Consilieri de probaţiune. Spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 23.12.2008 sub nr. 6502/2008, reclamanţii S C, C C K, F M A, M S, M N, P C M, S F, V N Lau solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Tg. Mureş, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri egale cu sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cereri ide chemare în judecată şi pentru viitor, cu aplicarea reactualizărilor în funcţie de rata inflaţiei, precum şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii despăgubirilor solicitate.

În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâţii în mod netemeinic şi nelegal refuză plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru personalul judiciar, deoarece dreptul la acest spor a fost recunoscut prin art.47 din Legea nr.50/1996 şi nu a fost abrogat. Reclamanţii au mai invocat şi Decizia nr.XXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în motivarea acţiunii s-a arătat că acordarea sporului solicitat este impusă de  condiţiile de muncă, precizând că sunt discriminaţi în raport cu celelalte categorii socio-profesionale din Ministerul Justiţiei.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea acţiunii, arătând că decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii stabileşte că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate are dreptul la un spor de 50% pentru risc şi solicitare neuropsihică, iar nu şi consilierii de probaţiune.

De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a  solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a fost unită cu fondul cauzei în şedinţa publică din data de 19 martie 2009, pentru considerentele arătate în încheierea de la acea dată.

În dovedire, la dosarul cauzei s-au depus următoarele înscrisuri: adresa nr. 237/2009 (fila 71), carnete de muncă (filele 72-112).

Analizând actele şi lucrările dosarelor, instanţa constată următoarele:

Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000, în calitatea reclamanţilor de persoane discriminate, aceştia au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadraţi în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată „potrivit dreptului comun civil”, ci sintagma generică „potrivit dreptului comun”, care se determină, de la caz la caz, în funcţie de natura raportului juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale  art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor), precum şi ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma  deciziilor Curţii Constituţionale  nr. 818/2008,  nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2  şi art. 1 din Codul muncii, conform  art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor băneşti recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantei),  întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri a reclamanţilor , în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate  în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de faţă, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate de  Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de contencios constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu Constituţia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie).

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, instanţa constată că potrivit Legii nr.500/2002 şi a H.G nr.208/2005 şi a H.G nr.386/2007, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Astfel, rolul Ministerului Finanţelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Prin urmare, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest pârât.

Pe fond instanţa constată că reclamanţii sunt sau au avut calitatea de consilier de probaţiune în cadrul serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş.

Astfel, după examinarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile prezentate de reclamanţi, instanţa constată că, în cauze similare, numeroase instanţe de recurs interne au dat câştig de cauză consilierilor de probaţiune, confirmând dreptul acestuia la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Ar fi împotriva principiului siguranţei juridice ca reclamanţii să fie privaţi de dreptul la sporul de 50%, în condiţiile în care altor persoane din categoria personalului judiciar li s-a recunoscut acest drept, deoarece s-ar încălca prevederile art.6 alin.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art.14 din această Convenţie (reclamanţii neputând fi trataţi diferit din moment ce prestează aceeaşi activitate judiciară în aceleaşi condiţii din unităţile de justiţie, ca şi cei cărora li s-a recunoscut acest drept).

Din acelaşi motiv, al recunoaşterii prin hotărâri irevocabile a acestui drept şi în favoarea celorlalte persoane din personalul judiciar, reclamanţii dispun şi de o „speranţă legitimă” de a obţine şi ei recunoaşterea creanţei cerute ( despăgubiri echivalente cu sporul salarial de 50%), potrivit principiului cuprins în art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune, serviciile de probaţiune îşi desfăşoară activitatea sub conducerea coordonarea şi controlul Direcţiei de probaţiune din Ministerul Justiţiei, iar potrivit art. 1 din acelaşi act normativ, munca personalului din serviciul de probaţiune constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa şi îndeplinirea corectă a sarcinilor c ele revin jucând un rol important în procesul de individualizare a pedepsei, executare a sancţiunilor neprivative de libertate, de asistare şi consiliere a victimelor infracţiunilor.

Activitatea judiciară, desfăşurată de reclamanţi, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei acestora, a familiilor şi a bunurilor lor, precum şi de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, inclusiv datorită volumului foarte mare de activitate şi a specificului activităţii.

Astfel, consilierii de probaţiune lucrează cu învinuiţi, inculpaţi şi persoane condamnate, unele prezentând tulburări de comportament şi chiar tulburări mentale grave, desfăşurând activităţi în teren, la domiciliul acestora şi în penitenciar, expunându-se astfel unor riscuri extreme prin contactarea, asistarea şi monitorizarea acestor categorii cu risc de agresiune crescut, recidivişti,  etc.

Consilierii de probaţiune supraveghează modul în care sunt nerespectate măsurile şi/sau obligaţiile dispuse de instanţa de judecată, cu privire la persoane care au săvârşit infracţiuni şi care sunt încredinţate în supravegherea serviciului de probaţiune, atribuţii care până la înfiinţarea acestui serviciu reveneau judecătorului delegat cu executarea penală.

Gradul de suprasolicitare neuropsihică deriva aici din acţiunile pe care le desfăşoară consilierul în teren, direct la locul de viaţă al infractorului, prin vizite la domiciliul acestuia, contactarea diferitelor surse ce sunt în inter-relaţie cu acesta, expunând consilierul la abuzuri verbale, chiar fizice, la medii infracţionale, viciate cu drogo sau alcoolo-dependenţe.

Consilierul de probaţiune acordă asistenţă şi consiliere, persoanelor supravegheate, persoanelor condamnate în penitenciar şi minorilor sancţionaţi cu o  măsură educativă privativă de libertate, persoanelor liberate din penitenciar, la solicitarea acestora.

Această atribuţie este în directă legătura cu activitatea de supraveghere, iar gradul de suprasolicitare neuropsihică este cel mal bine evidenţiat prin faptul ca pe lângă acţiunile de monitorizare a infractorului ce le desfăşoară consilierul de probaţiune, acesta ia contact cu cele mai profunde probleme şi nevoi criminogene ale infractorului, detensionând, implicându-se în rezolvarea diferitelor conflicte familiale, sociale şi decizii pe care infractorul le generează la un moment dat.

De asemenea, consilierul de probaţiune acordă asistenţă victimelor unor infracţiuni, în baza Legii nr. 211/2004, iar situaţiile deosebit de stresante intervin în această arie de activitate mai ales în cazul când agresorul ameninţă victima fi consilierul de probaţiune care intervine în procesul de asistare sau protecţie a victimei, participă, la solicitarea organului judiciar, la audierea martorului sau a părţii vătămate ori civile, căreia îi este periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea, la orice ascultare sau confruntare a minorului, care nu a împlinit vârsta de 16 ani şi de asemenea la prezentarea materialului de urmărire penală în cauzele cu minori.

Gradul de suprasolicitare se pune în evidenta prin faptul că această activitate este în directă legătură cu asistarea minorilor şi problemele specifice pe care ie ridică, dar şi prin presiunea ce poate fi exercitată de infractor în cazul martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate.

Consilierul de probaţiune participă, la solicitarea organului judiciar, la judecarea cauzelor cu minori având dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate, având o enormă responsabilitate în ceea ce priveşte analizarea îndelungă şi deliberarea adecvată a tuturor aspectelor ce ţin de personalitatea, mediul social şi faptele infractorului pentru formularea celor mai pertinente concluzii şi propuneri.

Consilierul de probaţiune este membru activ în comisia de liberare condiţionată şi pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Din aceste considerente, neacordarea sporului pentru risc şi solicitare neuropsihică este contrară, în primul rând, dispoziţiilor art.41 alin.2 raportat la art.15 alin.1 şi art.53 din Constituţie, coroborat cu prevederile art.11 şi art.20 din Constituţie raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încălcate drepturile constituţionale ale reclamanţilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost menţinut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale şi suprasolicitării psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b şi lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pildă,  activităţi, precum cele premergătoare sau ulterioare desfăşurării proceselor (activităţi accesorii activităţii judiciare principale), desfăşurate de funcţionarii publici cu statut special din cadrul poliţiei şi penitenciarelor, să fie remunerate cu sporul de risc şi suprasolicitare psihică, iar activitatea juridică principală, cea mai expusă riscurilor şi suprasolicitării, să fie exclusă de la beneficiul acestei remunerări.

Deci, instanţa reţine că reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, (unităţi bugetare, care sunt finanţate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod. În scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei discriminării reclamanţilor, prin neacordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, instanţa urmează să cerceteze situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare. În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamanţilor la personalul din unităţile de justiţie (unităţi bugetare). Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă şi, ca efect al acestor premise, li se naşte dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi lit.f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, beneficiază de drepturile privind securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi de dreptul la tratament egal în materie de salarizare

Deci, reclamanţii se află în aceeaşi situaţie, sub acest aspect, ca şi restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b şi lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiţii de risc şi suprasolicitare psihică, beneficiază de sporul salarial corespunzător. Însă, este de remarcat că reclamanţii, deşi îşi execută obligaţia de a desfăşura activitatea în condiţii de risc şi suprasolicitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unităţile bugetare care lucrează în aceste condiţii, totuşi pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice, nu li se recunoaşte sporul salarial de corespunzător, aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în desfăşurarea  activităţii în condiţii de risc şi suprasolicitare psihică), produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio – profesională. Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă. Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie (a desfăşurării unei activităţi în muncă în condiţii de risc şi suprasolicitare neuropsihică), trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie comparabilă cu restul personalului din unităţile bugetare sub acest aspect, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului  pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este unul şi acelaşi: prestarea muncii în aceste condiţii..

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în condiţii de  risc şi suprasolicitare neuropsihică (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio – profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamentul stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, elementul categoriei socio-profesionale a reclamanţilor este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea acordării  sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se  poate reflecta numai în salariul (indemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopţii,  dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, acoperirea efectelor negative ale creşterii preţurilor de consum şi ale inflaţiei, prestarea muncii în condiţii de risc şi suprasolicitare neuropsihică etc.).

În concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului.

Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare şi dispoziţiilor art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5,  art.6, art.39 alin.1 lit.a şi lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organică, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constituţie, lege care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

În concluzie, trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime.

Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate sau obligate să sesizeze Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de contencios constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu Constituţia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie).

Acordarea drepturilor băneşti solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 şi la art. 295 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa o găseşte întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

În consecinţă, ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamanţilor, urmând a proceda la admiterea acţiunii, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum şi ale art.269 alin. 1, art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 şi la art. 295, art.292 din Codul muncii şi la art. 110 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare