Arestare preventivă. Indicii temeinice ale comiterii unei infracţiuni. Condiţii.

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, încheierea nr. 59 /R/28.04.2010

Tribunalul Maramureş prin încheierea penală nr.187 din 15.04.2010, a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatei M.H.S..

În temeiul art. 1491 alin. 12 cu trimitere la art. 146 alin.111 C.proc.pen. şi a art. 1451 C.proc.pen. s-a dispus luarea faţă de inculpata M.H.S. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile.

În temeiul art. 1451 alin. 2 cu trimitere la art. 145 alin.11 C.proc.pen. s-a impus inculpatei să respecte următoarele obligaţii:

a. să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;

b. să se prezinte la Postul de poliţie Tăuţii Măgherăuş, conform programului de supraveghere întocmit de acest organ de poliţie sau ori de câte ori este chemată:

c. să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

d. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 1451 alin. 2 cu trimitere la art. 145 alin. 33 C.proc.pen., asupra consecinţelor nerespectării obligaţiilor impuse.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

La data de 15.04.2010 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş propunerea formulată de parchetul de pe lângă această instanţă, privind luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpata M.H.S., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. 1 C.pen., art. 175 lit. c C.pen..

În sarcina inculpatei s-a reţinut că la data de 20.03.2010 a suprimat viaţa tatălui său R.A., în vârstă de 78 ani, prin strangulare, fapta având loc în locuinţa comună din satul Băiţa, str. 73, nr. 231, aparţinând de oraşul Tăuţii Măgherăuş, jud. Maramureş.

Prin ordonanţa din 15.04.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 alin. 1 C.pen., art. 175 lit. c C.pen., dispunându-se la data de 14.04.2010 reţinerea acesteia pe o perioadă de 24 de ore.

Analizând propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, prin prisma dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen., art. 148 lit.f C.proc.pen. având în vedere probele administrate până în prezent, instanţa a apreciat că propunerea de arestare preventivă nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Măsura arestării preventive a inculpatului este o măsură excepţională care poate fi dispusă în situaţia în care sunt probe sau indicii temeinice că persoana faţă de care s-au efectuat acte de urmărire penală a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen..

Instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului, nu a reţinut ca fiind îndeplinite cerinţele legale necesare pentru ca măsura arestării preventive să fie dispusă.

In ceea ce priveşte cazul prevăzut la art. 148 lit.f C.proc.pen., tribunalul a apreciat că acesta nu îşi găseşte aplicarea în cauză pentru următoarele considerente:

Ca stare de fapt, organul de urmărire penală relatează succint că inculpata, la data de 20.03.2010, a suprimat prin strangulare viaţa tatălui său în vârstă de 78 de ani. În plus, în propunerea de arestare preventivă se mai menţionează că, din declaraţiile inculpatei care se coroborează cu probaţiunea testimonială administrată în cauză, rezultă că începând cu ziua de vineri, 19 martie 2010 şi până sâmbătă, 20 martie 2010 când a intervenit decesul, aceasta s-a aflat singură în locuinţa ei cu victima. Această împrejurare este corelată, spune procurorul, cu concluziile medico-legale ale raportului de expertiză medico-legală şi care toate conduc la presupunerea că inculpata a comis fapta pentru care se efectuează cercetări în cauză.

Aşa cum dealtfel rezultă şi din dosarul de urmărire penală supus analizei, singura probă şi singurul argument care ar putea duce la concluzia că în cauză s-a comis o faptă penală, dar nu şi de către cine, ar fi concluziile medico-legale care stabilesc că moartea a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii cu un corp contondent dur. Până şi această împrejurare care nu stabileşte altceva decât cauza morţii, este pusă deja sub semnul întrebării şi contestată cu argumente prin nota depusă la dosar de către apărătorul inculpatei şi întocmită de un alt expert medico-legal.

Cum alte elemente concrete nu au fost identificate, instanţa nu a putut constata că în cauză există presupunerea rezonabilă că inculpata a fost cea care a exercitat actele de violenţă care au condus la decesul victimei.

Având în vedere că din probatoriul administrat până în prezent, nu sunt indicii clare că inculpata ar fi comis infracţiunea, iar starea de fapt încă nu este clar conturată, instanţa a apreciat că luarea unei asemenea măsuri în acest moment, ar fi prematură.

Este adevărat că fapta pentru care se efectuează cercetări în cauză prezintă un pericol social concret iar pedeapsa prevăzută de lege este peste 15 ani închisoare, însă aceste împrejurări nu pot fi definitorii în a aprecia că în cauză se impune luarea unei măsuri preventive care are un caracter excepţional.

Instanţa a apreciat că raportat la scopul măsurilor preventive arătat de legiuitor în cuprinsul art. 136 C.proc.pen. persoana inculpatei, care nu are antecedente penale, măsura arestării preventive nu ar fi justificată în acest moment al urmăririi penale, desfăşurarea procesului penal putând fi realizată şi cu inculpata în stare de libertate, pentru că pericolul concret pentru ordinea publică nu se poate confunda cu pericolul social al faptei şi pe de altă parte nici nu este dovedit.

In realizarea aceluiaşi scop prev.de art. 136 C.proc.pen. instanţa a dispus luarea unei măsuri, alta decât cea privativă de libertate, respectiv cea a obligării inculpatei de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile. In sarcina acesteia se vor stabili obligaţiile prevăzute de art. 1451 alin. 2 cu trimitere la art. 145 alin.11 C.proc.pen.. Totodată i s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 1451 alin. 2 cu trimitere la art. 145 alin.22 C.proc.pen., mai exact asupra consecinţelor nerespectării obligaţiilor instituite prin dispozitivul prezentei.

Pentru toate considerentele de mai sus, instanţa a apreciat  propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş ca fiind neîntemeiată şi în consecinţă a respins-o, luându-se faţă de inculpată măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Împotriva încheierii Tribunalului Maramureş, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecând dosarul, să se admită propunerea privind arestarea preventivă a inculpatei M.H.S. pe o durată de 29 de zile, existând indicii şi probe precum şi presupunerea rezonabilă că aceasta ar fi comis infracţiunea de omor calificat asupra tatălui său.

Prin motivele scrise şi orale parchetul arată că în speţă subzistă temeiul de arestare vizat de art.148 lit.f C.proc.pen. Se reliefează împrejurarea că încheierea instanţei este netemeinică şi în vădită disonanţă cu materialul probator de la dosar, deoarece atât constatările preliminarii din 21 martie 2010, raportul de expertiză medico-legală nr.365 din 14 aprilie 2010, cât şi completarea la acest act din 15 aprilie 2010 care  atestă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare, şi comprimării căilor respiratorii superioare cu un corp contondent dur, posibil de formă alungită, excluzându-se că leziunile tanatogeneratoare nu  s-au produs prin autoagresiune cât şi probaţiunea testimonială care pune în evidenţă agresiuni ale inculpatei asupra tatălui său, au fost interpretate eronat de către judecătorul fondului, ajungându-se la o soluţie greşită de lăsare în libertate a inculpatei, deşi sunt întrunite cerinţele art.148 lit.f C.proc.pen.

Curtea examinând recursul promovat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Faţă de inculpată, s-a început urmărirea penală prin rezoluţia din 21 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, pentru infracţiunea de omor calificat prev.de art.174 rap.la art.175 lit.c C.pen., iar prin ordonanţa din 15 aprilie 2010 s-a pus în mişcare acţiunea penală, pentru aceeaşi infracţiune.

În fapt, procurorul a reţinut că la data de 20 martie 2010 inculpata M.H.S. a suprimat viaţa tatălui său R.A., în vârstă de 78 de ani, prin strangulare, fapta având loc în  locuinţa comună din satul Băiţa nr.231, jud.Maramureş.

Prin ordonanţa din 14 aprilie 2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a dispus reţinerea inculpatei pe o durată de 24 de ore iar la data de 15 aprilie 2010 invocând prevederile art.148 lit.f C.proc.pen. – săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, şi faţă de împrejurările concrete ale comiterii faptei, apreciind existenţa unor probe în sensul că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică – a propus luarea faţă de inculpata M.H.S. a măsurii arestării preventive pe o durată de 29 de zile.

Examinând propunerea de arestare preventivă a inculpatei, prin prisma motivelor invocate de parchet precum şi a probelor administrate: declaraţiile inculpatei,  precum şi declaraţiile martorilor B.C.D., L.A., R.S.M., R.M., Z.A.V., B.C.I., Ş.M.D., constatările preliminarii vizând moartea victimei efectuate de Serviciul medico-legal judeţean Baia Mare din 21 martie 2010, raportul de expertiză medico-legal al victimei din 14 aprilie 2010, completarea la acest raport din 15 aprilie 2010, nota expertală întocmită de doctorul P.D.D. – medic primar Medicină legală, expert medico-legal, ales de inculpată, Tribunalul Maramureş a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.148 lit.f C.proc.pen. pentru arestarea inculpatei.

Potrivit articolului menţionat, cu denumire marginală „condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului” – „măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen.şi există vreunul dintre următoarele cazuri: inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.”

Din analiza textului rezultă că acesta prevede o condiţie generală, valabilă pentru toate cazurile în care se dispune sau se poate dispune arestarea, respectiv dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.143 C.proc.pen.şi condiţii speciale ce sunt vizate de fiecare caz în parte de la lit.a la lit.f a art.148 C.proc.pen.

Potrivit art.143 alin.1 C.proc.pen., - text care prevede condiţia generală a măsurii arestării preventive, dar şi a reţinerii – „măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.”

Teza finală a textului suscitat, prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.

Din probele administrate în speţa de faţă de către organul de urmărire penală, materializate în mijloacele de probă  enumerate mai sus rezultă cu certitudine că în cauză a decedat o persoană în vârstă de 78 de ani, afirmativ moartea putând fi provocată de o infracţiune  de omor calificat, dar nu reiese cu aceeaşi certitudine că autorul infracţiunii este inculpata M.H.S..

Din declaraţiile martorilor Ş.MD., B.C.I., J.A.V., a rezultat că victima prezenta tulburări psihice grave, a încercat chiar să se spânzure, a plecat dezbrăcat complet de la locuinţa sa, plimbându-se în acest mod prin sat, martorii necunoscând în mod direct ca inculpata să fi avut o conduită agresivă faţă de tatăl său, existând în localitate însă zvonuri, în sensul exercitării de violenţe de către inculpată asupra părintelui său.

De asemenea, martorii R.S. şi R.M. confirmă că victima în cursul anului 2009 a încercat să se spânzure pe fondul tulburărilor psihice de care suferea, acestea fiind atestate ca reale încă din 16 mai 1988, şi rezultând din fişa victimei de declarare „a unor bolnavi cronici şi handicapaţi”  prezentând „stare psihopatoidă de regresiune pe fond posttraumatic”. Cei doi martori nu au cunoştinţă ca inculpata să fi avut o atitudine violentă faţă de victimă, nicicând.

Martorul L.A. confirmă de asemenea că inculpata îi acorda îngrijirea necesară victimei şi că el a fost rugat de către susnumita să-i cumpere la 17 martie 2010, doi litri de ţuică, pentru a o avea la locuinţa sa, în eventualitatea prezenţei unor oaspeţi.

Medicul de familie B.C.D., în declaraţia din faza de urmărire penală deşi arată că victima părea bine îngrijită de către fiica sa, din toate punctele de vedere, şi că nu cunoştea aspecte nefireşti privind relaţia dintre ea şi tatăl său, i s-a părut bizară explicaţia inculpatei în ceea ce priveşte autoagresarea victimei, prin aplicarea de lovituri în zona gâtului, deoarece de regulă persoanele care au asemenea tendinţe, vizează alte zone ale corpului şi un alt mod de autoagresiune. În aceste condiţii, a sesizat organele de poliţie, apreciind că există suspiciuni vizând cauza morţii victimei, neputând elibera certificatul constatator al morţii.

Suferinţa psihică a victimei este pusă în evidenţă şi prin declaraţia aceleiaşi martore, care atestă că  aceasta a suferit trei internări la unităţi sanitare cu profil psihiatric din Baia Mare încă din perioada 1983-1989.  La fila 68 din dosarul de urmărire penală există în acest sens biletul de ieşire din spitalul Baia Mare, al victimei din 17 mai 2002, care atestă că aceasta suferea de „tulburare depresiv reactivă”.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, la care s-a făcut referire mai sus, rezultă de asemenea că victima obişnuia să consume constant băuturi alcoolice. Astfel, susţinerea inculpatei în sensul unui consum zilnic de alcool de către victimă, pe fondul căruia obişnuia să se autoagreseze, se coroborează cu probatoriul testimonial al speţei.

Examinând constatările preliminarii întocmite de Serviciul Medico-Legal Judeţean Baia Mare, se poate observa că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat „asfixiei mecanice prin strangulare. Leziunile tanatogeneratoare s-au produs prin comprimarea gâtului, posibil cu un corp dur. Se arată că victima prezintă leziuni de comprimare toracală şi leziuni de lovire cu un corp contondent, dur precum şi de cădere”.

Din concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de Serviciul Medico-Legal Judeţean Baia Mare la 14 aprilie 2010, rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii superioare (gât) cu un corp contondent. De asemenea, leziunile descrise la examenul extern şi intern (cele cu caracter vital) s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure şi comprimare între două planuri dure, în condiţiile stabilite de anchetă”.

La data de 15 aprilie 2010, acelaşi serviciu medico-legal, a efectuat o completare la raportul de expertiză medico-legală din 14 aprilie 2010, şi înregistrat sub nr.365/57 ale cărei concluzii sunt în sensul că moartea victimei a fost violentă şi ea s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii superioare (gât) cu un corp contondent dur, posibil de forma alungită. Se precizează că leziunile de la nivelul gâtului precum şi cele de la nivelul toracelui sunt produse prin comprimare, primele cu un corp contondent dur, de forma alungită, celelalte de la nivelul toracelui prin comprimare între două planuri dure – acestea fiind netanatogeneratoare – restul leziunilor descrise putându-se produce prin lovire cu sau de corpuri dure în condiţiile stabilite de anchetă şi nu au avut rol tanatogenerator. De asmenea, se arată că leziunile de la nivelul gâtului care atestă comprimarea sunt cele care au avut rol mortal. Prezenţa la baza gâtului a unei echimoze violacee de formă alungită pledează pentru un corp contondent dur. Se exclude ca leziunile mortale să se fi produs prin autoagresiune, respectiv prin loviri repetate cu pumnii în zona gâtului.

Medicul legist precizează că leziunile descrise la examenul extern pct.1 şi 2 sunt leziuni cu caracter postmortem, iar fracturile costale V şi VI de pe linia axilară medie stângă cu infiltratul sanguin corespunzător de 10/10 cm s-au putut produce anterior decesului şi nu au aceeaşi dată de producere cu cele de la nivelul coastelor III, IV şi V parasternal stâng. Se învederează că acestea din urmă s-au produs probabil înaintea decesului ceea ce denotă că a existat o perioadă de timp între producerea lor şi deces.

La dosarul cauzei a fost depusă însă o notă expertală întocmită de prof.dr.D.P.D. expert medico-legal grad I licenţiat în ştiinţe juridice, medic primar Medicină Legală din cadrul IML Cluj, care solicitat fiind de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, a concluzionat în sensul că raportul de expertiză medico-legală nr.365/57 din 14 aprilie 2010, prezintă multe inadvertenţe, ce ridică suspiciuni în privinţa exactităţii mecanismului de producere al morţii. S-a arătat că stabilirea cauzei decesului victimei poate fi precizată din punct de vedere medico-legal numai după analiza fotografiilor realizate la autopsie, precum şi a rezultatului histopatologic. În final, se învederează că datele prezentate scriptic pot sugera şi o cauză patologică a morţii victimei, respectiv miocardocoronaroscleroză – la un organism în vârstă cu multiple tare organice – în condiţiile unor traumatisme repetate, situate inclusiv la nivelul gâtului, dar care nu au avut un rol tanatogenerator.

În sinteză, inadvertenţele din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală din 14 aprilie 2010, vizează: modul de producere al morţii – asfixie sau sugrumare; caracteristicile fizice ale presupusului agresor care trebuia să aibă o forţă de apăsare foarte mare raportat la  infiltratul sanguin masiv bilateral prezentat de victimă; inexistenţa unei corespondenţe anatomice clare a leziunii externe de la nivelul gâtului cu infiltratul perilaringian profund bilateral; absenţa din proba ştiinţifică a semnelor generale ale asfixiilor mecanice, care fie nu au fost descoperite pe corpul victimei, sau au fost omise de la analiză; inexistenţa unor leziuni externe vizibile pe ambele părţi ale gâtului victimei, ştiut fiind că acesta având o formă cilindrică, mecanismul tanatogenerator trebuia să fie pus în evidenţă prin descrierea unor leziuni şi pe contralateralul acestui organ; lipsa de pe corpul victimei a unor urme de apărare ştiut fiind că activitatea de comprimare a gâtului cu un corp dur, atrage apărarea celui agresat; semnele de violenţă de pe corpul victimei sunt nespecifice şi de date diferite, ceea ce ridică suspiciunea unor violenţe anterioare. Nu în ultimul rând, fracturile costale situate numai pe partea stângă şi precordial, fără corespondentul unor contuzii cardiace, ar putea fi urmarea unei tentative de resuscitare cardiacă, din partea aparţinătorilor sau a personalului medical, ceea ce ar exclude orice urmă de activitate violentă a inculpatei asupra victimei, în această zonă a corpului.

Inculpata,  în mod constant atât în faţa Tribunalului Maramureş cât şi în faţa Curţii de Apel, a precizat că nu i-a aplicat niciodată lovituri victimei,  doar l-a servit cu mici cantităţi de băuturi alcoolice  în zilele premergătoare decesului, iar la data acestuia se aflau doar ei doi în locuinţă. A arătat însă că între ea şi victimă au survenit mai multe discuţii contradictorii, legate de consumul frecvent  de băuturi alcoolice de către părintele său, pe fondul suferinţelor psihice pe care le prezenta.

Este evident că potrivit art.69 C.proc.pen.declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, însă în speţă declaraţiile martorilor converg cu cele ale inculpatei. Conţinutul actelor medico-legale depuse la dosar, este contradictoriu, prezentând discrepanţe evidente asupra mecanismului de producere a morţii.

Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune. Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauzele Brogan şi Murray c/a Regatului Unit).

În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual nu creează  cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpată a infracţiunii pentru care este cercetată. Se cunoaşte că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor codului procesual penal român, cât şi cel al art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franţei).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităţilor judiciare în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii.

Instanţa europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp, trebuie să respecte scopul esenţial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale (C.Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi Libertăţi, Bucureşti 2005).

Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei – proba indicială.

În contextul prezentei cauze, în mod judicios s-a arătat de către Tribunalul Maramureş că nu există indicii sau probe temeinice în sensul că victima a fost ucisă de către inculpată, existând dubii serioase cu privire la cauza morţii (naturală, asfixie, sau strangulare). Pe de altă parte, instanţa de recurs precizează că nu se poate susţine că există indicii rezonabile că inculpata este autoarea unei infracţiuni de omor calificat, lipsind mobilul crimei, nu s-a demonstrat că aceasta a avut manifestări violente faţă de tatăl său, anterior decesului. Probatoriul cauzei relevă că inculpata a venit în România din Israel, tocmai pentru a avea grijă de tatăl său, aceasta având venituri de aproximativ 6000 lei noi pe lună. Pe de altă parte şi victima avea o pensie de aproximativ 700 lei lunar, iar în proprietate poseda şi un alt imobil în care avea posibilitatea să locuiască şi să fie îngrijit de o terţă persoană, nu de fiica sa, pe care el a solicitat-o în acest scop.

În mod constant, atât în faţa instanţei de fond cât şi a celei de recurs, inculpata a arătat că niciodată nu l-a agresat pe tatăl său, poziţie susţinută prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză cât şi prin concluziile notei expertale din 15 aprilie 2010, care statuează că agresorul trebuia să manifeste o forţă de apăsare foarte mare asupra gâtului victimei, pentru a produce decesul acesteia. În plus, inculpata s-a prezentat la toate solicitările autorităţilor, aşa încât nu sunt date că ar fi încercat să obstrucţioneze activitatea organului de urmărire penală. În absenţa unor date şi indicii care să stabilească rezonabil că victima ar fi decedat în urma agresiunii exercitate de inculpată, în mod legal şi temeinic judecătorul fondului a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art.143 C.proc.pen., respingând propunerea de arestare preventivă.

Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.

Solicitarea parchetului de a se lua împotriva inculpatei măsura arestării preventive, nu este justificată prin prisma art.148 lit.f C.proc.pen.

Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatei i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când în datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.

În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.63 C.proc.pen.”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.

Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.

Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reţinerii persoanei în vederea aducerii ei în faţa autorităţii competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale ar fi contrare prevederilor constituţionale şi dispoziţiilor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.

Art.23 din Constituţia României, republicată, prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Raportând dispoziţiile legale la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a constat că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Nu în ultimul rând potrivit art.149/1 C.proc.pen.pentru pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpatei trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen.şi să existe în mod corespunzător vreunul din cazurile reglementate de art.148 C.proc.pen., iar arestarea să fie în interesul urmăririi penale.

Referitor la existenţa în cauză a probelor şi indiciilor temeinice că inculpata a săvârşit infracţiunea de omor calificat, se reţine că la dosar există declaraţiile martorilor B.C.D., S.M.D. şi B.C.L., precum şi concluziile constatărilor preliminarii întocmite de Serviciul Medico-Legal Judeţean Baia Mare din 21 martie 2010, raportul de expertiză medico-legală din 14 aprilie 2010 şi completarea la acesta din 15 aprilie 2010.

Prin nota expertală ataşată dosarului la fila 116, prof.dr.D.P.D. arată că în realitate, între concluziile certificatului medical constatator al decesului unde este trecută drept cauză a morţii – strangularea – şi concluziile raportului de expertiză din 14 aprilie 2010 care atestă că moartea s-a produs prin comprimarea gâtului cu un corp contondent dur, există o discrepanţă evidentă. Aşadar, expertul medico-legal din cadrul IML Cluj nu exclude că moartea victimei s-ar fi putut produce în mod natural, prin asfixie, sau strangulare, însă cauza decesului poate fi stabilită din punct de vedere medico-legal numai după analiza fotografiilor realizate la autopsie, precum şi a rezultatului histopatologic.

Prin urmare, declaraţiile inculpatei şi ale martorilor nu se coroborează cu concluziile actelor medico-legale, condiţii în care Curtea nu poate reţine că inculpata ar fi săvârşit fapta pentru care este cercetată, şi nu poate justifica admiterea propunerii de arestare preventivă. În faza de urmărire penală inculpata a fost supusă unei expertize medico-legale psihiatrice, din care rezultă că aceasta suferă de tulburare afectivă – depresivă reactivă de situaţie, fond structural.

Faptul că inculpata a fost prezentă la acea locaţie în noaptea de 19 şi 20 martie 2010, în lipsa mobilului infracţiunii precum şi a altor probe, nu poate duce decât la reţinerea unor indicii minime, dar nu temeinice, referitoare la posibilitatea ca inculpata să fi săvârşit o faptă penală. Chiar dacă infracţiunea de omor calificat pentru care aceasta este cercetată, este pedepsită de lege cu închisoare de la 15 la 25 de ani, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.148 lit.f C.proc.pen., neexistând dovezi că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea reţine că regula este ca judecarea inculpatei să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia reprezentând-o măsura arestării.

Libertatea individuală şi cea a  persoanei sunt inviolabile, iar arestarea este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.

Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că în speţă nu sunt suficiente indicii temeinice care să susţină presupunerea, în acest stadiu al urmăririi penale, a săvârşirii faptei de către inculpată şi, de asemenea, nici probe care să identifice în mod cert făptuitoarea în persoana inculpatei, astfel că luarea de către instanţă a măsurii de arestare preventivă faţă de aceasta, ar fi profund injustă şi de neacceptat.

Domenii speta

Spete similare