Fond funciar

Dosar nr. 971/268/2009 – decizia civilă nr. 832/R din 13.10.2010

Prin sentinţa civilă nr.2734 din 07 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Odorheiu-Secuiesc, în dosarul nr.971/268/2009, s-a admis acţiunea reclamantului COMPOSESORATUL împotriva pârâţilor COMISIA LOCALĂ PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR şi COMISIA JUDEŢEANĂ PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, B.E., – moştenitoarea defunctei B.A. - prin mandatar şi, în consecinţă:

S-a dispus anularea Titlului de Proprietate nr.18910/21 septembrie 1995 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele B.A. asupra terenului extravilan categorie pădure în suprafaţă de 10.000 mp, situat la locul numit „A”, tarla nr.28.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, în urma cererii de reconstituire a dreptului de proprietate depuse în baza Legii 10/1991 respectiv în baza sentinţei civile nr.887/1992 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, pârâta Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a validat reconstituirea dreptului de proprietate pe seama mai multor persoane fizice din oraş, asupra terenurilor forestiere situate la locul numit „A” care se situează în amplasamentele silvice sub nr. U.P.VIII, u.a.157, 158A, 158C, 158D, 159A, 167A şi 167B trup „K”.

Terenul în litigiu în suprafaţă de 10.000 mp pentru care s-a reconstituit drept de proprietate pe seama pârâtei B.E. şi s-a eliberat Titlul de proprietate nr.18910/21 septembrie 1995, face parte din terenul forestier în suprafaţă totală de 101,64 ha, categorie pădure care anterior naţionalizării s-a aflat în proprietatea Composesoratului pe numele membrilor composesori, persoane înscrise în Registrul de evidenţă a membrilor composesori din anul 1943 sub ord.nr.1-11, cu  suprafaţa de teren de 199 jugări şi 44 stânjeni conform hărţii cadastrale nr.II a comunei învecinate, identificat cu nr. top 12/309/1, 12309/12/2 şi 12309/16/1/b/1 la locul denumit „A”.

Conform probatoriului administrat rezultă că în amenajamentul silvic U.P.VIII la locul denumit „A” persoanele fizice din oraş nu au avut niciodată terenuri forestiere, fapt recunoscut atât de Comisia locală cât şi de persoanele care s-au prezentat la interogator în dosarele similare.

Comisia Locală susţine că terenul în litigiu a fost pus la dispoziţia comisiei locale de către Direcţia Silvică pe motiv că reconstituirea dreptului de proprietate pe fostul amplasament în locul numit „K” unde persoanele fizice au avut terenuri în proprietate nu s-a putut realiza.

Prin adresa nr.811/18 aprilie 2006 primarul, în calitate de preşedinte al Comisiei locale, a confirmat că s-a validat greşit reconstituirea dreptului de proprietate pe seama persoanelor îndreptăţite la locul numit „A”. Ocolul Silvic H prin adresa 356/2002 confirmă faptul că pentru amplasamentul în cauză s-au eliberat titluri de proprietate pentru persoanele fizice din oraş şi s-a propus compensarea, respectiv un schimb de teren cu cele situate în U.P.VIII u.a.144, 147, 148, 152A%, 152B% şi s-a încheiat şi un proces verbal între primar oraşului şi cel al comunei învecinate, schimbul nefiind acceptat de reclamant.

Titlul de proprietate nr.18910/21 septembrie 1995 a fost emis în urma rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr.887/2 iulie 1992 pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc. Prin această sentinţă s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate a petiţionarilor asupra unor terenuri cu vegetaţii forestiere (pentru pârâta B.A. cu 10.000 mp) stabilind astfel calitatea de persoane îndreptăţite la restabilirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier preluat în proprietate de stat, respectiv că petiţionarii sunt foştii proprietari sau moştenitorii foştilor proprietari ai unor terenuri împădurite naţionalizate în anul 1949. Totodată, s-a dispus ca reconstituirea să se facă potrivit anexei nr.15 la procesul verbal încheiat la data de 19 iulie 1991 de Consiliul Local.

Din raportul de expertiză întocmit în dos.nr.1658/1991 rezultă că terenurile aparţinând persoanelor fizice îndreptăţite au fost înscrise în CF şi se situează în alte locuri decât terenurile asupra cărora s-a restabilit dreptul de proprietate.

Potrivit art.9 pct.5 lit.b din Legea 18/1991 restabilirea dreptului de proprietate se face la cerere la care se anexează copie de pe actele doveditoare a dreptului de proprietate iar potrivit art.6 pct.b HG.131/1991 – în vigoare la data validării cererii petiţionarilor era de competenţa comisiei locale de a verifica actele anexate cererii şi de a se pronunţa cu privire la verosimilitatea şi autenticitatea acestora.

Tot de competenţa Comisiei locale era stabilirea mărimii şi amplasamentului suprafeţei de teren pentru care se reconstituia dreptul de proprietate sau care se atribuia potrivit legii (art.6 pct.c din HG.131/1991.)

Într-adevăr art.28 al.2 din Regulament prevede că, în cazul terenurilor forestiere unităţile silvice pun la dispoziţie aceste terenuri, însă instanţa consideră greşită interpretarea dată acestui text de lege de Comisia judeţeană şi Comisia locală în sensul că  terenurile asupra cărora dreptul de proprietate urma să fie reconstituită, nu puteau fi altele decât cele puse la dispoziţia comisiilor de unităţile silvice constituind o obligaţie exclusivă a acestora.

După apariţia Legii 1/2000, reclamantul Composesoratul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră de 101,64 ha situat în U.P.VIII, u.a.157, 158A, 158C, 158D, 159A%, 167A% şi 167B Trup „K” care anterior naţionalizării terenurilor cu vegetaţie forestieră s-a aflat în proprietatea Composesoratului cum reiese din harta cadastrală nr.II a comunei.

Ocolul Silvic H din cadrul Direcţiei Silvice prin adresa 356/12 februarie 2002 a confirmat că terenurile solicitate sunt ocupate în baza Legii 18/1991 de persoane fizice din oraş, totodată a propus compensarea acestora cu terenurile forestiere pe un alt amplasament situat în U.P.VIII u.a.,144, 147, 148, 152A%, 152B% în suprafaţă de 101,64 mp schimb neacceptat de reclamant.

Legea 1/2000 care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră în favoarea formelor asociative de proprietari prevede că acestora li se va restitui în întregime terenul avut în proprietate – art.26.

Conform art.24 al.1 din Legea 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere se face pe vechile amplasamente, iar conform al.2 se exceptează de la reconstituire pe vechile amplasamente terenurile atribuite foştilor proprietari cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar.

O condiţie esenţială deci pentru exceptarea la reconstituire pe vechiul amplasament este că, atribuirea terenului pe seama unei alte persoane să fie făcut cu respectarea reglementărilor Legii 18/1991.

În speţă instanţa reţine că, eliberarea Titlului de proprietate pe numele pârâtei B.A. pentru suprafaţa de 10.000 mp s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii 18/1991, pentru următoarele considerente:

Reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sentinţa civilă 887/1992 pronunţată de Judecătoria Odorheiu-Secuiesc a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a petiţionarului – pârât în cauză în considerente reţinând că: din raportul de expertiză rezultă că titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor împădurite din litigiu au fost persoanele fizice (petiţionarii sau antecesorii acestora).

Astfel în baza art.41, potrivit căreia terenurile cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufişuri, păşuni împădurite, care au aparţinut persoanelor fizice şi care la cerere se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, instanţa a anulat Hot.nr.8/1991 a Comisiei Judeţene Harghita, a dispus reconstituirea dreptului de proprietate a petiţionarilor asupra terenurilor identificate de către expert.

Legiuitorul în art.41 a menţionat că terenurile care au aparţinut persoanelor fizice se restituie foştilor proprietari ori în speţă terenul asupra căruia s-a liberat titlul de proprietate nu a aparţinut persoanelor fizice ci Composesoratului.

Potrivit art.41 din Legea 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să se facă pe fostul amplasament, fiind exceptate doar situaţiile în care pe aceste terenuri se află construcţii sau amenajări forestiere.

În această ordine de idei se reţine că la data validării dreptului de proprietate şi a eliberării titlului de proprietate fără doar şi poate terenul preluat de pârâtă, proprietate de stat, era liber, nu a fost ocupat de construcţii sau amenajări forestiere, neexistând nici un motiv pentru care reconstituirea să se facă pe alt amplasament.

Stabilirea amplasamentului, a delimitării şi punerii în posesie s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale privitor la competenţe. Cum am arătat Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar era şi este competentă de a stabili amplasamentul şi mărimea suprafeţei de teren pentru care se face restituirea, să delimiteze şi să pună în posesia persoanelor îndreptăţite terenurile atribuite. Astfel este inacceptabilă şi neavenită invocarea şi interpretarea art.27 din Regulamentul aprobat prin HG.131 în sensul ca este în sarcina exclusivă a unităţilor silvice stabilirea amplasamentului.

Se mai reţine că pârâta (ca şi celelalte persoane fizice) nu a fost pusă în posesie asupra terenului atribuit pe seama ei, ci numai s-a întocmit fişa de punere în posesie.

Persoanele fizice din oraş niciodată nu au folosit terenurile situate în locul numit „A” astfel anularea titlului de proprietate nu va aduce atingere drepturilor şi intereselor legale mai ales că suprafaţa de 101,64 ha teren forestier situat în amenajamentele silvice cu nr. U.P.VIII u.a., 144, 147, 148, 152A%, 152B% (unde anterior naţionalizării persoanele fizice din oraş au deţinut terenuri forestiere) se află şi în prezent la dispoziţia Comisiei locale.

În practica judiciară s-a statuat că, este lovită de nulitate reconstituirea dreptului de proprietate făcută unei persoane de către Comisia locală de fond funciar dintr-o localitate decât cea în care se află terenul, ori Comisia locală orăşenească a întocmit documentaţie în vederea eliberării titlului de proprietate pentru teren forestier situat în raza unităţii administrativ teritoriale a unei comune învecinate.

Având în vedere considerentele de mai sus instanţa a constatat că acţiunea reclamantului este legală şi întemeiată, astfel a admis-o şi în consecinţă, a dispus anularea Titlului de proprietate nr.18910/21 septembrie 1995 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele lui B.A. asupra terenului extravilan categorie pădure în suprafaţă de 10.000 mp, situat la locul numit „A”, tarla nr.28.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Comisia locală  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi B.E.

Recurenta Comisia locală  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în fond.

În motivarea recursului, se arată că, în fapt, intimatul prin cererea introdusă la Judecătoria Odorheiu-Secuiesc a solicitat instanţei, ca acesta din urmă să dispună anularea Titlului de proprietate nr. nr.18910/21 septembrie 1995, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele lui B.E. prin mandatar, susţinând că acesta nu ar fi fost îndreptăţit să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului extravilan categorie pădure în suprafaţa menţionată pe Titlul de proprietate sus arătat la locul numit „A” tarla nr. 28. În motivarea acţiunii sale intimatul-reclamant susţine că reconstituirea terenului, obiect al actului de proprietate sus menţionat s-a făcut cu încălcarea gravă a prevederilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 18/1991, respectiv a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000. De asemenea, intimatul, susţine că titularul dreptului de proprietate, menţionat în Titlul de proprietate la care a făcut şi mai sus referire, nu era îndreptăţit să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, pentru că nu a avut calitate de proprietar deposedat asupra terenului în cauză, în sensul art.3 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, respectiv persoană titulară a dreptului de proprietate în momentul naţionalizării terenurilor cu vegetaţie forestieră.

Intimatul, prin acţiunea lui introdusă la Judecătoria Odorheiu-Secuiesc a susţinut, că ar fi fost îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de nulitate absolută prevăzute la art. III alin. (1) lit. a) şi g) din Legea nr. 169/1997.

Recurenta arată că a depus întâmpinare,  prin  care  a invocat că reconstituirea dreptului de proprietate, în favoarea titularului sus menţionat, s-a făcut pe baza Sentinţei civile nr. 887 din 2 iulie 1992 pronunţată de Judecătoria Odorheiu-Secuiesc în Dosarul nr. 1658/1991, rămasă definitivă şi executorie şi în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare la acea dată, respectiv conform celor prevăzute la art. 41 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 în forma sa iniţială - nemodificată şi cu respectarea prevederilor art. 27 (devenit art. 28 în urma republicării) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991.

În această privinţă, a arătat instanţei de fond că, potrivit acestor prevederi „Terenurile cu vegetaţie forestieră (...) care au aparţinut persoanelor fizice, se restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, într-o suprafaţă egală cu cea trecută în proprietatea statului, dar nu mai mult de 1 ha, din trupurile izolate sau la liziera pădurii, evitându-se zonele cu rol de protecţie, conform prevederilor art. 41 din lege, şi se înscriu în tabelul anexă nr.15. Aceste terenuri vor fi puse la dispoziţie de unităţile silvice". Bazându-se la aceste prevederi, care au fost în vigoare la momentul reconstituirii dreptului de proprietate şi în favoarea titularului - persoană fizică, sus arătat, a subliniat acel fapt că la data respectivă, proprietatea asupra tuturor terenurilor cu vegetaţie forestieră aparţinea Statului Român, dreptul de administrare ale acestora fiind exercitată de unităţile silvice, iar situaţia juridică a composesoratelor nu era reglementată, la respectiva dată, de nici un act normativ. În ceea ce priveşte dreptul persoanelor fizice de a li se reconstitui dreptul de proprietate, cunoscând prevederile art.41 a Legii nr.18/1991 (forma sa nemodificată) şi cele dispuse prin Sentinţa civilă nr. 887 din 2 iulie 1992 pronunţată de Judecătoria" Odorheiu-Secuiesc, rămasă definitivă şi irevocabilă, nu poate să existe nici un dubiu.

 Atât prin conţinutul întâmpinării  cât şi cu ocazia dezbaterilor m învederat instanţei de fond, faptul, că acţiunea intimatului - reclamant are la bază prevederile Legii nr. 1/2000, cu totul că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea persoanei fizice - titular al dreptului de proprietate - sus arătat, s-a făcut în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, în forma sa nemodificată şi în conformitate cu procedurile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 13171991, aceste două acte normative fiind respectate de către recurentă. Mai mult, decât atât, a invocat în apărare şi prevederile art. 24 din Legea nr. 1/2000, conform cărora „Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente terenurile atribuite foştilor proprietari, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie." În această privinţă, m exprimat şi acea opinie a sa, conform căreia, reclamantul nici nu avea dreptul să solicite de la Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, ci ar fi putut numai să se conformeze la cele prevăzute prin art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

 Instanţa de fond, în motivarea sentinţei arată că prin adresa nr. 811 din 18 aprilie 2006 Primarul, în calitate de preşedinte al Comisiei locale, a confirmat că s-a validat greşit reconstituirea dreptului de proprietate pe seama persoanelor îndreptăţite la locul numit „A”, în mod greşit nefiind atent de provenienţa actului la care face referire, deoarece din analiza actelor aflate la dosar se poate observa, că adresa nr. 811 din 18.04.2006 nu este actul primarului oraşului ci este o adresă a Comisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar al comunei învecinate, adresată Comisiei judeţene de aplicare a Legii fondului funciar.

De asemenea, instanţa de fond arată că „potrivit art. 41 din Legea nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să se facă pe fostul amplasament, fiind exceptate doar situaţiile în care pe aceste terenuri se află construcţii sau amenajări forestiere”, fără să ţină cont de prevederile alin. (4) al art. 41 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care prevede, că „Aceste terenuri (terenuri cu vegetaţie forestieră) vor fi acordate din trupuri izolate sau la liziera pădurilor”. Or, prin aceste prevederi, se poate observa, că s-a stabilit o excepţie pe de o parte de legiuitor, iar pe de altă parte s-a prevăzut concret, că ce fel de suprafeţe pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, prevedere şi fapt neluat în considerare de instanţa de fond.

În această privinţă, Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la iniţiativa proprietarilor - persoane fizice şi cu participarea acestora, a purtat mai multe discuţii cu reprezentanţii unităţilor silvice, despre modalitatea executării în concret a sentinţei civile nr. 887/1992 a Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc, solicitând astfel punerea la dispoziţie de către unităţile silvice a parcelelor menţionate în procesul verbal nr. 1.137 din 21 aprilie 1993, de unde reiese prima dată că, cu solicitarea proprietarilor, respectiv a Comisiei Locale, reprezentanţii de la ROMSILVA nu au fost de acord, în refuzul lor invocând faptul „Legea nr. 18/1991 - terenul solicitat este în interiorul pădurii de stat, este o zonă cu acumulări de apă”. Se poate deci observa că, persoanele fizice, de fapt au refuzat primirea în posesie a amplasamentului oferit, după care li s-a oferit tot acel amplasament de către unităţile silvice.

Consideră că instanţa de fond a uitat să reţină faptul, că în acea perioadă dreptul de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră aparţinea Statului Român, iar dreptul de administrare a acestor terenuri era exercitată de unităţile silvice. De asemenea, ar fi trebuit luată în considerare, cu ocazia pronunţării şi acel aspect, că proprietarii, iniţial, au refuzat amplasamentele puse la dispoziţie de unităţile silvice, fapt ce reiese din procesul verbal sus indicat, totuşi unităţile silvice, invocând prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991 au pus la dispoziţie Comisiei locale suprafeţele ce fac obiectul prezentului litigiu.

Referitor la motivarea instanţei de fond potrivit căreia titularul dreptului de proprietate indicat în titlul de proprietate sus arătat nu a fost pus în posesie asupra terenului atribuit pe seama lui, ci numai s-a întocmit fişa de punere în posesie, este neîntemeiată, din moment ce faptul punerii în posesie poate fi probată, cum s-a făcut de fapt de recurentă, doar cu fişa de punere în posesie, care reprezintă actul doveditor al punerii în posesie.

 Analizând sentinţa Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc, cu privire la care prin prezenta declară recurs, se observă că instanţa de fond nu a cercetat aspectele invocate, mai ales acelea prin care a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile de nulitate absolută invocate de reclamant, pentru că există actul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren forestier (sentinţa civilă nr. 887/1992), iar potrivit acelor acte persoana în favoarea căreia a fost emisă actul de reconstituire era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate.

