Legea nr. 10/2001, pretenţii, obligaţia de a face, alte cereri.

Legea nr. 10/2001, pretenţii,  obligaţia de a face,  alte cereri.

Inexistenţa obligaţiei pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a  înainta dosarul administrativ direct la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor . Lipsa obligativităţii avizului  de legalitate al prefectului în privinţa aspectelor soluţionate de instanţă, calitatea de persoană îndreptăţită şi felul măsurilor reparatorii reprezentând aspecte stabilite cu putere de lucru judecat de către instanţa de judecată.

Sediul materiei  :art. 21 din din Legea nr. 165/2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă la data de 09.03.2012, sub nr. 7345/3/2012, reclamantele C.M.-S şi S.C. R. G.I. S.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D), solicitând soluţionarea pe fond a notificării  privind imobilul situat în Bucureşti,  sector 2, format din teren în suprafaţă de 440 mp şi construcţie în suprafaţă de 36 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a se dispune măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piaţă de la momentul soluţionării stabilită prin expertiză efectuată pe baza standardelor internaţionale de evaluare; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să transmită imediat şi direct către C.C.S.D dosarul, aferent notificării  din 10.09.2001, însoţit de hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în prezenta cauză; obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D) să înregistreze dosarul transmis de Municipiul Bucureşti; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluţiona notificarea prin emiterea unei dispoziţii, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică şi care se compune din: a) diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la data la care trebuia soluţionată notificarea din 10.09.2001, respectiv 09.03.2009, şi valoarea de piaţă actuală de la momentul soluţionării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câştigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menţionată la pct. a) calculată de la momentul soluţionării prezentei cereri şi până la momentul transmiterii dosarului către C.C.S.D şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

La data de 09.11.2012, reclamantele au depus la dosar cerere modificatoare (fila 228), prin care au arătat că, la punctul 2 al petitului, înţeleg să adauge un capăt subsidiar, în sensul că, în situaţia în care se va aprecia că, faţă de soluţionarea pe cale judecătorească a notificării sunt totuşi aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. 2¹ din Legea nr. 247/2005, solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să transmită dosarul nr.  către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea centralizării şi continuării procedurii administrative. Totodată, reclamantele au precizat că îşi restrâng cadrul procesual, în sensul că nu mai stăruie în soluţionarea capătului 3 al cererii privind obligarea C.C.S.D la înregistrarea dosarului, acest pârât urmând a fi scos din cauză şi că solicită judecarea cererii doar în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, nu şi cu Primarul General. Reclamantele au precizat că îşi restrâng obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că renunţă la capătul 4 de cerere privind obligarea Municipiului Bucureşti la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit ca urmare a nesoluţionării notificării.

Prin sentinţa civilă nr. 1075/24.05.2013, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea modificată, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie conţinând propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, , sector 2, compus din teren în suprafaţă de 440 mp şi construcţie în suprafaţă de 36 mp, din valoarea acestora urmând a se scădea valoarea despăgubirilor încasate, în cuantum de 1.663 lei, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. I alin. 1 din Titlul II din O.U.G nr. 184/2002, a obligat pârâtul să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 2860 din 10.09.2001 către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei S.C R.G.I.S.A. suma de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantei C.M.S suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Conform actelor existente la dosar şi a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură şi urmează să se emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005. Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deci unitatea deţinătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii. Recurentul a invocat dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2, art. 4, art. 16 şi art. 50 din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce priveşte transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul a arătat că, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din Titlul VI prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare – primire Secretariatului Comisiei Centrale numai dacă sunt însoţite de avizul de legalitate al prefectului.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:

Prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Alecsandru Petre la data de 10.09.2001, sub nr. 2860, reclamanta Ciurlău Maria Simona a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru construcţia şi terenul în suprafaţă de 440 mp situat în Bucureşti, str. Măgura Vulturului nr. 53, sector 3.

Notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluţionată.

În această situaţie, instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a unei notificări formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001. Curtea constată că în mod corect prima instanţă a procedat la soluţionarea pe fond a notificării. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În consecinţă, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.

Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Având în vedere şi faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamantă au trecut 12 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunţat asupra acestei notificări, Curtea constată că în mod corect a apreciat tribunalul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona notificarea.

În această situaţie, având în vedere şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, menţionată mai sus, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a procedat la administrarea probelor pentru stabilirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită şi la stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite acesteia.

Curtea constată că, prin motivele de recurs, recurentul pârât nu a criticat soluţia instanţei în ceea ce priveşte stabilirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi nici felul măsurilor reparatorii stabilite de tribunal, motivele sale de recurs vizând aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor. În cauză, sentinţa recurată a fost pronunţată la data de 24.05.2013, dată la care era în vigoare Legea nr. 165/2013, în forma publicată în Monitorul Oficial din 17.05.2013. Conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, în forma menţionată, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III. Această dispoziţie fiind aplicabilă cauzei, Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005, motivul de recurs invocat în acest sens de recurentul pârât, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, fiind întemeiat. În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 – 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurentul pârât împotriva sentinţei civile nr. 1075/24.05.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă, pe care o va modifica în parte în sensul că va stabili dreptul reclamantei la măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul în litigiu în baza art. 16 din Legea nr. 165/2013.

Măsura reparatorie menţionată mai sus a fost stabilită cu respectarea art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/3013, conform căruia, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4), în cauză, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 22/5.01.2012, reclamanta Ciurlău Maria Simona înstrăinând către S.C. REAL GRUP INVEST S.A. coa de 25 % din dreptul la măsuri reparatorii.

Motivul de recurs referitor la obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să înainteze dosarul administrativ direct la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este, de asemenea, întemeiat. Curtea constată că, potrivit art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.

Astfel, Legea nr. 165/2013 stabileşte o procedură unitară în vederea acordării măsurilor reparatorii aferente imobilelor preluate abuziv care se aplică şi în cazul în care persoana îndreptăţită obţine o hotărâre judecătorească, în acest caz însă avizul de legalitate al prefectului nemaifiind necesar în privinţa aspectelor soluţionate de instanţă, calitatea de persoană îndreptăţită şi felul măsurilor reparatorii reprezentând aspecte stabilite cu putere de lucru judecat de către instanţa de judecată.

În acest context, pârâtul municipiul Bucureşti nu poate fi obligat la înaintarea documentaţiei direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, competenţa unităţii deţinătoare sub acest aspect fiind limitată în raport de dispoziţiile art. 21 din din Legea nr. 165/2013.

În consecinţă, reţinând că motivul de recurs expus mai sus, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, este întemeiat, văzând prevederile art. 312 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, Curtea modifica decizia în parte în sensul că va înlătura obligaţia pârâtului de a trimite dosarul administrativ către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

(C.A.B. –secţia a IV a civilă Dosar nr. 7346/3/2012 DECIZIA CIVILĂ  NR. 213R/  3 februarie 2014)

Domenii speta

Spete similare