Prin sentinţa penală nr.35/P/31.01.2005, Tribunalul Bihor-Oradea - Secţia penală, în baza art.334 din c.p.p. a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului T.V.A. din infracţiunea prev. de art.211,al.2,lit. b şi c din cp. în infracţiunile prev. de art.208,al.l - 209, lit. e,g din cp. şi art.l91,al.l din acelaşi cod.
In baza art.208-209,al.l,lit.e şi g din cp. a condamnat pe inculpatul T.V.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
In baza arz.81 din cp. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani. A atras atenţia inculpatului conform art.359 din c.p.p.
In baza art.ll,pct.2, lit.b rap. la art.lO,lit. h din c.p.p. şi art.l32,180,al.l din cp., a încetat procesul penal pentru infracţiunea prev. de art.l80,al.l din cp.
Tribunalul a reţinut că, la data de 16.12.2003, inculpat T.V.A. a acostat-o pe partea vătămată S.I. pe care a lovit-o, iar în final i-a sustras telefonul celular care era legat la gîtul acestuia printr-un cordon. Partea vătămată a sesizat organele de poliţie care, căutîndu-1 l-au găsit pe inculpat pe o bancă în parc jucîndu-se cu telefoanele pe care le avea în mînă. Fiind întrebat ale cui sunt, inculpatul a răspuns că sunt ale sale, moment în care poliţia a luat telefonul aparţinînd părţii vătămate şi i 1-a restituit.
Instanţa a considerat că inculpatul, aflat în stare de ebrietate avansată, a agresat-o pe partea vătămată fără a avea intenţia de a-i sustrage telefonul mobil prin de cordon şi ascuns sub haină. In momentul agresiunii, cordonul s-a rupt, iar inculpatul a rămas cu telefonul în mînă. S-a considerat că inculpatul a săvîrşit, distinct, două fapte penale: infracţiunea de lovire prev. de art.l80,al.l din cp. şi infracţiunea de furt calificat prev. de art.208,al.l - 209,lit. e şi g din cp.
Prin decizia penală nr.80/A/l9.04.2005, Curtea de apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Bihor şi de inculpatul T.V.A. împotriva sentinţei penale nr.35/P/31.01.2005 a Tribunalului Bihor.
Impotriva acestei decizii, parchetul de pe lîngă Curtea de apel Oradea şi inculpatul au declarat recurs.
Parchetul a invocat cazurile de recurs prev. de art.385/9,pct.l7 din c.p.p. (cînd faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică) şi pct.14 (cînd s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art.72 din cp.).
Parchetul a solicitat casarea ambelor hotărîri, condamnarea inculpatului pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie prev. de art.211, al.2,lit. b şi c din cp. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare.
Inculpatul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art.385/9,pct.l2 din c.p.p. (cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni) şi a solicitat casarea hotărîrilor atacate şi achitarea sa pentru infracţiunea de furt calificat, întrucît nu a avut intenţia de a sustrage bunul aparţinînd părţii vătămate.
Inalta Curte a constatat că recursul declarat de Parchet este fondat, iar recursul declarat de inculpatul T.V.A. este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.211,al. 1 din cp., furtul săvîrşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de incoştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, constituie infracţiunea de tîlhărie şi se pedepseşte cu închisoare de 3 la 18 ani.
In speţă, modalitatea de deposedare a părţii vătămate s-a realizat prin întrebuinţare de violenţe, respectiv prin smulgerea telefonului mobil din posesia acesteia, acţiunea avînd atît un impact violent psihic (suprinderea şi incapacitatea temporară a victimei de reacţiona) cît şi fizic, concomitent, întrucît aceasta nu a avut capacitatea de a se apăra şi a se opune acţiunii făptuitorului.
Imprejurarea că, iniţial, inculpatul care a exercitat violenţele, nu ar fi intenţionat să sustragă vreun bun, nu a fost dovedită, ci dimpotrivă însăşi instanţa de fond a reţinut că după ce inculpatul a îmbrîncit-o pe partea vătămată, telefonul mobil a ieşit de sub giacă, moment în care inculpatul a tras din nou de haină, astfel încît şnurul de care era legal telefonul s-a rupt, el a rămas cu telefonul în mînă. Atunci inculpatul i-a spus părţii vătămate: "poţi să pleci".
Ori, este evidentă intenţia inculpatului de a sustrage prin violenţă telefonul mobil aparţinînd părţii vătămate, deoarece în momentul în care, după primele violenţe, a apărut telefonul mobil, inculpatul a continuat să tragă de haina părţii vătămate pînă a reuşit să-şi însuşească acest bun, după care, realizîndu-şi scopul, i-a spus părţii vătămate "poţi să pleci". Intenţia de însuşire a bunului menţionat a fost confirmată de însăşi inculpat care, întrebat fiind de lucrătorii de poliţie cui îi aparţin telefoanele pe care inculpatul le avea în mînă, a răspuns "sunt ale mele", deşi unul dintre ele era a părţii vătămate.
Prin urmare, fapta inculpatului nu a constituit infracţiunile de furt calificat şi lovire, aşa cum , în mod nelegal, au considerat ambele instanţe, prin greşita schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de tîlhărie prev. de aert.211,al.2,lit.b şi c din cp., în infracţiunile de lovire prev. de art.l80,al.l din cp. şi de furt calificat prev. de art.208-209, lit. e,g din cp., ci întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de tîlhărie, prev. de art.211,al.2 lit. b şi c din cp.
In consecinţă, înalta Curte a casat atît decizia atacată, cît şi sentinţa penală nr.35/P/31.01.2005, atît sub aspectul încadrării juridice dată faptei inculpatului cît şi sub aspectul individualizării pedepsei (cuantum şi modalitate de executare).
Pentru argumentele expuse mai sus, recursul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat, probele administrate în cauză (declaraţia părţii vătămate, recunoaşterea parţială a inculpatului şi declaraţia martorului ocular P.D. D.)confirmînd vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiuinii de tîlhărie.
Dacă, într-adevăr, inculpatul nu a fi intenţionat să sustragă prin violenţă telefonul mobil, care, dintr-o întîmplare ar fi rămas fără el, avea posibilitatea să restituie părţii vătămate telefonul, atît după ce a constatat prezenţa lui în mîna sa, cît şi ulterior, în prezenţa organelor de poliţie, iar nu să-i spună acesteia "poţi să pleci", iar agenţilor de poliţie să le spună că telefonul îi aparţine.
Rejudecînd, înalta Curte 1-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, în baza art.211,al.2,lit. b şi c din cp. şi la 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64,lit. a şi b din cp., conform art.65 din acelaşi cod. S-a flcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi 64 din cp.
S-au înlăturat dispoziţiile art. 334 din c.p.p., art.81 din cp., precum şi dispoziţia încetării procesului penal pentru infracţiunea prev.de art.280,al. 1 din cp. Violenţele exercitate de inculpat intră în latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie săvîrşită de acest neconstituind o infracţiune distinctă.
Judecătoria Buhuși
Tâlhărie
Judecătoria Reșița
Tâlhărie
Judecătoria Medgidia
Tâlhărie cu arestaţi preventiv
Judecătoria Moinești
Infracţiunilor de tentativă de viol şi tâlhărie
Curtea de Apel București
Infracţiunea de tâlhărie. Absorbţia infracţiunii de distrugere