 În această privinţă se poate observa că, chiar instanţa de fond este în cunoştinţă de cauză de existenţa acestor acte, arătând în motivarea sentinţei că „în urma cererii de reconstituire a dreptului de proprietate depuse în baza Legii nr. 18/1991 respectiv în baza sentinţei civile nr. 887/1992 a Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc pârâta Comisia Locală orăşenească, pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a validat reconstituirea dreptului de proprietate pe seama mai multor persoane fizice din oraş (...)”, şi a pronunţat hotărârea sa totuşi în privinţa anulării Titlului de proprietate.

Consideră că motivarea instanţei de fond, invocând practica judiciară, în sensul că ar fi lovită de nulitate reconstituirea dreptului de proprietate făcută unei persoane de către Comisia locală de fond funciar dintr-o localitate decât cea în care se află terenul nu are nici un temei legal, din moment ce chiar art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 reglementează posibilitatea acordării unui teren într-o localitate învecinată, cum este şi în acest caz, şi nici din considerentele faptului că art. III din Legea nr. 169/1997 nu reglementează ca cauză de nulitate absolută această situaţie, cum de fapt nici intimatul reclamant nu a solicitat instanţei de fond să se pronunţe în privinţa constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate în cauză pentru acest motiv.

 Intimatul-reclamant a formulat acţiunea lui conform prevederilor Legii nr. 1/2000, cu totul că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea titularului sus menţionat s-a făcut în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, în forma sa iniţială şi a Hotărârii Guvernului nr. 131/1991, iar instanţa de fond a pronunţat cu privire la valabilitatea Titlului de proprietate în funcţie de prevederi normative, ulterior aprobate şi intrate în vigoare.

 Consideră că valabilitatea unui Titlu de proprietate poate fi stabilită doar în funcţie de prevederile legale în vigoare la data emiterii actului în cauză.

 În concluzie, ţinând cont, că instanţa de fond în urma pronunţării hotărârii sale nu a cercetat aspectele invocate de recurentă, şi faptul că soluţia ei s-a luat fără existenţa condiţiilor de nulitate absolută prevăzută de Legea nr. 169/1997, invocată de intimatul-reclamant, pe baza motivelor sus prezentate solicită să se dispună casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

 În drept se invocă prev. art. 41 din Legea nr. 18/1991, nemodificată, a art. 27 din HG nr. 131/1991, art. 24 alin (2) din Legea nr. 1/2000, art. III din Legea nr. 169/1997, respectiv art. 299 - art. 316 din C.pr.civ.

Recurenta B.E. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, cu obligarea intimatului - reclamant la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

În motivare se arată că, prin sentinţa civilă nr. 2734 din 07.12.2009 pronunţată de către Judecătoria Odorheiu-Secuiesc s-a admis acţiunea reclamantului Composesoratul şi în consecinţă s-a anulat Titlul de Proprietate nr. 18910/21.09.1995 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele B.A. asupra terenului extravilan în suprafaţă de 10.000 mp., situat în locul numit „A”, tarla nr. 28.

 Instanţa a reţinut că eliberarea titlului de proprietate din speţă pe numele lui B.A. s-a făcut cu neobservarea prevederilor Legii 18/1991, fiindcă:

- la data validării dreptului de proprietate şi a eliberării titlului de proprietate nu a existat nici un motiv pentru care reconstituirea să se facă pe alt amplasament, terenul preluat de către subsemnata nefiind ocupat de construcţii sau amenajări forestiere;

- stabilirea amplasamentului, delimitarea şi punerea în posesie s-au făcut cu încălcarea competenţei Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar, această sarcină nefiind de competenţa exclusivă a unităţilor silvice;

- pârâta nu a fost pusă în posesie asupra terenului atribuit pe seama ei, ci numai s-a întocmit fişa de punere în posesie;

- persoanele fizice din oraş nu au folosit niciodată terenurile situate în locul numit „A”, astfel anularea titlului de proprietate nu va aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora;

- conform practicii judiciare, reconstituirea dreptului de proprietate de către Comisia locală de fond funciar în favoarea unei persoane dintr-o altă localitate decât cea în care află terenul, astfel fiind situaţia şi în speţă, este lovită de nulitate.

Sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală pentru faptul că prima  instanţă, în considerentele hotărârii porneşte de la premisa că reconstituirea dreptului de proprietate pe numele recurentei s-a făcut pe baza sentinţei civile nr.887/1992 a Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc, indicând chiar şi amplasamentele silvice pe care urma să se facă punerea în posesie.

Cu toate că se enunţă acest aspect relevant pentru soluţionarea cauzei, ulterior se scapă complet din vedere, că autoritatea de lucru judecat al acestei hotărâri judecătoreşti - pronunţate cu mult înaintea înfiinţării Composesoratului - conferă legalitate deplină procedurii de emitere a Titlului de proprietate.

Dispoziţiile hotărârii judecătoreşti sus-aminite, coroborate cu dispoziţiile legale în vigoare la aceea dată, în speţă art. 41 din L. 18/1991 respectiv art.27 din H.G. 131/1991, constituie baza legală a reconstituirii dreptului de proprietate pe numele recurentei.

În consecinţă, în speţă deveneau aplicabile dispoziţiile art. 24 alin 2 din Legea nr. 1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament pentru reclamanta-intimată nu se putea realiza, aceste terenuri fiind deja atribuite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, pentru care s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie.

 Prima instanţă de asemenea în mod greşit şi fără nici un suport probator reţine că punerea în posesie nu s-a efectuat nici în cazul recurentei şi nici în cazul altor persoane - aspect cu totul irelevant în speţă, situaţia altor persoane care nu au calitatea de parte în prezentul proces nu ar trebui să influenţeze soluţia, pentru că este vorba de o percepţie a judecătorului din afara cadrului procesual - şi că persoanele din oraş nefolosind terenurile, nu vor fi afectate de anularea Titlurilor de proprietate.

În drept se invocă disp. art. 299 şi urm., art. 304 , art. 312, art. 274 alin. 1 din C.pr.civ.

 Intimata Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin întâmpinare, a arătat că îşi menţine punctul de vedere exprimat în întâmpinarea depusă în cauză la instanţa de fond, cu următoarele completări:

Consideră că instanţa de fond în faza administrării probelor, nu a analizat în mod temeinic sentinţa civilă nr. 887/1992 şi a dispoziţiilor legale în materia fondului funciar în forma lor în vigoare care au constituit temeiul legal a acestei hotărâri, din moment ce a reţinut că obiectul acestei sentinţe a constituit nu doar stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită ci şi stabilirea amplasamentului. Ori la data pronunţării sentinţei civile în baza căruia a fost stabilită dreptul de proprietate în favoarea intimatei-pârâtă B.A., instanţa nu avea competenţa de a stabilii amplasamentele în extravilanul localităţilor.

 Consideră că expertiza judiciară efectuată în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr.887/1992 şi la care face trimitere instanţa de fond, constituie doar un act probatoriu prin care se confirmă faptul că petentul într-adevăr la data naţionalizării era proprietarul unor suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră şi nu o constatare obligatorie în ce priveşte amplasamentul terenului. În susţinerea acestei afirmaţii invocă faptul că, din coroborarea disp. art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, în forma sa în vigoare la data respectivă conform cărora „Atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietăţii, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor” cu disp. art. 27 din H.G. nr. 131/1991 care prevedea că  „Terenurile cu vegetaţie forestieră - păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni împădurite -, care au aparţinut persoanelor fizice, se restituie, Ia cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, într-o suprafaţa egala cu cea trecută în proprietatea statului, dar nu mai mult de 1 ha, din trupurile izolate sau Ia lizieră pădurii, evitându-se zonele cu rol de protecţie, conform prevederilor art. 41 din lege, şi se înscriu în tabelul anexa nr. 15.  Aceste terenuri vor fi puse la dispoziţie unităţilor silvice", rezultă în mod fără echivoc că în perioada respectivă nu era obligatoriu reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament.

 În ce priveşte competenţele în stabilirea amplasamentelor terenurilor cu vegetaţie forestieră, instanţa de fond critică cele două comisii de fond funciar de interpretare greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. 2 din H.G. nr. 131/1991 în forma ei în vigoare la data respectivă, fără însă să aducă precizări sau clarificări întemeiate în susţinerea acestor critici. Referitor la acest aspect consideră că, prin introducerea dispoziţiilor anterior menţionate, intenţia legiuitorului a fost, de a abilita administratorul terenurilor cu vegetaţie forestieră, respectiv organele silvice de stat, de a proteja fondul forestier naţional de abuzuri în ce priveşte aplicarea legilor fondului funciar. În aceste condiţii, competenţele comisiilor locale în stabilirea amplasamentelor privind terenurile cu vegetaţie forestieră, se restrânge, în sensul că acestea pot stabilii amplasamente pentru persoanele îndreptăţite doar pe suprafeţele de terenuri puse la dispoziţia lor de către organele silvice, aşa cum este şi în cazul intimatei-pârâte din prezenta cauză.

Având în vedere faptul că doar prin anularea titlului de proprietate emisă în favoarea pârâtei B.A., fără a garanta existenţa dreptului de proprietate stabilit printr-o altă sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă, în baza căruia a fost emis titlu de proprietate anulat, consideră că instanţa de fond în mod implicit a „anulat” şi o sentinţă civilă definitivă şi irevocabilă, încălcându-şi competenţele şi principiile în ce priveşte desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti.

În drept, se invocă disp. art. 115-118 C.pr.civ., Legea nr. 18/1991.

Intimata Composesoratul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că recurenta Comisia locală orăşenească pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în motivele sale de recurs susţine că „analizând sentinţa civilă a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc sus indicat cu privire la care prin prezenta declară recurs observăm că instanţa de fond nu a cercetat aspectele invocate de noi, mai ales acelea prin care am arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile de nulitate absolută invocate de reclamant, pentru că există actul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren forestier (sentinţa civilă nr. 887/1992), iar potrivit acelor acte persoana în favoarea căreia a fost emisă actul de reconstituire era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate", drept pentru care solicită casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurenta susţine în principal că instanţa de fond nu a cercetat aspectele invocate prin întâmpinare, mai ales acelea prin care s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile de nulitate absolută, astfel se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Susţinerea recurentei este nefondată şi neîntemeiată întrucât, trebuie făcută o distincţie importantă între omisiunea instanţei în privinţa pronunţării cu privire la apărările invocate de pârâta (situaţie în care devin aplicabile prevederile art. 312 alin. 3 teza a doua C.pr.civ.) şi între respingerea apărărilor invocate ca fiind nefondate după analizarea acestora.

În cauza de faţă instanţa de fond, pe bună dreptate, a respins apărările invocate de recurenta, după închiderea fazei probatorii a procesului şi dezbaterea pe fond a cauzei, ca fiind nefondate şi neîntemeiate, ceea ce nu reprezintă soluţionarea cauzei tară a intra în cercetarea fondului cauzei. în urma deliberării, instanţa de fond a respins apărările invocate de recurenta, ca fiind neîntemeiate şi nefondate, decizia instanţei fiind întemeiată pe aspectele analizate în faza probatorie, această fază fiind urmată de dezbaterea pe fond a cauzei, ceea ce reprezintă soluţionarea cauzei întocmai prin cercetarea fondului.

În acest sens arată că instanţa de fond, analizând actele şi piesele dosarului şi văzând concluziile părţilor, a reţinut în mod corect că în cauza de faţă, eliberarea titlurilor de proprietate pe seama persoanelor fizice din oraş s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, pentru motivele descrise în considerentul sentinţei civile atacate.

Nu corespunde realităţii şi nu rezultă nici din considerentele sentinţei atacate, susţinerea recurentei privitor la faptul că subscrisul Composesorat ar fi formulat acţiunea introductivă conform prevederilor Legii nr. 1/2000.

În această privinţă arată că din actele procesuale pe care le-a depus la dosar rezultă fără tăgadă de putinţă faptul, că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. III lit. a pct. (vi) şi lit. g din Legea nr. 169/1997, act normativ intrat în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000.

 Astfel, instanţa de fond a reţinut că legiuitorul în art. 41 din Legea nr. 18/1991 a reglementat că terenurile care au aparţinut persoanelor fizice se restituie foştilor proprietari. Ori în cauza de faţă, terenul asupra căruia s-a eliberat titlul de proprietate niciodată nu a aparţinut persoanelor fizice din oraş, ci Composesoratului, iar terenul preluat de stat de la persoanele fizice, era liber şi fără construcţii sau amenajări forestiere, neexistând astfel niciun motiv pentru care reconstituirea să se facă pe alt amplasament.

Recurenta nu a oferit nici o explicaţie instanţei de fond privitor la cauzele pentru care a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, ci a susţinut în continuu că terenul în litigiu a fost pus la dispoziţia comisiei locale de către Direcţia Silvică Miercurea Ciuc, referindu-se în acest sens la prevederile art. 27 din Regulamentul aprobat prin HG 131/1991.

Cu privire la această apărare, instanţa de fond a reţinut că stabilirea amplasamentului, a delimitării şi punerii în posesie s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale privitoare la competenţă, astfel comisia locală era şi este competentă de a stabili amplasamentul şi mărimea suprafeţei de teren pentru care se face restituirea, să delimiteze şi să pună în posesia persoanelor îndreptăţite terenurile atribuite, prin urmare este inacceptabilă modul de interpretare a prevederilor art. 27 din Regulamentul aprobat prin HG 131/1991 în sensul că, această sarcină îi revine în exclusivitate unităţilor silvice.

De fapt, apărarea principală a recurentei a fost invocarea prevederilor art. 27 din Regulament, însă instanţa de fond, interpretând aceste prevederi legale în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, a reţinut că aceste apărări sunt nefondate şi neîntemeiate.

Aşa cum rezultă din actele şi piesele dosarului, în urma cererii de reconstituire a dreptului de proprietate depuse în baza Legii nr. 18/1991, respectiv în baza sentinţei civile nr. 887/1992 a Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc, recurenta Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a validat în mod greşit reconstituirea dreptului de proprietate pe seama unor persoane fizice din oraş asupra terenului forestier situat la locul numit „A”, care se situează în amenajamentele silvice sub nr. U.P. VIII, u.a. 157, 158A, 158C, 158D, 159A%, 167A% şi 167B Trup „K”.

Terenul în litigiu, restituit pe seama unor persoane fizice din oraş face parte din terenul forestier, categorie pădure, care s-a aflat anterior naţionalizării în proprietatea Composesoratului, pe numele membrilor composesori, persoane înscrise în Registru de evidenţa membrilor composesori din anul 1943 sub ord. nr. 1-11, cu suprafaţă de teren de 199 jugăre şi 44 stânjeni, dovada fiind în acest sens şi Harta cadastrală nr. II a comunei, eliberată de Biroul de carte funciară Odorheiu-Secuiesc, identificat cu nr. top. 12.309/12/1, 12.309/12/2; 12.309/16/1/b/1.

În literatura de specialitate s-a reţinut că pentru a avea forţă probatorie, actele doveditoare depuse împreună cu cererea de reconstituire a dreptului de proprietate trebuie să facă referire la suprafaţa de teren solicitată, să ateste faptul că această suprafaţă de teren a aparţinut persoanei solicitate sau autorului acestuia, iar înscrisul să fi fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale de la data întocmirii.

În cauza de faţă, persoana fizică căreia i s-a restituit terenul în litigiu nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, întrucât aceste persoane din oraş nu au avut niciodată terenuri forestiere la locul numit „A”, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Acest fapt a fost recunoscut în mod expres atât de către persoanele fizice din oraş, care s-au prezentat în faţa instanţe de fond, cât şi de Comisia Locală orăşenească, prin reprezentantul său, care a susţinut că terenul în litigiu, situat în locul numit „A” a fost pus la dispoziţia comisiei locale de către Direcţia Silvică Miercurea Ciuc, pe motiv că reconstituirea dreptului de proprietate pe fostul amplasament, în locul numit „K”, unde persoanele fizice au avut terenuri în proprietate, nu s-a putut realiza.

Primarul oraşului, în calitate de preşedinte al Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a confirmat această situaţie de fapt prin adresa nr. 811 din 18.04.2006, în sensul că s-a validat greşit reconstituirea dreptului de proprietate pe seama proprietar „A”, astfel că propune reanalizarea aprofundată a situaţiei.

În acest sens, recurenta susţine că actul în cauză nu-i aparţine Primarului oraşului, ci este o adresă a Comisiei Locale, însă această precizare nu are nicio relevanţă, având în vedere faptul că instanţa de fond a reţinut că primarul oraşului, în calitate de preşedinte al Comisiei Locale a confirmat că s-a validat greşit reconstituirea dreptului de proprietate pe seama persoanelor fizice pe de o parte, iar pe de altă parte, nu funcţia în care a făcut această confirmare persoana în cauză contează, mai ales că vorbim de una şi aceeaşi persoană (primarul oraşului care este preşedintele comisiei locale), ci conţinutul adresei este relevantă.

De asemenea, Ocolul Silvic H din cadrul Direcţiei Silvice Miercurea Ciuc, prin adresa nr. 356/12.02.2002 a confirmat la rândul lui faptul că terenurile situate pe amplasamentul Composesoratului, în U.P. VIII, u.a 157, 158A, 158C, 158D, 159A%, 167A% şi 167B, în suprafaţă totală de 101,64 ha, sunt ocupate în baza Legii nr. 18/1991 de persoanele fizice din oraş.

Prin adresa nr. 1898/06.11.2002 a Ocolului Silvic H s-a propus compensarea terenurilor ocupate de persoanele fizice din oraş cu terenurile situate în U.P. VIII u.a. 144, 147, 148, 152A%, 152B%, în suprafaţă totală de 101,64 Ha.

În acest sens, s-a încheiat Procesul Verbal nr. 1970/13.11.2000, între Primarul oraşului şi Primarul unei comune învecinate, având ca obiect restabilirea hotarului administrativ între cele două localităţi şi predarea terenurilor în suprafaţă totală de 101,64 ha către Composesoratul, pe noul amplasament, situat în U.P. VIII u.a. 144, 147, 148, 152A%, 152B%, schimb de teren care însă nu a fost acceptat de intimata.

Potrivit art. III alin. 1 lit. a şi g din Legea nr. 169/1997, „sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic...

(vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri.

g) transferurile de terenuri dintr-o localitate în alta, efectuate cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege, în scopul ilicit de a spori prin aceasta valoarea terenului primit ca urmare a transferului”.

Judecătoria Odorheiu-Secuiesc a reţinut în considerentele sentinţei civile nr. 887/1992 următoarele: „din raportul de expertiză rezultă că titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor împădurite din litigiu au fost persoanele fizice (petiţionarii sau antecesorii acestora) şi nicidecum composesoratul oraşului. Faţă de cele de mai sus instanţa văzând şi dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 18/1991 va admite plângerea de faţă…”.

Din considerentele sentinţei civile nr. 887/1992, (în baza căruia s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe seama persoanelor fizice), reiese rară echivoc faptul că instanţa investită cu plângerea împotriva hotărârii comisiei judeţene a avut în vedere faptul că terenurile identificate de către expertul judiciar, (situate în amenajamentele silvice cu nr. U.P. VIII u.a. 144, 147, 148, 152A%, 152B%), terenuri care nu se identifică cu terenurile asupra cărora s-au eliberat titlurile de proprietate - proprietatea subscrisei (U.P. VIII, u.a 157, 158A, 158C, 158D, 159A%, 167A% şi 167B, în suprafaţă totală de 101,64 ha), au aparţinut petiţionarilor sau antecesorilor acestora.

Prin sentinţa sus-amintită s-a stabilit că persoanele fizice din oraş sunt îndreptăţite să li se reconstituie dreptul de proprietate, împrejurare necontestate de părţile prezentului proces, fără să indice în mod expres amplasamentul terenului care urmează să fie restituit.

Nu trebuie ignorat faptul, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond că legiuitorul, în art. 41 din Legea nr. 18/1991, a menţionat expres că terenurile, care au aparţinut persoanelor fizice, se restituie foştilor proprietari, ori în cauză de faţă, terenurile asupra cărora s-au eliberat titlurile de proprietate nu i-au aparţinut persoanelor fizice din oraşul, ci Composesoratului.

În cauza de faţă, condiţiile anulării titlurilor de proprietate sunt îndeplinite cumulativ, având în vedere că există actul de reconstituire asupra unui teren forestier, respectiv persoana pe seama căreia s-a emis titlul de proprietate nu era îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, ci asupra terenului care iniţial a aparţinut persoanelor fizice, adică pe vechiul amplasament.

 În acest sens, este nefondată susţinerea recurentei în ceea ce priveşte inexistenţa în cauză a condiţiilor de nulitate absolută a titlurilor de proprietate emise pe seama persoanelor fizice, având în vedere faptul considerentele expuse mai sus, reţinute de către instanţa de fond în sentinţa atacată.

Instanţa de fond, în urma interogării pârâţilor, persoane fizice, care s-au prezentat în faţa instanţei a reţinut că punerea în posesie asupra terenului în litigiu s-a făcut doar scriptic nu şi faptic, având în vedere că aceste persoane fizice nu au folosit niciodată suprafeţele de teren restituite, şi nici nu au cunoştinţă unde este amplasamentul acestor parcele. Astfel este nefondată susţinerea recurentei în sensul că punerea de posesie poate fi probată numai cu fişa de punere în posesie, mai ales, dacă aceste fişe de punere în posesie au fost semnate de către persoanele fizice la sediul Comisiei Locale şi nu la faţa locului.

 Cert este faptul că persoanele în cauză, nu au intrat în posesia terenului „revendicat" de reclamantă, iar titlurile de proprietate nu au intrat în circuitul civil, astfel anularea lor nu aduc atingere drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor în cauză, aşa cum în concluzie a reţinut instanţa de fond.

Referitor la al doilea motiv de nulitate absolută, prevăzut în art. III lit. g din Legea nr. 169/1997, recurenta susţine că art. 10 din HG nr. 890/2005 reglementează posibilitatea acordării unui teren într-o localitate învecinată pe de o parte, iar pe de altă parte arătă că art. III din Legea nr. 169/1997 nu reglementează ca motiv de nulitate absolută această situaţie, cum de fapt nici intimata nu a solicitat instanţei să se pronunţe în acest sens.

 În primul rând, trebuie arătat faptul că HG 890/2005 este un act normativ adoptată cu mult timp după eliberarea titlurilor de proprietate pe de o parte, iar pe de altă parte art. 10 prevede în mod expres procedura de reconstituire a dreptului de proprietate de către o comisie locală asupra unor terenuri aflate într-o localitate învecinată.

Această procedură de reconstituire nu a fost respectată în niciun caz de către recurenta (art. 10 prevede expres „în situaţiile în care restituirea pe vechiul amplasament nu mai este posibilă, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se va oferi, un alt amplasament situat în aceeaşi localitate sau într-o localitate învecinată; oferta va fi trimisă persoanelor îndreptăţite prin scrisoare recomandată; în situaţia în care într-o anumită localitate nu mai există suficient teren în rezerva comisiei de fond funciar care să fie atribuit în proprietate foştilor proprietari deposedaţi sau moştenitorilor acestora, comisiile de fond funciar se vor adresa comisiilor de fond funciar din alte localităţi care vor pune la dispoziţie terenurile rămase disponibile"), având în vedere faptul că aceasta nu s-a aflat în situaţia în care restituirea pe vechiul amplasament ar fi fost imposibilă şi nu ar fi avut la dispoziţie alte terenuri, respectiv nu a trimis nicio ofertă persoanelor în cauză, Comisia Locală comunală nu a pus la dispoziţia recurentei terenul în litigiu.

În al doilea rând, menţionează că motivul de nulitate absolută pentru nerespectarea prevederilor privind transferurile de terenuri dintr-o localitate în alta este prevăzut expres în art. III lit. g din Legea nr. 169/1997, deci este reglementat în mod expres, iar reclamantul a invocat acest motiv de nulitate chiar prin acţiunea introductivă, în acest sens trebuie avut în vedere ultimul alineat din cererea lor.

Ţinând cont de faptul că, Comisia Locală orăşenească a dispus asupra unor terenuri care se află în teritoriul administrativ al comunei învecinate (fapt recunoscut de către recurenta şi în cererea de recurs) fără respectarea dispoziţiilor legale, se impune constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise pe seama persoanelor fizice din oraş şi pentru acest motiv, aşa cum în mod corect a procedat instanţa de fond.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că „este lovită de nulitate reconstituirea dreptului de proprietate făcute unei persoane de către comisia locală de fond funciar dintr-o localitate decât cea în care se află terenul”  (a se vedea Curtea de Apel Suceava, Deciziile civile nr. 524/2001 şi nr. 1245/2001 în Curtea de Apel Suceava, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001 şi semestrul 1/2002, nr. 70, p. 40).

În drept se invocă disp. art. 115 şi urm., art. 274 C.pr.civ.

Nu au fost depuse înscrisuri noi în recurs.

Tribunalul, analizând hotărârea atacată în limita cererilor de recurs şi a întâmpinărilor formulate, neexistând alte motive de ordine publică, constată următoarele:

În speţă, Tribunalul reţine că, fiind vorba de un act juridic, valabilitatea titlului de proprietate, ce face obiectul cauzei, trebuie cercetată în raport cu legea aflată în vigoare la momentul emiterii sale, potrivit principiului tempus regit actum. Acest principiu este conţinut şi de legile ulterioare Legii nr. 18/1991. Este vorba de Legea nr. 169/1997, care prevede la art. III alin. 1 că nulitatea actelor de constituire şi a celor de reconstituire a dreptului de proprietate operează în raport de dispoziţiile aplicabile la data încheierii actului juridic, şi de Legea nr. 1/2000, care, la art. 2 alin. 2, prevede că „drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare”.

Tribunalul constată că, intimatul Composesorat contestă titlul de proprietate numai cu privire la amplasamentul terenului restituit, iar împrejurarea că reconstituirea s-a făcut pe un alt amplasament decât cel care a aparţinut fostului proprietar, şi anume pe un amplasament care anterior naţionalizării a aparţinut intimatului Composesorat, este recunoscută de toate părţile.

Rămâne aşadar de văzut dacă stabilirea amplasamentului terenului prin emiterea titlului de proprietate s-a făcut, în cazul de faţă, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la momentul respectiv sau nu. Tribunalul urmează să se raporteze la prevederile Legii nr. 18/1991 şi la cele ale Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 131/1991 (în continuare Regulamentul), ambele în forma aflată în vigoare în anul 1995, când a fost emis titlul de proprietate, acestea fiind singurele acte normative care reglementau stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, la vremea respectivă.

Instanţa de recurs reţine că, intimatul Composesorat este în eroare atunci când susţine că prin stabilirea amplasamentului a fost încălcat art. 13 din Legea nr. 18/1991, care prevedea că restituirea se face pe vechiul amplasament, deoarece acest articol reglementa atribuirea terenurilor aflate în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie, iar în cauză este vorba de un teren forestier, aflat în proprietatea statului. Restituirea acestui din urmă tip de teren era reglementată de art. 41 din Legea nr. 18/1991, aflat la Capitolul 3 al legii, denumit „Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat”.

Acest text de lege prevedea, într-adevăr, că terenurile forestiere se restituie persoanelor îndreptăţite, însă din „din trupuri izolate sau la liziera pădurii”, întrucât la vremea respectivă nu se avea în vedere o restituire la scară mare a fostelor proprietăţi forestiere, urmărindu-se păstrarea unei proprietăţi de stat compacte din punctul de vedere al amplasamentului. În art. 27 din Regulament se reia această dispoziţie cu privire la amplasament, adăugându-se că terenurile ce se restituie „vor fi puse la dispoziţie de unităţile silvice”. Cu alte cuvinte, unitatea silvică punea la dispoziţie o anumită suprafaţă de teren forestier, ţinând cont de cererea comisiei locale, după care aceasta din urmă, în îndeplinirea atribuţiei prevăzute de art. 4 lit. c din Regulament, stabilea ce suprafaţă anume îi revine fiecărei persoane îndreptăţite, din suprafaţa care i-a fost pusă la dispoziţie.

În concluzie, au fost respectate pe deplin prevederile legale din moment ce dreptul de proprietate a fost reconstituit asupra unui teren pus la dispoziţie de unitatea silvică.

Sintetizând, la vremea respectivă nu se punea problema reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere pe vechiul amplasament, unitatea silvică care administra în numele statului fiind cea care punea la dispoziţie terenurile ce urmau să fie restituite. Acesta este motivul pentru care atribuirea terenului într-o altă comună nu este nelegală, mai ales că statul era proprietar al pădurilor respective, şi nu unitatea administrativ-teritorială. Pe de altă parte, intimatul Composesorat nici măcar nu exista la momentul emiterii titlului de proprietate contestat, astfel că nu se putea avea în vedere dreptul său asupra terenului ce face obiectul cauzei.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă B.E., Tribunalul constată incidenţa în cauză a motivelor de recurs invocate de aceasta, tot pentru considerentele relevate anterior.

În acest sens, instanţa de recurs apreciază că, este relevantă în speţă, Hotărârea din 02.06.2009 în cauza Silviu Marin împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit că, în măsura în care din probele aflate la dosar nu rezultă sub nici o formă că partea a acţionat în mod ilegal pentru a i se acorda terenul în discuţie şi în măsura în care era de datoria autorităţilor să verifice dacă cerinţele impuse de lege erau întrunite (…), partea interesată, nu putea să se aştepte în mod rezonabil ca această decizie să poate fi anulată după mai mult de 13 ani de la adoptarea ei, prin aplicarea unei noi legi care stabilea o astfel de sancţiune, ori în cauza de faţă, pârâta se află în această situaţie, respectiv titlul ei de proprietate, eliberat de mai mult de 14 ani, nu poate fi anulat pentru motivele invocate de reclamantă.

Având în vedere că Judecătoria a hotărât anularea titlului de proprietate, sentinţa fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 41 din Legea nr. 18/1991, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, ceea ce, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 2 şi 3 C.pr.civilă, presupune modificarea sentinţei în mod corespunzător, în sensul respingerii acţiunii. Nu se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu este incident niciun motiv de casare şi nici nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 312 alin. 5 C.pr.civilă.

Recurenta B.E. a solicitat obligarea intimatului-reclamant la suportarea cheltuielilor de judecată, însă acestea nu au fost dovedite în cauză.

Domenii speta

Spete similare