Despăgubiri

Prin sentinţa civilă nr. 1402/25 inie 2010, pronunţată de Judecătoria Mediaş, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S. M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mediaş prin Primar, Instituţia Prefectului Sibiu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice , reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu şi s-a dispus obligarea  Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 46.700 Euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului înscris în CF nr. 101603 ( provenit din conversia de pe hârtie a CF 5043 ), imobil preluat abuziv din proprietatea reclamantei în proprietatea Statului Român. S-a dispus şi obligarea pârâţilor să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 21.400 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că „prin notificarea nr.190 adresată la data de 30.07.2001 Primarului Municipiului Mediaş, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului înscris în CF nr. 101603 ( provenit din conversia de pe hârtie a CF 5043 ), în temeiul Legii 10/2001.

Prin dispoziţia nr.513/2005 a Primarului Municipiului Mediaş s-a respins cererea reclamantei .

Dispoziţia primarului a fost anulată prin decizia nr. 1284/2006 a Tribunalului Sibiu, prin care a fost obligat Primarul Municipiului Mediaş să emită o nouă dispoziţie pentru imobilul în litigiu, prin care să propună Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, cu restituirea de către contestatoare a sumei primite conform Decretului 223/1974, actualizată cu indicele de inflaţie .

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de Statul Român , prin decizia 1241/1986 a Consiliului Popular al Judeţului Sibiu , în baza Decretului 223/1974 , iar , ulterior, a fost vândut în favoarea numiţilor M. T. şi M., conform Legii 112/1995 .

Tribunalul a apreciat că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri , în acord cu prevederile art.3 din Legea 10/2001 , fiind incidente prevederile art.2 lit. h şi g din Legea 10/2001, având în vedere faptul că despăgubirea primită ( 80.000 lei) nu reprezintă o acoperire justă şi reală a prejudiciului suferit, în înţelesul prevederilor art.1 Protocol 1 anexă la CEDO .

În baza acestei decizii, Primarul Municipiului Mediaş a emis dispoziţia nr. 14/2007, prin care s-a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat, despăgubiri care vor fi acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005 .

Titlul VII din Legea 247/2005 reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură în baza Legii 10/2001.

În urma emiterii dispoziţiei primarului procedura de acordare a despăgubirilor a fost preluată de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor cu procesul verbal de predare – primire nr. 3245/6.02.2007 ( filele 13-14 dosar ).

Din momentul preluării dosarului de despăgubire, deşi au trecut mai bine de 3 ani, nu s-a concretizat acordarea de despăgubiri reclamantei, în modalitatea măsurilor reparatorii prevăzute de Titlul VII din Legea 247/200, iar pârâţii nu au făcut dovada derulării efective a procedurilor administrative prevăzute de Capitolul V din Titlul VII din Legea 247/2005 pentru emiterea şi valorificarea titlurilor de despăgubire, astfel că nu se poate anticipa în ce măsură şi când anume ar putea să se finalizeze aceste proceduri, deznodământul acestora fiind incert.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în numeroase cauze formulate împotriva României în sensul că în prezent fondul „Proprietatea” nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri şi că privarea de proprietate, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri, i-a făcut pe foştii proprietari să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor, garantat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie ( cauza Străin şi alţii împotriva României, cauza Ion  împotriva României, cauza Cernat împotriva României, cauza Brumărescu împotriva României, cauza Radu împotriva Românie, cauza Păduraru împotriva României ş.a. ) .

Pornind de la aceste premise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în astfel de cauze, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a fi despăgubiţi de stat cu o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului .

Instanţa a dispus în cauză efectuarea unei expertize imobiliare de evaluare a imobilului în litigiu.

Potrivit raportului de expertiză valoarea de piaţă a acestuia, fără a se lua în considerare investiţiile efectuate de actualii proprietari ai imobilului, este în cuantum de 46.700 Euro.”

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Prefectul judeţului Sibiu, municipiul Mediaş prin Primar, precum şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prefectul judeţului Sibiu a solicitat casarea hotărârii şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului judeţului Sibiu în această cauză şi,pe cale de consecinţă, înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului s-a arătat că Instituţia Prefectului judeţului Sibiu nu avea nici o competenţă în soluţionarea  notificării formulate de reclamantă, ceasta aparţinând Primăriei Mediaş. Pe de altă parte se observă că Primăria Mediaş şi-a îndeplinit obligaţiile prin emiterea de către primar a dispoziţiei de acordare de despăgubiri şi transmiterea notificării şi a dosarului aferent la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În ultimul rând s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a respectat nici prevederile art. 277 Cod pr. civilă, prin obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată şi nu proporţional cu interesul sau felul raportului dintre ei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299-316 Cod pr. civilă.

Municipiul Mediaş prin Primar a solicitat  modificarea în parte a sentinţei în sensul de a se admite excepţiile invocate de către acesta şi a nu se reţine obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a respins în mod nejustificat excepţiile invocate, acţiunea formulată împotriva acestei apelante trebuind a fi respinsă.

Nici obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată nu este corectă, apelanta necăzând în pretenţii, instanţa de fond reţinând doar culpa Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, singura parte obligată prin hotărâre.

S-a mai invocat şi  faptul că onorariul avocaţial perceput este exagerat de mare, 18 000 lei, el nu reflectă nici valoarea pricinii şi nici munca depusă, aşa încât instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 Cod pr. civilă.

Pe fondul cauzei se mai arată că  acţiunea reclamantei trebuia respinsă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. şi 274 Cod pr. civilă.

Ministerul Finanţelor Publice a solicitat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii ei ca tardiv introdusă, formulată împotriva sa, care nu are calitate procesuală pasivă, la o instanţă necompetentă material şi inadmisibilă.

Excepţia de tardivitate invocată este susţinută prin prisma ideii că ea este formulată peste termenul legal special prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi chiar peste termenul general de prescripţie extinctivă. Apelantul susţine că termenul de prescripţie, pentru reclamantă, a început să curgă de la data de 15.04.2005, respectiv de când s-a emis dispoziţia primarului Mediaş, timp de 30 de zile.

S-a mai arătat că, potrivit jurisprudenţei ÎCCJ, un demers judiciar ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de legea specială.

Apelanta susţine că şi in perspectiva practicii CEDO acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi ilegală, întrucât ea nu are un bun actual în sensul Convenţiei.

Competenţa de soluţionare a cauzei revenea Tribunalului Sibiu, conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Pentru că imobilul nu s-a aflat în proprietatea publică a Statului Român sau a Ministerului Finanţelor Publice şi pentru aceea că apelantul nu este nici emitentul dispoziţiei atacate, acesta nu are calitate procesuală pasivă, aşa încât, faţă de el, acţiunea trebuia respinsă.

Acţiunea reclamantei este şi inadmisibilă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind exclusă atunci când persoanei îi este deschisă calea procedurii speciale, ori imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Intimata S. M. a formulat întâmpinare solicitând respingerea tuturor apelurilor şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate; cu cheltuieli de judecată.

În întâmpinare, în esenţă, s-a arătat că excepţia prescripţiei este neîntemeiată în condiţiile în care obiectul acţiunii nu este o contestare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Pentru acelaşi motiv, fiind vorba despre o acţiune de drept comun, este neîntemeiată şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, el fiind cel ţinut la plata de despăgubiri. Acţiunea este şi admisibilă, acest aspect fiind decis în mai multe hotărâri ale CEDO, citate de intimată,  prin care s-a spus că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă a conduce la acordarea de despăgubiri.

S-a mai invocat faptul că apelul declarat de DGFP Sibiu este nul, fiind făcut de o persoană care nu are calitatea de reprezentant al pârâtului Statul Român.

Circumstanţele de fapt ale cauzei:

Printr-o notificare adresată la data de 30.07.2001 Primarului municipiului Mediaş reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri, constând în valoarea de piaţă a imobilului înscris în cf 101603 Mediaş, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cererea acesteia a fost respinsă prin dispoziţia nr. 513/2005 a Primarului municipiului Mediaş.

Prin sentinţa civilă nr. 1284/2006 a Tribunalului Sibiu această dispoziţie a fost anulată, iar Primarul municipiului Mediaş a fost obligat la emiterea unei noi dispoziţii prin care să facă propuneri motivate de acordare de despăgubiri, înaintând dosarul Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor, cu restituirea, de către reclamantă, a despăgubirilor primite în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Urmare a acestei sentinţe, Primarul municipiului Mediaş a emis dispoziţia nr. 14/2007, prin care s-a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, modificate. În urma emiterii dispoziţiei primarului, procedura de acordare de despăgubiri a fost preluată, potrivit legii, de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu procesul-verbal de predare-primire nr. 3245/6.02.2007.

Pentru faptul că nu a primit despăgubirile recunoscute, în 25 iunie 2008 reclamanta declanşează litigiul de faţă prin care solicită plata directă a acestor despăgubiri potrivit dreptului comun.

Textele de lege invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii:

Art.998 Cod civil

Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara.

Art.999 Cod civil

Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii ori a amenzilor.

Consideraţiile tribunalului cu referire la apelurile declarate:

Este inexactă susţinerea apelantului Ministerul Finanţelor Publice potrivit căreia cauza a fost judecată de o instanţă necompetentă material, sugerând că tribunalul ar fi fost competent să soluţioneze cauza, întrucât prezenta acţiune este una întemeiată pe dreptul comun şi nu se constituie ca o contestaţie la Legea nr. 10/2001. Este adevărat că şi reclamanta a formulat acţiunea, din perspectiva cererilor în raport cu considerentele de fapt şi de drept, suficient de ambiguu şi contradictoriu, aspect ce adaugă un element în plus de dificultate în ceea ce priveşte încadrarea ei. Ca să argumentăm această afirmaţie, amintim,doar cu titlu de exemplu, de pildă, că în precizările de la fila 31 verso dosar de fond reclamanta arată că modul de acordare a despăgubirilor băneşti reclamantei este reglementat de Legea nr. 10/2001 şi nu de Legea nr. 247/2005, iar în pagina următoare arată că temeiul acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, fiind de fapt o acţiune în pretenţii pe dreptul comun.

În ceea ce priveşte motivele de apel privind soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectul judeţului Sibiu, municipiul Mediaş prin Primar, precum şi Ministerul Finanţelor Publice, facem următoarele precizări. Analizată această excepţie dintr-o perspectivă pur procesuală, în sensul că are calitate procesuală pasivă cel chemat în judecată şi de la care se pretinde o anumită conduită, atunci, raportat la obiectul acţiunii, apelanţii ar avea calitate, pentru că în raport cu fiecare dintre ei reclamanta a formulat pretenţii. Privită, însă, calitatea procesuală pasivă nu doar strict legată de dreptul de petiţionare, ci într-o conexiune cu raportul de drept material dedus judecăţii, apelurile declarate de pârâţi, pentru considerentele ce urmează apar ca fiind întemeiate.

 Astfel, instanţa de fond a admis acţiunea în pretenţii a reclamatei exclusiv din perspectiva faptului că, potrivit jurisprudenţei CEDO, Fondul „Proprietatea” nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri şi privarea de proprietate, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri, o face pe reclamantă să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu respectul proprietăţii bunului ei, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la  CEDO.

Este pe deplin corect că, în situaţia în care reclamanta are o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de obligare la emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri pentru imobilul a cărui proprietar a fost, ea are un bun în sensul Convenţiei şi beneficiază de protecţia oferită de prevederile art. 1 din  Protocolul nr.1 adiţional la  CEDO. Se observă, însă, că jurisprudenţa Curţii Europene invocată de reclamantă şi preluată de instanţa de fond este de câţiva ani, în prezent nemaiputându-se susţine în acelaşi mod că Fondul ”Proprietatea” nu funcţionează, acesta fiind, în prezent, listat la Bursa de valori Bucureşti.

Reclamanta a obţinut decizia prin care i se recunoaşte dreptul la despăgubiri în anul 2007, iar în anul imediat următor formulează acţiune pe dreptul comun invocând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO pentru absenţa îndelungată a despăgubirilor. În cauzele invocate de reclamantă absenţa despăgubirilor după recunoaşterea dreptului pretins a fost, într-adevăr, îndelungată, de natură a constitui  „o sarcină excesivă şi incompatibilă cu dreptul la respectul  bunurilor lor”, garantat de Convenţie. De altfel, Curtea Europeană, s-aşi pronunţat în cauza Maties împotriva României că ”este dificil să se soluţioneze in abstracto problema  eficienţei procedurii speciale implementate de autorităţile naţionale pentru accelerarea plăţii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005.” Pe cale de consecinţă, tribunalul reţine că această chestiune, a absenţei despăgubirilor, chiar invocând nefuncţionalitatea mecanismului de despăgubire implementat de stat trebuie analizata, aşa cum arată Curtea, nu în abstract, ci în concret, în raport de circumstanţele speciale ale cauzei.

Pentru motivele arătate deja, tribunalul apreciază că, în cazul de faţă, nu suntem în prezenţa unei încălcări a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO şi nu se găseşte a fi întemeiată acţiunea reclamantei de obţinere a încă unui titlu de despăgubire, pe dreptul comun.

Aşa fiind, având în vedere şi dispoziţiile art. 296 Cod pr. civilă, tribunalul a admis apelurile declarate a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei a înlăturat obligaţia pârâtelor de plată a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind în culpă procesuală.

Intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare