Somaţie de plată

Obiect: somaţie de plată

Sentinţa civilă nr. 2049/02 Septembrie 2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria X., creditoarea SC V. SA a chemat în judecată pe debitoarea SC O. SRL Tg. Neamţ şi a solicitat ca în cauză să fie pronunţată o hotărâre judecătorească prin care aceasta să fie somată să-i plătească : 570,93 lei reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului şi neachitate, penalităţi convenţionale în cuantum procentual de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, conform art. 6.1 din convenţia părţilor, c/val. dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, 1.442,70 lei reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen, conform art. 10.2 din convenţia părţilor; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea arată că la data de 10.05.2007 a încheiat cu debitorul contractul pentru servicii telefonie mobila, a prestat debitorului servicii de telefonie mobilă, în contul cărora a emis facturi fiscale în valoare totală de 570,93 lei, sumă neachitată până în prezent, deşi scadenţa stabilită convenţional de părţi prin contractul încheiat şi reluată pe fiecare factură a fost depăşită, iar preţul serviciilor însuşit; că debitorul datorează şi penalităţi de întârziere, precum şi taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen, conform art. 6.1, art. 10.2 din convenţia părţilor.

În dovedire, a ataşat la dosarul cauzei în copie contractul părţilor, acordul clientului, un număr de trei facturi fiscale.

Cererea a fost legal timbrată.

În drept, reclamanta debitoare a invocat OG 119/2007, OG nr. 9/2000, art. 969 Cod civil, art. 379, 274 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 14036/31.05.2010, Judecătoria X. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tg.Neamţ, în circumscripţia căreia îşi are domiciliul debitorul.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele :

Între părţi s-au desfăşurat raporturi contractuale în baza cărora reclamanta creditoare a prestat pârâtei debitoare servicii de telefonie mobilă, în schimbul cărora aceasta din urmă s-a obligat să achite preţul acestor servicii, aspecte dovedite prin contractul pentru serviciile prestate de V. SA pentru persoane juridice (filele 9,10,11 din dosar).

Reclamanta creditoare a emis facturi în valoare totală de 570,93 lei (filele 15,16,17 din dosar), dar care nu au fost achitate până în prezent de pârâta debitoare, care,legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nu a delegat reprezentant în instanţă.

În drept, instanţa reţine că, în baza art. 969 alin. 1 C. civ., care consacră principiului forţei obligatorii a contractului, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, astfel încât pârâtei debitoare îi revine obligaţia de a-şi achita debitul restant, reprezentând c/val. servicii telefonie mobilă.

Cu privire la c/val. acestor servicii prestate, instanţa reţine că creanţa reclamantei creditoare este certă, lichidă şi exigibilă, în sensul art. 1 din OG nr. 5/2001, text de lege în baza căruia capătul de cerere principal va fi admis.

 Relativ la capetele de cerere privitoare la clauza penală şi la taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen, instanţa reţine că, în contractul încheiat, în cuprinsul art. 6.1 şi 10.2, s-au stipulat penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere în ceea ce priveşte plata sumelor reprezentând c/val. serviciilor de telefonie prestate, dar şi plata unei taxe fixe de 1422,70 lei, în caz de reziliere a contractului înainte de termen.

Cu toate acestea, instanţa apreciază că reclamanta creditoare nu este îndreptăţită să primească sumele solicitate cu atare titlu, deoarece inserarea unei astfel de menţiuni în convenţie prezintă caracterele unei clauze abuzive. În acest sens, vor fi avute în vedere prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. De asemenea, în baza art. 4 alin. 5 din acelaşi act normativ, „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

 a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

 b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

 c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”.

Nu în ultimul rând, instanţa urmează a de eficienţă principiilor stabilite de Curtea Europeană de Justiţie, de la Luxemburg ( în continuare - CEJ ), care, în aplicarea dreptului comunitar şi interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, din 5 aprilie 1993, a statuat, prin hotărârea dată în cauza Murciano Quintero ( 18.03.2005 ), că, „o clauză ( … ) inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale intr-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, întruneşte toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă”.

 S-a mai statuat în hotărârea evocată că „sistemul de protecţie instituit prin Directivă se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl face să adere la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist, fără ca el să poată modifica acest conţinut”.

De asemenea, astfel cum s-a statuat, cu valoare de principiu, în cauza Pannon GSM ZRT. ( hotărâre din 04.06.2009 ), dedusă judecăţii, pe rolul aceleiaşi instanţe europene, există obligaţia instanţei naţionale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator şi vânzător sau furnizor.

În raport de aceste precizări, instanţa aminteşte faptul că jurisprudenţa CEJ este obligatorie pentru statele care, precum România, au înţeles să adere la Comunitatea Europeană, şi, prin aceasta, să-şi însuşească principiile stabilite de instituţiile acestei entităţi.

Este adevărat că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile amintitei Legi nr. 193/2000, care, însă, transpune Directiva evocată şi care, în raport de aprecierile CEJ din aceeaşi cauză, trebuie interpretate, de către judecătorul naţional, pe cât posibil, conform actului comunitar, în aşa fel încât să fie aplicate din oficiu.

Aşa fiind, având în vedere faptul că posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale este practic nulă, convenţia fiind una de adeziune şi pârâta obligată să adere pentru achiziţionarea serviciilor de telefonie mobilă, instanţa apreciază că stipularea în contract a unor penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere în ceea ce priveşte plata sumelor reprezentând debitul principal, cu atât mai mult cu cât este prevăzută posibilitatea depăşirii debitului principal de către atari penalităţi, precum şi a unei taxe fixe pentru rezilierea contractului înainte de termen, materializează o clauză abuzivă ( în sensul explicat anterior) – pe care pârâta debitoare nu poate fi obligată să o respecte.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei debitoare la plata c/val. dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat, instanţa reţine că pârâtul debitor datorează dobânda legală, astfel cum aceasta este reglementată de OG nr. 9/2000.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâta debitoare va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta creditoare, reprezentând c/val. taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare