciului cu privire la care a dispus recuperarea prin actul administrativ contestat, când  i s-a comunicat procesul verbal de control nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019 întocmit de către Direcţia Generală Corp Control, Implementare Strategie Naţională Anticorupţie - Compartimentul Corp Control Ministru din Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (filele 71-75),  în cuprinsul căruia se reține faptul că acordarea suplimentelor salariale în discutie s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor legale, acesta fiind momentul de la care curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 500 din OUG nr. 57/2019, din acest moment fiind cunoscut de catre pârât faptul ca plata sumelor către funcţionarii publici nominalizat in actul de control nu s-a realizat in conditiile legii.

Astfel, din adresa nr. 32291/IS/11.12.2019 emisă de către pârât, rezultă că, data la care a luat cunoştinţă de raportul de control  este 11.10.2019, fiind înregistrat sub nr. 26531 ( fila 61) aşadar, acesta fiind momentul de la care curge termenul de 30 de zile sus mentionat, din acest moment fiind cunoscut de catre parat faptul ca plata sumelor reprezentând spor de confidentialitate catre reclamant nu s-a realizat in conditiile legii.

Avand in vedere ca decizia de imputare a fost emisa la data de 11.12.2019, termenul de 30 de zile a fost depăşit, dupa cum in mod corect a invocat reclamanta.

Faţă de considerentele anterior expuse, rezultă că  motivele de nelegalitate ale deciziei de imputare, privind nerespectarea art. 500 din OUG nr. 57/2019 sunt fondate motiv pentru care urmează a fi admisă acţiunea reclamantei şi a se dispune şi anularea deciziei de imputare.

Pentru aceste considerente, urmează a fi admisă  cererea reclamantei NC, privind anularea Deciziei nr. 192/11.12.2019 şi a  Dispoziţiei de imputare nr.193/11.12.2019 emise de pârâtul ITM.

Referitor la cheltuielile de judecată instanţa reţine că, potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care cade in pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Astfel,  raportat la soluţia adoptată mai sus, de admitere a acţiunii şi reţinând culpa procesuală a pârâtului, urmează ca instanţa să îl oblige pe acesta, să plătească reclamantei suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 260 din 11.12.2017 emisă de ITM.

Admite cererea reclamantei NC, în contradictoriu cu pârâtul ITM.

Anulează Decizia nr. 192/11.12.2019 şi a  Dispoziţia de imputare nr.193/11.12.2019 emise de pârâtul ITM.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare, recurs ce va fi depus la Tribunalul Iaşi.

Dosar nr. X/99/2020

CURTEA DE APEL IAŞI

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCA

Decizia nr. 1001/2020

Şedinţa publică din 16 noiembrie 2020

Pe rol se află judecarea cauzei în materia contencios administrativ şi fiscal privind pe recurentul ITM şi pe intimata NC, având ca obiect recursul declarat împotriva sentinţei numărul 790/2020 a Tribunalului Iaşi.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, din care reies aspectele anterior - menţionate cu privire la obiectul cauzei, prezenţa părţilor, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare şi stadiul procesual al dosarului, acesta aflându-se la primul termen de judecată şi că intimata a formulat întâmpinare.

Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că recursul dedus judecăţii este formulat în termen.

Interpelate, părţile arată că nu solicită administrarea de probe noi.

Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei numărul 790/2020 a Tribunalului Iaşi.

Reprezentantul convenţional al recurentului solicită admiterea recursului pentru motivele dezvoltate în scris. Apreciază că în contextul în care decizia administrativă a stabilit drepturile salariale pentru viitor nu se poate susţine că a fost emisă fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017.

Apărătorul intimatei solicită respingerea recursului reţinând că în mod corect prima instanţă a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. 6 din lege. Solicită să nu fie primite susţinerile din cererea de recurs în sensul în care cuvântul „revocă” este doar o situaţie de semantică având în vedere că efectele acestei decizii prin care au fost revocate deciziile din 2017 şi 2018 privind drepturi salariale şi faptul că s-a imputat suma plătită pentru sporul de confidenţialitate atestă faptul că a fost vorba despre o revocare. Solicită şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Declarând închise dezbaterile, Curtea reţine cauza în pronunţare cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei numărul 790/2020 a Tribunalului Iaşi.

Curtea de Apel,

Asupra recursului în contencios administrativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la Tribunalul Iași sub nr. X/99/2020, reclamanta NC, a chemat în judecată pe pârâtul ITM solicitând, anularea Deciziei nr. 192/11.12.2019 şi a Deciziei nr. 193/11.12.2019 emise de pârât, precum şi suspendarea executării acestora până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii având ca obiect anularea acestora

De asemenea, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 790/2020/CA din 06.08.2020 Tribunalul Iaşi a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 260/11.12.2017 emisă de ITM.

A admis cererea reclamantei NC în contradictoriu cu pârâtul ITM, a anulat Decizia nr. 192/11.12.2019 şi Dispoziţia de imputare nr. 193/11.12.2019 emise de pârâtul ITM pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul apărătorului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul ITM considerând că sentinţa este nelegală şi netemeinică.

Pârâtul-recurent a susţinut că motivele de fapt şi de drept pentru care s-au emis Decizia nr. 192/11.12.2019 şi Decizia de imputare nr. 193/11.12.2019, au fost arătate în întâmpinarea înregistrată la nr. 36661CLCA/05.02.2020, care se regăseşte la dosarul cauzei. Ţinând seama de faptul că în faza procesuală a recursului nu mai are loc o devoluare a fondului, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunţării hotărârii, înţelege să nu reitereze motivele invocate.

În vederea admiterii prezentei cereri de recurs, susţine că instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 14 din Legea nr. 108/1999, care prevăd că drepturile salariale ale personalului încadrat la Inspecţia Muncii se acordă astfel:

a)pentru Inspecţia Muncii, potrivit prevederilor legale aplicabile aparatului propriu al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale;

b)pentru inspectoratele teritoriale de muncă, potrivit prevederilor legale

aplicabile serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor.

Mai mult, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt si rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”.

De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 700/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, la punctul 29 statuează că: „Analizând prevederile legale criticate în ansamblul actului normativ din care fac parte, Curtea reţine că Legea-cadru nr. 153/2017 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a legii. De la această dată, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege, astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.” Prin urmare, solicită instanţei să ţină de faptul că una din coordonatele sistemului de salarizare în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice este reprezentată de stabilirea drepturilor salariale pentru personalul bugetar, exclusiv prin norme legale imperative, dar cu încadrarea cheltuielilor salariale în bugetele aprobate potrivit legii.

Atrage atenţia asupra naturii actului administrativ atacat - Decizia 192/11.12.2019 - acela de stabilire a unor drepturi salariale, pentru viitor. Arată că prin Decizia 192/11.12.2019, ITM, autoritate publică având calitatea de ordonator terţiar de credite, nu a făcut altceva decât să stabilească legal salariatul reclamantei intimate, aşa cum este reglementat de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 153/2017.

Astfel, din dispozitivul actului în discuţie, reiese cu claritate că acesta a avut menirea de a statua pentru viitor, cuantumul salariului reclamantei intimate. Chiar dacă s-a utilizat în art. 1 al dispozitivului expresia se revocă, având în vedere că în acelaşi articol s-a stabilit expres şi data de la care se aplică această măsură, respectiv „începând cu data de 10 decembrie 2019”, solicită să se constate că acest act administrativ reprezintă doar o revocare pentru viitor a actului de stabilire a drepturilor salariale ale funcţionarului public. Corelativ, la art. 2 al deciziei în cauză, ITM a stabilit salariul concret al reclamantei intimate NC, începând cu data de 10 decembrie 2019.

Or, fiind vorba despre o statuare pentru viitor a drepturilor salariale, consideră că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, normă legală reţinută de instanţa de fond în sprijinul soluţiei sale de admitere a pretenţiilor.

Arată că ITM, autoritate publică, are libertatea să stabilească, să modifice (fie în sensul majorării sau diminuării), în condiţiile legii, drepturile salariale cuvenite lucrătorilor din subordinea acestuia, la fel cum, prin comparaţie legiuitorul însuşi este liber să reglementeze de la acest nivel naţional, sistemul de salarizare aplicabil.

În privinţa aplicabilităţii Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, arată următoarele:

Alinierea salariilor de bază, după caz a indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim pentru funcţii identice se realizează nu prin raportare la un spor individual recunoscut printr-o hotărâre judecătorească în concret, ci prin raportare la nivelul maxim aflat în plată (al salariului de bază) pentru funcţia în discuţie, drepturile salariate ale personalului plătit din fonduri publice fiind, la rândul lor, stabilite prin acte administrative sau acte juridice specifice legislaţiei muncii a căror legalitate este prezumată.

În acest sens, Inspecţia Muncii, în calitate de ordonator secundar de credite, instituţie cu care se află în raport de subordonare potrivit Legii nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată cu modificările şi completările ulterioare, a transmis în teritoriu Inspectoratelor Teritoriale de Muncă din subordine, adresa nr. 254/07.03.2017, înregistrată la ITM la nr. 5458/08.03.2017, document pe care îl ataşăm şi îl propunem în probatoriu.

Astfel, potrivit documentului menţionat, Inspecţia Muncii comunică instituţiilor subordine, anexa privind „nivelul maxim al salariului de bazai indemnizaţiei de încadrare aflat în plată din cadrul Inspectoratelor Teritorial de Muncă la data de 06.03.2017”, (...) luându-se în considerare pct. 26 şi pct. 33 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016. Prin urmare, executarea voluntară de către ITM a unor sentinţe civile în care reclamanta intimată NC nu a avut calitatea de parte şi acordarea unui drept salarial (în speţă sporul de confidențialitate de 15%) a depăşit autoritatea de lucru judecat, motiv pentru care sporul de confidenţialitate, nu putea fi acordat în baza acelei hotărâri judecătoreşti.

Funcţionarii publici din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi la care s-a raportat reclamanta intimata NC se află într-o situaţie particulară, aceştia având recunoscut sporul de confidenţialitate de 15% prin hotărâre judecătorească, şi nicidecum un nivel al salariului de bază mai ridicat, pentru a corespunde ipotezei avute în vedere de instanţa constituţională - Decizia nr. 794/2016.

În consecinţă, solicită instanţei să observe că Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu vizează situaţia juridică a intimatei, inclusiv prin raportare la situaţia de fapt incidenţă - acordarea unor drepturi de natură salarială - întrucât aşa cum am arătat, reclamanta intimata nu este beneficiar al unei recunoaşteri a dreptului salarial pe care judiciară, aşa încât efectele deciziei instanţei constituţionale nu produc nicio consecinţă juridică în privinţa situaţiei sale juridice litigioase şi nu pot constitui temei al unui drept salariat.

Combate argumentele instanţei de fond în ceea ce priveşte emiterea Dispoziţiei de imputare nr. 193/11.12.2019 cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 500 alin. (1) din O.U.C. nr. 57/2019, arătând că:

Potrivit textului de lege, „Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice (....) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei (...).

Susţine că pentru a fi reparabil, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minimale: să fie material, cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim. Actul de control al echipei ministeriale nu conţine aceste elemente sine qua non, în opinia sa. Din acest motiv, obligaţia de a stabili întinderea pagubei a revenit Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi, prin compartimentele de specialitate (serviciul economic, serviciul resurse umane).

Misiunea de control a echipei ministeriale derulată la ITM a vizat „prin sondaj, controlul financiar de gestiune asupra mijloacelor material băneşti, precum şi verificarea managementului activităţii la nivelul Inspectoratului Teritorial de Muncă laşi”. Prin urmare, procesul verbal nr. 437/DGCCISNA/11.10.2019, înregistrat la ITM la nr. 26534/11.10.2019, încheiat de echipa de control ministerială, nu este unul de constatare a pagubei, prejudiciul fiind doar estimat.

Arată că data constatării pagubei este 10.12.2019, dată la care serviciul economic din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi a înaintat conducerii instituţiei, referatul nr. 32202/10.12.2019 prin care a comunicat „diferenţele de recuperat”. Or, decizia de imputare a fost emisă în data de 11.12.2019, aşadar la o zi după constatarea pagubei, prin urmare, considerăm că argumentul instanţei de fond privind emiterea Deciziei nr. 187/11.12.2019 cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 500 alin. (1) din OUG nr. 57/2019, nu poate fi primit.

Mai mult decât atât, susţine că instanţa de fond nu a ţinut seama nici de dispoziţiile deciziei ICCJ nr. 19/06.06.2019:

„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) Ut. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s~a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat oh rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.”

Într-o altă ordine de idei, învederează instanţei de recurs considerentele potrivit cărora administraţia publică presupune o activitate de conducere şi execuţie efectivă a procesului de aplicare în viaţă a valorilor politice stabilite prin lege, respectiv de prestare a celor mai diverse servicii publice.

În acest sens, administraţia publică trebuie în permanenţă să dea dovadă de receptivitate faţă de legea care formulează sarcina, obiectivul, dar şi faţă de componenta socială, de viaţa reală către care se adresează, legea. Cu alte cuvinte, administraţia publică trebuie să dea dovadă de flexibilitate şi nu de închistare, birocratizare, să fie în acelaşi timp operativă, consacrată şi diferenţiată, motiv pentru care structura organizaţională a administraţiei publice se bazează pe anumite reguli, între care şi subordonarea ierarhică administrativă.

Subliniază poziţia exprimată de echipa de control ministerială în procesul - verbal 437/DGCCISNA/11.10.2019, înregistrat la ITM la nr. 26534/11.10.2019, care a apreciat că actul administrativ prin care reclamantei intimata NC i s-a acordat sporul de confidenţialitate de 15% este neconform, trasând indicaţii şi sarcini imperative de remediere a acestei deficienţe. Arătăm că potrivit documentului de control, „neexecutarea măsurilor dispuse de echipa de control, constituie abatere de la disciplina financiar-gestionară, precum şi abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit prevederilor legale în vigoare”.

Solicită instanţei să aibă în vedere faptul că anularea Deciziei nr.

192/11.12.2019 şi a Dispoziţiei de imputare nr. 193/11.12.2019 ar fi contra

intereselor economice ale statului.

Mai mult decât atât, dacă s-ar recunoaşte stabilitatea actului administrativ în cauza, prin care reclamantei intimată i s-a acordat sporul de confidenţialitate de 15%, constatat şi considerat ca fiind neconform de către forul ierarhic superior prin actul de control încheiat, ar însemna practic legalizarea unei situaţii contrare legii, lucru inadmisibil. în mod evident, ilegalitatea stabilirii la un moment dat, a salariului reclamantei intimată nu se poate perpetua sine die exclusiv pe considerentul că ITM nu ar mai putea reveni asupra acestui cuantum, din cauză că actul de stabilire "a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”

Raportat la considerentele expuse, susţinem că soluţia instanţei de fond este lovită de nulitate absolută, raportat la prevederile art. 488 alin. 1 pct.5, coroborat cu art. 174 alin. (2) şi art. 177 alin. (2) Cod procedură civilă. Hotărârea recurată, 790/2020/CA, nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

În considerarea tuturor argumentelor şi motivelor arătate, solicită admiterea prezentei cereri de recurs, casarea Sentinţei 790/2020/CA pronunţată în dosarul nr. X/99/2020, în temeiul art. 488 alin. (1) punctul 5 şi 8, din Codul de procedură civilă, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere din acţiunea formulată de reclamanta intimată NC.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat să se constate că sentinţa atacată este temeinică şi legală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Curtea de Apel constată, în raport de motivele de recurs şi argumentele invocate, că recursul declarat este

Pentru aceste motive,

În numele legii,

Decide:

Admite recursul formulat de recurentul ITM împotriva sentinţei civile nr. 790/2020 a Tribunalului Iaşi.

Casează în parte sentinţa civilă nr. 790/2020 a Tribunalului Iaşi.

În rejudecare, admite în parte acţiunea formulată de reclamanta NC împotriva ITM.

Anulează în parte Decizia nr. 192/11.12.2019, respectiv doar cu privire la art. 2 din acest act, menţinând restul dispoziţiilor acestei decizii.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu contravin prezentei.

Obligă pârâta recurentă la plata către reclamantul intimat a sumei de 850 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare