Pretenţii

Obiect: Pretenţii

Sentinţa civilă nr. 819/31.03.2010

Prin cererea înregistrată la data de 03.11.2009, pe rolul acestei instanţe, , reclamantul  C.A. a chemat în judecată pe pârâtul A.X., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi acesta să-i plătească suma de 1500 de lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 27.07.2009, i-a dat pârâtului, cu titlu de împrumut, suma de 1000 lei şi 200 kg. de grâu, acesta din urmă trebuind să le restituie până la data de 05.08.2009.

A mai învederat reclamantul că, deoarece pârâtul a refuzat să restituie suma împrumutată, a formulat plângere penală împotriva acestuia, iar prin rezoluţia din data de 21.09.2009, dată în dosarul penal nr. 1451/P/2009, Parchetul de pe lângă Judecătorie a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 213 alin. 1 CP.

În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtului.

Cererea a fost legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru – 131 lei, şi timbru judiciar – 3 lei.

În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi art. 274 CPC.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în faţa instanţei, menţionând constant că nu datorează nimic reclamantului.

În dovedire, acesta a solicitat proba testimonială.

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi interogatoriu, pentru reclamant, proba testimonială pentru ambele părţi.

Analizând materialul probator administrat, precum şi susţinerile părţilor, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 27.07.2009, reclamantul C.A.  remis pârâtul A.X., suma de 1000 lei şi cantitatea de 200 kg de grâu, astfel cum rezultă din înscrisul intitulat „Act de mână”, de la fila 5.

În ceea ce priveşte forţa probantă a actului evocat, instanţa constată că acesta reprezintă un înscris sub semnătură privată, care, în virtutea art. 1176 C. civ., are acelaşi efect ca şi actul autentic, între cei care l-au subscris, întrucât a fost recunoscut de cel căruia i se opune, respectiv pârâtului, astfel cum rezultă din încheierea de practicaua hotărârii.

Instanţa mai reţine, după cum reiese din depoziţiile martorilor P.A. şi C.C., că într-adevăr, cele evidenţiate de înscrisul sus menţionat, sunt reale, însă numai suma de bani a fost dată cu titlu de împrumut, grâul fiind predat pârâtului, în schimbul obligaţiei acestuia de a presta muncă în gospodăria reclamantului, aspect, de altfel, recunoscut de acesta prin răspunsurile date la întrebările nr. 1 şi 2 din cadrul interogatoriului ( fila 18 ).

Aşa fiind, trebuie reţinut că, „Actul de mână” ( în sensul de instrumentum ) depus la dosar înglobează în fapt două acte juridice ( negotium ), mai exact două contracte, în sensul propus de prevederile art. 942 C. civ., potrivit cu care „contractul reprezintă acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”. Este vorba despre o convenţie de împrumut de consumaţie, astfel cum este definită de prevederile art. 1576 C. civ., al cărei obiect îl reprezintă suma de 1000 lei şi una nenumită, în virtutea căreia pârâtul s-a obligat să presteze muncă în gospodăria reclamantului, în schimbul unei cantităţi de 200 kg de grâu.

Evident, o atare concluzie se deduce prin aplicarea principiului priorităţii voinţei reale a părţilor, statuat de prevederile art. 977 C. civ., conform cărora, „interpretarea contractelor se dace după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

În ceea ce priveşte forţa probantă a actului evocat, instanţa constată că acesta reprezintă un înscris sub semnătură privată, care, în virtutea art. 1176 C. civ., are acelaşi efect ca şi actul autentic, între cei care l-au subscris, întrucât a fost recunoscut de cel căruia i se opune, respectiv pârâtului, astfel cum rezultă din practicaua hotărârii.

În drept, în raport de această situaţie, trebuie menţionate următoarele:

1. Relativ la primul contract delimitat potrivit celor ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 1576 C. civ. „Împrumutul ( de consumaţie ) este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate”.

Convenţia prin care reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 1000 leii, este, în mod cert, una unilaterală, în sensul expus de prevederile art. 944 C. civ., creând, exclusiv în patrimoniul împrumutatului, deci a pârâtului, obligaţia de a restitui suma menţionată, la termenul stipulat. Conform art. 1584 C. civ., „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, şi la timpul stipulat”.

Faţă de aceste aprecieri, se reţine că pârâtului îi incumba obligaţia de a restitui reclamantului suma de 1000 lei, până la data reliefată în actul sub semnătură privată, depus la dosar, respectiv 05.08.2009. Desigur că prevederile art. 1180 alin. 1 C. civ. sunt îndeplinite în speţă, în ceea ce priveşte înscrisul sub semnătură privată, întrucât acest  fost scris în întregime de cel care l-a semnat, respectiv de pârât, după cum acesta a recunoscut la ultimul termen de judecată. Într-o atare situaţie, nu se mai impune menţiunea „bun şi aprobat” în cuprinsul actului.

Cum pârâtul nu a făcut dovada restituirii banilor, instanţa îl va obliga pe acesta la plata sumei de 1000 lei către reclamant, cu titlu de daune - interese materiale, având în vedere că, potrivit principiilor care guvernează obligaţiile civile, executarea în natură a unei obligaţii de a da, ce are ca obiect o sumă de bani, este întotdeauna posibilă.

Nu poate fi primit argumentul compensaţiei, invocat de către pârât, care a învederat, în cadrul răspunsurilor la întrebările de la interogatoriul propus de reclamant, că a primit banii pentru munca prestată anterior, în gospodăria acestuia din urmă. În acest sens, au a fi luate în considerare, atât înscrisul evocat anterior, cât şi declaraţiile martorilor, din care rezultă că banii au fost daţi cu titlu de împrumut.

2. Referitor la cea de-a doua convenţie, materializată în înscrisul de la fila 5, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. 1 C. civ., care consacră  principiul  obligativităţii contractelor, „convenţiile legal făcute, au putere de lege între părţile contractante”. De asemenea, instanţa aminteşte că regula, în materie de convenţii, este materializată în principiul consensualismului, în virtutea căruia simplul acord de voinţă al părţilor, neviciat, neînsoţit de nici un fel de formă, este suficient pentru formarea valabilă a actului. Contractul este unul consensual; faptul că reclamantul a remis, la data perfectării convenţiei, grâul, către pârât, nu este de natură a determina concluzia că în speţă este vorba de un contract real.

 Se mai cuvine precizat faptul că, în virtutea dispoziţiilor art. 943 C. civ., contractul este unul bilateral, întrucât conţinutul raportului juridic evidenţiază obligaţii din partea ambelor părţi: reclamantul s-a obligat ca, în schimbul obligaţiei pârâtului de a-i presta muncă în gospodărie, să-i remită acestuia o cantitate de grâu.

Proba raportului juridic dedus judecăţii se face prin înscrisul intitulat act de mână, coroborat, dacă mai era nevoie ( având în vedere că necesitatea îndeplinirii formalităţii multiplului exemplar a fost suplinită prin recunoaşterea expresă a înscrisului de către pârât ), cu declaraţiile martorilor.

În consecinţă, pârâtului îi incumba obligaţia ( de a face ) ca, până la expirarea termenului stipulat în favoarea sa – 05.08.2009 – să fi executat prestaţia l-a care s-a angajat, respectiv munca în gospodăria reclamantului.

Potrivit art. 1073 C. civ., „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”, iar potrivit dispoziţiilor art. 1075 C. civ., „Obligaţia de a face ( … ) se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului”. Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 1082 C. civ., „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese, sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credinţă sin parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”.

În raport de aceste reglementări legale şi de situaţia de fapt expusă, instanţa apreciază, că sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului, respectiv:

a) existenţa unei fapte ilicite;

b) existenţa unui prejudiciu;

c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

d) existenţa vinovăţiei celui care a săvârşit fapta.

a) Referitor la fapta ilicită, din ansamblul probator analizat, existenţa acesteia ( definită ca orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane ) este indiscutabilă, fiind concretizată în activitatea omisivă a pârâtului de executa prestaţia l-a care s-a obligat, respectiv munca în gospodăria reclamantului. Acest aspect este probat prin declaraţiile celor doi martori audiaţi, din care reiese că pârâtul a refuzat, ulterior încheierii convenţiei, să mai presteze muncă în gospodăria reclamantului.

b) În ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, instanţa reţine că acesta are un caracter cert, întrucât este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, concretizând tocmai urmarea faptei ilicite a pârâtului, ce constă în neexecutarea obligaţiei asumate.

c) În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, acesta rezultă din materialitatea săvârşirii faptei ilicite, în sensul că fenomenul-cauză ( respectiv activitatea pârâtului ) a favorizat în mod nemijlocit producerea efectului ( concretizat în prejudiciul suferit ), înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea sa.

d) Din punct de vedere al vinovăţiei, instanţa reţine că, în materie contractuală, aceasta este prezumată, pârâtul urmând a cădea în pretenţii, întrucât nu a dovedit existenţa unui caz fortuit sau de forţă majoră, care să-l exonereze de executarea obligaţiei.

Relativ la evaluarea prejudiciului, în virtutea prevederilor art. 1084 C. civ., acesta trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât şi câştigul pe care reclamantul ( în calitate de creditor al raportului juridic dedus judecăţii ) nu l-a realizat.

Cu respectarea regulii expuse, având în vedere şi principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, instanţa apreciază că pierderea efectiv suferită de reclamant, singura solicitată prin acţiune, cristalizează valoarea grâului oferit pârâtului. Astfel, după cum rezultă din adeverinţa nr. 26/26.03.2010 a SC P. SRL, în anul 2009, preţul de achiziţie al unui kg de grâu este de 1 leu. În aceste condiţii, evaluarea efectuată de reclamant nu este cea reală, întrucât aceasta concretizează numai suma de 200 lei.

Nici în acest caz nu poate fi avută în vedere compensaţia invocată de pârât, întrucât, după cum rezultă din depoziţia martorului P.A. ( martor propus chiar de pârât ), acesta a prestat într-adevăr, muncă în gospodăria reclamantului, în perioada februarie-aprilie 2009, constând în pus parchet şi dat cu glet, însă a fost remunerat corespunzător, întrucât se apropia Paştele.

Pentru acesta motive, urmează a fi admisă, în parte, acţiunea, şi a fi obligat pârâtul la plata sumei totale de 1200 lei, către reclamant, cu titlul de daune-interese materiale.

Relativ la cheltuielile de judecată, se reţine faptul că reclamantul a efectuat cheltuieli în sumă totală de 434 lei, constând în taxă judiciară de timbru– 131 lei, timbru judiciar – 3 lei, 300 lei - onorariu avocat ( chitanţa nr. 08/19.02.2010 ).

În raport de aspectul conform căruia acţiunea va fi admisă în parte, văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. 1 şi 276 CPC, va fi obligat pârâtul, proporţional cu partea din acţiune cu privire la care a căzut în pretenţii, la plata sumei de 350 lei, către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare