Dobandirea de catre un teren expropriat pentru utilitate publica de catre statul comunist, ulterior aparitiei Legii nr. 18/1991, a caracterului de bun domeniu public si conservarea acestui caracter.

Dobandirea de catre un teren expropriat pentru utilitate publica de catre statul comunist, ulterior aparitiei Legii nr. 18/1991, a caracterului de bun domeniu public si conservarea acestui caracter.

Domeniu: drept de proprietate

Terenul preluat de stat prin expropriere savarsita pe durata regimului comunist dobandeste caracterul de bun de  utilitatea publică, iar ulterior adoptării legislaţiei postcomuniste (Legea nr.18/1991,  Constituţia României  din 1991, Legea nr. 69/1991), acesta intra în categoria  „terenuri  afectate unei utilităţi publice” la care face referire  art. 4 alin. final  şi art.  5 alin. 1  din Legea nr. 18/1991 si capata regimul juridic de bun domeniu public.  Imprejurarea că acest teren nu a fost afectat în concret vreunei utilităţi publice din momentul exproprierii anterioare anului 1989  până în momentul apariţiei legislaţiei mentionata mai sus  şi nu avea să fie  afectat unei asemenea utilităţi nici ulterior, nu schimba acest regim juridic. Odată câştigat acest regim juridic  de proprietate de stat de utilitate publică prin decretul de expropriere, iar apoi producandu-se prin efectul Legii nr. 18/1991  consecinta câştigării regimului juridic de domeniul public, „afectat  unei utilităţi publice”, atata timp cat nu a intervenit un act normativ sau administrativ care sa fi scos in mod expres bunul din domeniul public, terenul isi pastreaza regimul juridic, intrucat nici proprietatea nu se pierde prin neuz si nici apartenenţa la domeniul public şi regimul juridic de domeniul public  nu poate fi  pierdut prin „neuzul” utilităţii publice  programate pentru teren.

DECIZIA CIVILĂ NR. 230 R/ 17.02.2015 pronuntata de CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV A CIVILĂ

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 9511/301/2003, reclamantul M.A.N. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. LP S.R.L. şi DI, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare …/15.12.1999 cu privire la imobilul teren în  suprafaţa de 587 m.p. situat în Bucureşti, Calea ….

Prin sentinţa civilă nr. 3280/27.04.2004 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti în dosarul nr. 10932/2003, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi s-a respins cererea in consecinta, motivandu-se , in esenta, ca reclamantul si-a legitimat calitatea prin invocarea dreptului de administrare dobandit prin HG nr. 161/ 1998, insa aceasta hotarare nu a fost publicata in Monitorul Oficial, fiind astfel inexistenta si neproducand efecte.

Prin decizia civilă nr. 259/15.02.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă in dosarul 2875/2004 s-a admis apelul formulat de MAPN împotriva sentinţei civile menţionate, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului, retinandu-se ca reclamantul are interesul care defineste in ultima instanta calitatea procesuala activa intr-o cerere in declararea nulitatii unui act juridic, de vreme ce i s-a aprobat construirea unui bloc de locuinte pe terenul in discutie.

Evocand fondul, prin decizia civilă nr. 1415/06.11.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins exceptiile inexistentei HG nr. 161/ 1998, a lipsei de interes legitim si de calitate procesuala activa a reclamantei, precum si a inadmisibilitatii actiunii, si a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii SC LP SRL şi DD, moştenitoarea defunctei DI.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de apel a retinut, in esenta, ca a existat buna credinta a cumpăratoarei, fata de probele dosarului, desi vanzatoarea a fost de rea credinta, astfel ca nu este indeplinita conditia ca ambele parti ale contractului cu titlu oneros sa fie de rea credinta, iar pe de alta parte din raportul de expertiza intocmit de expert PO rezulta ca terenul obiect al contractului in discutie se suprapune aproape total peste terenul aflat in administrarea reclamantei, dar nu face parte din domeniul public al statului.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, prin Decizia Civilă nr. 916/26.05.2008 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în tot decizia civilă nr. 1415/06.11.2007, a admis apelul declarat de reclamant şi a desfiinţat sentinţa civilă nr. 3280/27.04.2004 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, trimiţând cauza spre rejudecare acestei instanţe, cu motivarea ca, urmare a primei hotarari data in apel, anume decizia civilă nr. 259/15.02.2005, prin care s-a anulat sentinta fondului, vazandu-se ca reclamantul are calitate procesuala activa, trebuia trimisa cauza pentru rejudecare la prima instanta, iar nu rejudecata in fond de tribunal.

Pe parcursul judecatii acestui recurs, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei de catre SC R.U. SRL, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cerere de interventie accesorie care a fost incuviintata in principiu prin incheierea din 19.05.2008.

In rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 7855/03.06.2011, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii şi intervenientul nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, in esenta, urmatoarele:

Unul din principiile care guvernează nulitatea unui act juridic este principiul anulării unui act subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, practica judiciară stabilind în  mod constan,  că o  excepție de la această  regulă  o  constituie erros communis facit ius, regula conform căreia nulitatea nu va opera în cazul unui act cu titlu particular, cu titlu oneros, încheiat cu un terţ de bună-credinţă, dacă a existat o eroare comună şi invincibilă.

S-a reţinut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr.  …/1999 este  un act cu titlu particular, oneros, fiind prevăzut un preţ de 144.410 USD  şi că societatea cumpărătoare S.C. LP S.R.L. a fost de buna-credinţă în  momentul încheierii contractului, întrucât la cumpărarea imobilului, în  1999, a avut în vedere titlul de proprietate al vânzătoarei care, la acel moment, încă era valabil, faptul că acest titlu era înscris în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr. 27248/1998, certificatul de sarcini …/15.12.1999 eliberat tot de Judecătoria Sector 3, s-au obţinut date de la administraţia financiară care a eliberat certificat de atestare fiscală …/1999 din care rezultă că numita DI este proprietar, toate aceste acte fiind menţionate de către notarul public în actul autentic de vânzare-cumpărare.

Nulitatea este o cauză de ineficacitate care operează în  măsura în care, la momentul încheierii unui act, nu s-au respectat condiţiile de valabilitate, iar buna-credinţă se analizează în raport de momentul încheierii contractului, nu ulterior. Faptul că vânzătoarea ştia, în iunie 1999, ca reclamantul figurează ca administrator al imobilului, trimiţând acestuia notificarea …/29.06.1999, nu poate înlătura buna-credinţă a pârâtei cumpărătoare şi nici eroarea invincibilă în care ar fi fost orice alt terţ în 1999 când s-a încheiat contractul. Reclamanta în calitatea de administrator şi proprietarul aveau obligaţia legală să îşi înscrie imobilul în registrele de transcripţiuni de când au considerat că sunt proprietari. Nicio altă persoană nu ar fi putut cunoaşte, în 1999, o altă situaţie juridică a imobilului decât cea cunoscută şi de pârâta S.C. LP.

Instanţa de fond nu a reţinut susţinerile reclamantei în sensul că nu ar fi aplicabil principiul bunei-credinţe şi nici pe cele vizând nerespectarea  autorităţii de lucru judecat şi opozabilitatea „erga omnes” a deciziilor nr. 2532 şi nr. 1663. Conform  jurisprudenţei C.E.D.O., hotărârile judecătoreşti nu sunt opozabile şi terţilor (cauza Cretu c. României), iar reclamantul ar fi avut posibilitatea ca, în acţiunea în nulitatea titlului vânzătoarei, să se judece şi cu cumpărătorul şi să ceară şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea beneficia de toate efectele logice ale unei nulităţi, inclusiv repunerea în situaţia anterioară şi pentru a asigura opozabilitatea sentinţei şi faţă de pârâta S.C. LP. Într-adevăr, a reţinut prima instanță, acest principiu este de natură să priveze reclamantul de prerogativele dreptului său de administrare asupra bunului, care poate fi subsumat dreptului de folosinţă asupra unui bun consacrat de art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O., dar această privare este conformă cu art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, principiul „error communis facit ius” este prevăzut de „lege” în  sensul Convenţiei, în  condiţiile în care jurisprudenţa constantă coroborată şi cu doctrina constantă este considerată de Curtea Europeană „o lege”, urmăreşte un scop legitim – asigurarea securităţii raporturilor juridice stabilite între momentul încheierii actului şi momentul introducerii acţiunii în nulitatea acestuia, este necesară într-o societate democratică, ca măsura de protejare a drepturilor terţilor care, cu bună credinţă, s-au încrezut într-o anumită situaţie de drept şi de fapt bazată şi pe forme de publicitate imobiliară şi care nu au avut cunoştinţă de o altă situaţie juridică chiar din culpa reclamantului, aşa cum s-a arătat mai sus.

Excepţii de la regulile nulităţii sunt admise şi de Curtea Europeană şi Curtea de la Luxembourg, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie chiar în prezentul dosar, când a analizat recursul împotriva soluţiei pronunţate pe excepţia de nelegalitate a H.G.

Pentru aceste motive, constatând ca efectele nulităţii sunt înlăturate de regula „error  communis facit ius”, instanţa de fond a respins cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. …/15.12.1999, ca neîntemeiată. 

Prin decizia civilă nr. A 520/06.06.2011, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea  şi  a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/15.12.1999 de B.N.P. LLA, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru  a  decide astfel, tribunalul a  reţinut, in esenta, urmatoarele:

Aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 poziţia 82 şi 5555, fiind menţionat şi în articolul 3 din Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 151/29.06.1998, Anexa 10, poziţia 124, iar prin H.G. nr. 161/25.03.1998, a trecut din administrarea C.G.M.B. în administrarea M.Ap.N., păstrându-şi regimul juridic de bun proprietate publică a statului.

Cu Titlul de proprietate nr. …/3/19.11.1998, emis în baza Ordinului Prefectului Municipiului Bucureşti nr. 562/19.11.1998, imobilul a fost retrocedat numitei DI şi a fost transcris sub nr. …/1998 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, ulterior Hotărârii C.G.M.B. nr. 223/1997, H.G. nr. 161/25.03.1998 şi H.G. nr. 565/11.09.1998.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/15.12.1999 de Biroul notarului public LLA, imobilul a trecut în proprietatea S.C. LP S.R.L.

La data de 12.01.2000, M.Ap.N. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor Prefectura Municipiului Bucureşti şi Djionat Irina, în vederea constatării nulităţii absolute a Ordinului Prefectului Municipiului Bucureşti nr. 562/19.11.1998 şi a Titlului de proprietate nr. …/3/19.11.1998.

Prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunţată în dosar nr. 3426/2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă a admis apelul promovat de M.Ap.N., a schimbat în tot sentinţa atacată, iar pe fondul cauzei a admis acţiunea M.Ap.N. de anulare a titlului de proprietate nr. 9393/3/1998, emis de Prefectura Municipiului Bucureşti în favoarea intimatei DI. Decizia Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1663/20.06.2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civila în dosarul nr. 670/2003.

Motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă în prezenta cerere vizau împrejurarea ca bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare era scos din circuitul civil, aparţinând domeniului public al statului, cauza ilicită, în sensul că titlul de proprietate al vânzătoarei a fost anulat prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunţata de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civila, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1662/20.06.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, încălcarea ordinii publice şi frauda la lege, toate acestea circumscriindu-se cauzelor de nulitate absolută.

Prima instanţă nu a analizat însă aceste cauze de nulitate invocate cu privire la actul juridic dedus judecăţii, ci, respingând cererea de chemare în judecată, a soluţionat cererea prin prisma analizării principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial şi excepţia de la acest principiu - error communis facit ius. Reclamanta nu a solicitat anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele DI si S.C. LP S.R.L. ca urmare a anularii titlului de proprietate a vânzătoarei DI, ci a invocat cauze de nulitate proprii actului de vânzare-cumpărare atacat.

Şi din perspectiva soluţionării cauzei în temeiul principiului error communis facit ius ca excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, hotărârea este nelegală, prima instanţă apreciind în  mod greşit ca dovedită eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii vânzătoarei de proprietar al imobilului, în  care s-au găsit părţile la momentul încheierii actului juridic.

Astfel, vânzătoarea a fost notificată prin adresa nr. 2830/29.06.1999 de apelanta M.A.P.N., încă din anul 1999, cu privire la calitatea sa de administrator al imobilului, anterior aşadar încheierii actului de vânzare-cumpărare, prima instanţă însăşi recunoscând reaua-credinţă a vânzătoarei la momentul vânzării imobilului. Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, din cele patru condiţii ale principiului error comunis facit ius - act juridic cu titlu oneros, cu titlu particular, buna-credinţă a cumpărătorului, eroare comună şi invincibilă - nu sunt îndeplinite ultimele două privind existenţa erorii comune şi invincibile în care s-ar fi aflat părţile. Principiul error communis facit ius, ca excepţie a principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial, a apreciat instanţa de apel, nu era aplicabil în speţă, având în  vedere cauzele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă proprii actului de vânzare-cumpărare.

Astfel, s-a invocat ca motiv de nulitate al actului de vânzare-cumpărare faptul că bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare era scos din circuitul civil la momentul înstrăinării, aparţinând domeniului public al statului şi fiind inalienabil, conform dispoziţiilor art. 135 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1844 C. civ., art. 136 din Constituţia României şi art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, sancţiunea ce intervine în privinţa actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public este nulitatea absolută a acestora.

Din probele administrate în cauză, a reţinut instanţa de apel, a rezultat că imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989, iar prin H.G. nr. 161/1998 a fost transmis dreptul de administrare M.A.P.N., regimul juridic al imobilului fiind acela de proprietate publică a statului. Nu poate fi reţinută în speţa ineficienţa sau nelegalitatea H.G. 161/1998, având în  vedere că excepţia de nelegalitate a H.G. 161/1998 a fost respinsă în mod irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar această hotărâre şi-a produs efectele, o dată ce în  temeiul acesteia a fost anulat titlul de proprietate al vânzătoarei.

În acest context, actul de vânzare-cumpărare dedus judecaţii priveşte un bun scos din circuitul civil, având în  vedere apartenenţa sa la domeniul public al statului şi totodată are o cauză ilicită, având în vedere că prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civila, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1663/20.06.2003 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a Civilă, prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, precum şi a Ordinului Prefectului Municipiului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 1260/02.07.2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. LP S.R.L., a casat în tot decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de recurs a retinut urmatoarele:

Teza juridică  susţinută de  reclamant în cadrul  acţiunii  introductive vizează  faptul  că  imobilul  care  face  obiectul  contractului  de vânzare cumpărare anterior menţionat  este  proprietate publică, astfel că  fiind scos din circuitul  civil, aflându-se sub incidenta art. 135  alin. 4  din Constituţie şi  art. 963 din Codul  civil,  nu  putea face obiectul  vânzării şi  că, contractul de vânzare cumpărare autentificat  sub nr. 1099/15.12.1999  de către  Biroul Notarului  Public LLA, este încheiat cu  fraudarea legii şi  are o  cauză  ilicită  – titlul  vânzătorului  fiind anulat, iar anularea actului  principal  atrage şi nulitatea actului  subsecvent.

În aplicarea art. 129  alin. 6  şi art. 12 din Codul  de procedură  civilă, stabilirea cadrului procesual al unui litigiu este la latitudinea reclamantului, expresie a disponibilităţii care guvernează procesul civil, iar în raport de formularea neechivocă  a motivelor care au  justificat  acţiunea introductivă,  Curtea  apreciază ca nefondate susţinerile din recurs în sensul  că  instanţa de apel ar  fi ignorat  acţiunea principală, adăugând printre motivele de nulitate frauda la lege şi  încălcarea  ordinii  publice.

Referitor la celelalte critici formulate, Curtea  are în vedere că în concepţia Codului civil, bunurile, examinate în raportul lor cu cel ce le posedă, se împart în bunuri ale particularilor şi bunuri domeniale, adică cele ce aparţin Statului sau diviziunilor administrativ-teritoriale ori administraţiunilor ce emană de la ele (art. 475 - 478). Domeniul este alcătuit din domeniul public şi cel privat, deosebite între ele, fie prin afectaţiunea dată unui lucru sau serviciu public de a fi deschis folosinţei directe a publicului, fie prin lege.

Constituţia României aduce importante clarificări în definirea componentelor drepturilor de proprietate şi a regimului juridic al bunurilor, privite ca obiect de apropiere al acestui drept. Astfel, în art. 136 alin. 1  Constituţia, în forma republicată, stabileşte că  proprietatea  poate fi publică sau privată.

Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi cuprinde, exclusiv şi inalienabil, anumite categorii de bunuri, determinate constituţional (alin. 3) sau prin legi organice şi , prin urmare, ele nu pot forma obiectul proprietăţii private, fiind scoase din circuitul civil, iar inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea caracterizează distinctiv dreptul de proprietate asupra lor.

Prin Legea nr. 213/1998 au fost aduse importante clarificări în definirea domeniului public, a componentelor sale şi regimului juridic ce-i este aplicabil, precum şi referitor la distincţiile ce-l separă de domeniul privat.

 În accepţiunea acestei legi, domenialitatea publică este subsumată conceptului de proprietate publică şi este alcătuită din bunurile determinate constituţional, din cele stabilite în Anexa legii şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. 1). 

Legea  nr.213/1998, stabileşte în art. 3  alin. 2  că: „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.”

Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt stabilită în cauză, Curtea constată  că  sub acest  aspect, tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză, imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 poziţia 82 şi 5555, fiind menţionat şi în articolul 3 din Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 151/29.06.1998, Anexa 10, poziţia 124, iar prin HG nr. 161/25.03.1998, a trecut din administrarea C.G.M.B. în administrarea M.Ap.N., păstrându-şi regimul juridic de bun proprietate publică a statului.

 Instanţa de apel nu  a  făcut trimitere la probele  analizate pe care s-au  întemeiat  aceste concluzii  şi nici  dacă  a apreciat  că  acest  imobil  are regimul juridic  menţionat  ca efect al  exproprierii  sau dacă, acesta a fost  dedus  din altă  împrejurare de fapt sau  de drept, fără a se  raporta la dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente pentru  stabilirea acestui  regim juridic.

În cuprinsul motivării deciziei  recurate, Curtea nu deduce care au fost în concret actele care au condus instanţa la stabilirea acestei situaţii, instanţa de apel nefăcând o decelare a actelor şi datelor în sensul reţinerii ca veridice şi în măsură să conducă la soluţia la care s-a oprit şi menţionării în mod explicit a datelor care nu sunt în concordanţă cu soluţia pronunţată, lipsind cu desăvârşire argumentaţia instanţei în acest sens.

 Faţă de aceste împrejurări, Curtea constată că în cauză, referitor la stabilirea şi  verificarea apartenenţei  bunului  ce face obiectul litigiului, la proprietatea publică  a statului,  a existat o lipsă de preocupare reală din partea instanţei, de a explica şi fundamenta raţionamentul său pentru a lăsa instanţei superioare de control posibilitatea să cenzureze acest raţionament.

 Curtea  constată  totodată  că  în cauză,  în  primul  ciclu  procesual  (dosar nr. 19982/3/2005 al  Tribunalului Bucureşti  Secţia  a V- a Civilă)  a fost  administrată o probă cu expertiza tehnică, care a avut ca obiectiv identificarea imobilului  ce face obiectul  contractului  de vânzare cumpărare, ale cărei concluzii nu susţin în totalitate aprecierile din cadrul  situaţiei de fapt.

 Deşi  intimatul a susţinut că expertul, stabilind că  doar  o  suprafaţă de  130  mp  este proprietate publică, a depăşit obiectivul  cu care a fost  investit,  Curtea observă că  acesta nu  a formulat  obiecţiuni  la acest raport, apărările sale relative la concluziile expertizei fiind calificate de către instanţa în faţa căreia au fost  formulate ca reprezentând simple precizări, fără ca această împrejurare să facă  obiect al  contestaţiilor în căile de atac exercitate (ulterior termenului  de judecata din data de 25.09.2007). 

 Totodată,verificând considerentele deciziei civile nr. 916/26.05.2008  a Curţii  de Apel  Bucureşti Secţia a  IV -a Civilă, Curtea  constată  că  în esenţă  considerentele care au  justificat  casarea deciziei  civile nr. 1415/2007 a Tribunalului Bucureşti  Secţia  a V - a Civilă, au  fost  reprezentate de o greşita aplicare a prevederii  înscrise în  art. 297  alin. 1  din Codul  de procedură  civilă.

 Or, potrivit art. 160 din Codul de procedură civilă, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

 În aceste condiţii,  instanţa de apel,  în cadrul  stabilirii  situaţiei  de  fapt avea obligaţia de a proceda la verificarea identităţii  între terenul  care face obiectul  contractului ce se solicită  a fi  constatat  nul  absolut şi  terenul  trecut prin HG nr.161/1999 în administrarea reclamantului şi de a stabili, ca efect al  evaluării  întregului  material  probatoriu  administrat în cauză, argumentând  cu  trimitere la probele apreciate ca fiind concludente, dacă  între cele două suprafeţe la care s-a făcut trimetere mai sus, există  suprapunere totală sau  parţială şi  care este regimul  juridic al  acestora dedus, pe baza aceloraşi  probatorii.

  O atare analiză se impunea a fi  realizată  întrucât, nulitatea absolută  susţinută de reclamant, viza  faptul  că  obiectul  vânzării  era reprezentat de  un bun scos din circuitul  civil or, în măsura în care, se constată că doar  parţial  bunul  este în proprietate publică, o atare concluzie, nu  poate avea drept  rezultat  nulitatea totală  a actului.

Curtea  reţine în acelaşi sens că, o  atare apreciere este  necesară  şi din perspectiva apărărilor formulate de recurenta cumpărătoare, în sensul  incidenţei  principiului  error communis facit ius, întrucât pentru  situaţia în care  bunul  ce face obiectul vânzării  nu  intră  în sfera de aplicare a prevederilor înscrise în  art. 11  din Legea nr. 213/1998  (normă specială  şi derogatorie de la regulile  înscrise în art. 36  din Legea nr. 7/1996), nu există  nicio raţiune pentru care aceste apărări  să  fie respinse.

 În plus, sub acest  aspect, Curtea are în vedere faptul că, aşa cum este unanim admis în practică şi în doctrină, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă desfiinţarea actului în privinţa terţului achizitor, în cazul în care acesta este într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului.

Numai în cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu minime diligenţe, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului,  nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului.

 Spre a-şi produce efecte, teoria proprietarului aparent, presupune îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv: dobânditorul să fie de bună credinţă, ceea ce presupune eroarea în care acesta trebuie să se afle cu privire la calitatea celui cu care încheie actul juridic de dobândire a bunului; să existe o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, ceea ce implică existenţa posibilităţii ca orice persoane să se înşele cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului; eroarea comună să fie invincibilă, ceea ce înseamnă că era imposibil dobânditorului bunului să nu se fi înşelat în condiţiile situaţiei de fapt concrete, dedusă din titlurile produse de proprietarul aparent, condiţiile de  publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditor, comportamentul său faţă de bun.

Or, deşi fusese investită cu analiza şi a acestei apărări a cumpărătoarei  în calea de atac, din perspectiva incidenţei sau nu în cauză a principiului error communis facit jus, respectiv a necesitaţii decelării întrunirii sau nu în persoana intimatei cumpărătoare a cerinţelor anterior menţionate, analiza instanţei de apel a vizat  doar comportamentul  vânzătorului  bunului  la momentul încheierii  contractului  de vânzare cumpărare, aspect nerelevant însă, prin raportare la  considerentele expuse anterior pe larg.

 În acelaşi  timp, Curtea apreciază că în cauză nu se poate face abstracţie de faptul că în litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2532/11.12.2002 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III a Civila,  irevocabilă prin decizia civila nr. 1663/20.06.2003 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III a civilă,  prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, precum si a Ordinului Prefectului Municipiului Bucureşti, recurenta  pârâtă nu  a avut calitatea de  parte şi  nici  de împrejurarea că  orice cauză de nulitate a  actului juridic civil trebuie să existe la momentul încheierii actului.

Or, efectul substanţial al hotărârii conduce la o modificare a situaţiei juridice numai între părţi, principiul contradictorialităţii, al respectării dreptului la apărare, garanţie a oricărei proces echitabil, impunând ca terţii, faţă  de acest  litigiu, cum este şi cazul recurentei, să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către reclamant.

Mai mult, intimata pârâta cumpărătoare realizase formalităţile de publicitate imobiliară  în condiţiile prevăzute de Legea nr. 7/1996, încă  din data de 17.12.1999, astfel că  nu  se poate susţine că reclamantul  nu  ar  fi putut cunoaşte despre pretenţiile sale, cu privire la terenul  ce face obiectul  litigiului  şi  cu  toate acestea, această recurentă nu  a fost introdusă în acea cauză, instanţele având pentru prima dată ocazia să asculte şi părerea acesteia doar cu ocazia soluţionării acţiunii de faţă, situaţia fiind similară  cu  cea  supusă  analizei  Curtea  Europeană  a Drepturilor  Omului, în cauza Creţu  vs. România (8 iulie 2008).

 Curtea reţine că instanţa de apel are obligaţia de a se pronunţa cu privire la fiecare motiv, în conformitate cu prevederile art. 261  Codul de procedură civilă. Or, deşi aparent instanţa de apel s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei acţiunii, nu a procedat la o examinare concretă a tuturor  apărărilor formulate de apelantul reclamant  şi  de către intimata pârâtă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal investită.

Curtea urmează a face totodată precizarea că potrivit actualei reglementari a textului art.304 din Codul de procedură civilă, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, nondevolutivă. Corespunzând exigenţelor fireşti ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziţia părţilor numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. şi care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Or, verificarea identităţii între bunul vândut şi bunul transmis reclamantului  în administrare prin HG nr. 161/1999,  respectiv a  existenţei cauzele de nulitate la momentul  încheierii  actului  şi a îndeplinirii cerinţelor impuse de principiul error communis facit jus reprezintă un aspect al situaţiei de fapt, deci al temeiniciei hotărârii.

În acelaşi sens, Curtea  are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a  Drepturilor Omului, (cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, Van de Hurk împotriva Olandei, Ruiz Torija împotriva Spaniei), în cadrul căreia s-a  statuat  că ,, deoarece Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute", adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

În consecinţă, se  constată  că în cauză,  situaţia de fapt nu  a fost  stabilită în mod complet de către instanţa de apel, ceea ce echivalează practic cu  o necercetare a fondului  cauzei, dispunandu-se ca atare trimiterea spre rejudecare, iar cu ocazia rejudecării, se va proceda la o corectă şi completă stabilire a situaţiei de fapt pe baza probatoriilor concludente în raport de  pretenţiile deduse judecaţii, prin raportare la toate apărările şi mijloacele de probă  invocate de părţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti –Secţia a IV-a Civilă la data de 23.07.2012 sub nr. 36720/3/2012.

Cu prilejul rejudecării, în raport de disp. art. 315 Cod pr. civ., prin încheierea din data de 31.03.2013, tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize în specialitatea topografie având ca obiectiv identificarea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999, identificarea terenului ce a făcut obiectul HG nr. 161/1998, să se stabilească dacă între cele două terenuri există suprapunere, cu identificarea suprafeţelor corespunzătoare.

Raportul de expertiză în specialitatea topografie a fost întocmit de expert tehnic judiciar DC şi a fost înaintat la dosarul cauzei la data de 19.12.2013.

Prin decizia civilă nr. 244 A/  27.02.2014 pronuntata de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-A Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul MAN impotriva acestei sentinte, fiind obligat totodata apelantul reclamant la 5.000 lei cheltuieli de judecata catre intimata parata S.C. LP S.R.L.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut urmatoarele:

 Prin Hotărârea Guvernului României nr. 161/25.09.1998 privind transmiterea unor terenuri proprietate publică a statului, situate în mun. Bucureşti în administrarea Ministerului Apărării Naţionale s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului proprietate publică a statului în suprafaţă de 851 mp situat în Mun. Bucureşti, Calea C., nr. …, sector 3, din administrarea Consiliului General al Mun. Bucureşti în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Prin titlul de proprietate emis de Prefectura Mun. Bucureşti sub nr. …/3/19.11.1998 terenul situat în Bucureşti, Calea C., nr. …, sector 3,  în suprafaţă de 587 mp a fost trecut în proprietate defunctei DI, fiind inclusă în tabelul anexă la poziţia 1 din Ordinul Prefectului nr. 562 din 19.11.1998, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Defuncta DI, în calitate de vânzătoare, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat în favoarea SC LP SRL prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/15.12.1999 de BNP LLA, cu privire la care s-a solicitat declararea nulităţii absolute în cadrul procedurii judiciare de faţă.

Prin decizia civilă nr. 2532A/11.12.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a Civilă în dosarul nr. 3426/2002, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 670/2003 s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr. 562/19.11.1998 emis de Prefectura Mun. Bucureşti şi a titlului de proprietate eliberat la data de 19.11.1998 cu nr. …/3 de Prefectura Mun. Bucureşti.

În considerentele deciziei civile menţionate, s-a reţinut că din raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat în cauză a rezultat că terenul atribuit pârâtei ID  este înglobat în suprafaţa de teren trecută anterior emiterii acestor acte în administrarea MAPN prin HCGMB nr. 223/04.12.1997 şi Hotărârea de Guvern nr. 161/25.03.1998.

Din raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert tehnic judiciar DC în rejudecarea apelului, a rezultat că între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. …/15.12.1999 şi cel ce face obiectul HG nr. 161/1998 există suprapunere pe o suprafaţă de  477,48 mp identificată în Anexa 1 la raportul menţionat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la apartenenţa bunului imobil la domeniul public al statului, tribunalul reţine că legea organică în materie, art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituţiei, din bunurile stabilite ca atare prin anexa ce face parte integrantă din lege precum şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Rezultă din dispoziţiile legale menţionate că domeniul public cuprinde dreptul de proprietate al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin destinaţia legii sunt de uz sau de utilitate publică.

Aşadar, noţiunea de proprietate publică are semnificaţia dreptului subiectiv de proprietate ce aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra bunurilor care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz sau de utilitate publică.

Or, se constată că imobilul asupra căruia s-a transmis dreptul de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naţionale prin HG nr. 161/25.09.1998 privind transmiterea unor terenuri proprietate publică a statului, situate în mun. Bucureşti nu se încadrează în noţiunea de proprietate publică raportat la criteriile anterior menţionate.

Astfel, imobilul nu se încadrează în dispoziţiile art. 135 alin. 4 din Constituţie care se referă pe de o parte la bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

De asemenea, bunul nu se regăseşte printre cele vizate de anexa parte integrantă din Legea nr. 213/2008.

Nu mai puţin însă, tribunalul constată că natura bunului ce face obiectul analizei  nu legitimează concluzia potrivit căreia acesta ar fi de uz sau de interes public.

Tribunalul constată că deşi la dosarul cauzei s-au depus o serie de înscrisuri în cuprinsul cărora se face referire la imobil ca fiind proprietate publică a statului şi la transmiterea dreptului de administrare asupra acestuia în favoarea apelantului-reclamant, nu s-a făcut dovada adoptării unui act normativ care să declare bunul menţionat ca fiind de uz sau de interes public.

Or, raportat la considerentele anterior menţionate, la criteriile limitativ prevăzute de Legea nr. 213/1998 de stabilire a sferei bunurilor proprietate publică a statului, la neîndeplinirea unor atare criterii în speţa de faţă, tribunalul urmează a concluziona că bunul imobil obiect al HG nr. 161/25.09.1998, ce se suprapune parţial peste bunul imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare in discutie, nu constituie proprietate publică a statului.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la nesocotirea principiului potrivit căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent, tribunalul constată că astfel cum s-a reţinut în decizia de casare, este unanim admis în practică şi doctrină că anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage desfiinţarea actului terţului cumpărător în situaţia în care acesta s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului.

 După intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, teoria proprietarului aparent va primi aplicare cu consecinţa menţinerii actului juridic cu titlu oneros dacă subdobânditorul imobilului a fost de bună-credinţă numai în condiţiile disp. art. 36 pct. 1 şi art. 38 din acest act normativ (în forma în vigoare la data de 26.03.1996), care vizează ipoteza celui care întemeindu-se pe cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară. Potrivit art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor în cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia a fost realizată înscrierea nu a fost valabil. Potrivit art. 38 din acelaşi act, acţiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, pentru ipoteza din primul alineat, fiind prevăzut un termen de prescripţie extinctivă  a acţiunii în rectificare de 3 ani de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei rectificare se cere, deci de la data la care subdobânditorul de bună-credinţă cu titlu oneros a dreptului real imobiliar a solicitat înscrierea acestui drept în cartea funciară. După împlinirea termenului menţionat, subdobânditorul se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului subsecvent.

Contractul de vânzare-cumpărare criticat constituie un act cu titlu particular, cu titlu oneros.

Buna-credinţă a cumpărătorului S.C. LP S.R.L. la momentul încheierii contractului rezultă pe de o parte, din împrejurarea că acesta nu a avut cunoştinţă de nevalabilitatea titlului vânzătorului şi probatoriul administrat în cauză a relevat că nici nu ar fi putut să aibă cunoştinţă de apartenenţa bunului în patrimoniul unei alte persoane.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, cumpărătorul a avut în vedere titlul de proprietate al vânzătoarei care, la momentul încheierii actului era valabil, împrejurarea înscrierii acest titlu în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr. …/1998, certificatul de sarcini …/15.12.1999 eliberat de aceeaşi judecătorie, acte cu privire la care s-a făcut menţiune de către notarul public în actul autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, împrejurarea cunoaşterii de către vânzător a existenţei unui drept de administrare în favoarea apelantei-reclamantei, aspect rezultat din emiterea notificării nr. …/29.06.1999, dar care nu a fost însă adus la cunoştinţa cumpărătorului este lipsită de efect sub aspectul reţinerii bunei-credinţe a cumpărătorului.

Tribunalul constată că eroarea în care s-a aflat cumpărătorul are caracter invincibil, în sensul că terţului achizitor i-ar fi fost imposibil să nu se înşele în circumstanţele concrete, în contextul omisiunii titularului dreptului de proprietate şi a administratorului de îndeplinire a formalităţilor de publicitate imobiliară, prin înscrierea dreptului de proprietate în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Din încheierea nr. …/17.12.1999, emisă de Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei sector 3 Bucureşti, a rezultat că intimata-pârâtă S.C. LP S.R.L. a realizat formalitățile de publicitate imobiliară încă din data de 17.12.1999, termenul de 3 ani fiind împlinit la data de 17.12.2002, ca atare anterior promovării cererii de chemare în judecată ce a declanșat acest litigiu.

Tribunalul nu va primi teza apelantului-reclamant întemeiată pe susţinerea potrivit căreia bunul imobil face obiectul dreptului de proprietate publică a statului, cu consecinţa opozabilităţii sale erga omnes independent de efectuarea formelor de publicitate imobiliară, pentru considerentele expuse cu prilejul analizei caracterului dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat. De asemenea, nefondată este critica întemeiată pe disp. art. 26 din Legea nr. 7/1996; chiar primind teza apelantei-reclamantei referitoare la opozabilitatea erga omnes  a dreptului de proprietate, această împrejurare nu este de natură să infirme teza bunei-credinţe a subdobânditorului, ci dimpotrivă, consolidează titlului dobânditorului din contractul primar căruia i-a fost restituit bunul de către stat în temeiul unei proceduri speciale de restituire. O dată intrat în circuitul civil titlul de proprietate nr. …/3/19.11.1998 emis în temeiul disp. Legii nr. 18/1991, este relevantă conduita apelantei-reclamante subsecvent declarării nulităţii acestuia prin decizia civilă nr. 2532A/11.12.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă în dosarul nr. 3426/2002. Or, în intervalul de timp de la pronunţarea deciziei civile menţionate şi până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare criticat, apelanta-reclamanta nu a procedat la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la cauza ilicită, tribunalul reţine că astfel cum s-a reţinut şi în cuprinsul deciziei de casare, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de apel, raportat la disp. art. 315 Cod pr. civ., litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2532/11.12.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.1663/20.06.2003 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a III-a Civilă prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, apelanta-reclamantă nu a avut calitatea de parte. Efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti se produce între părţi, terţii cărora hotărârea judecătorească le este inopozabilă bucurându-se de posibilitatea de a face dovada contrară celor reţinute, instanţele având pentru prima oară posibilitatea de a analiza punctul de vedere al terţului cu ocazia procedurii judiciare de faţă (Cauza Creţu contra României, Curtea EDO).

Ca atare, deciziile menţionate nu pot conduce la concluzia cauzei ilicite cu prilejul încheierii contractului analizat, probatoriul administrat în prezenta cauză demonstrând buna-credinţă a apelantei-reclamante la încheierea actului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat, in termen legal, prezentul  recurs  recurentul reclamant  Ministerul  Apărării Naţionale, prin care a invocat dispoziţiile art 304 pct. 9 Cod proc. civ. si a dezvoltat urmatoarele critici: 

A. Se citeaza considerentele hotărârii atacate (pag. 9 ultimul alineat - pag. 10) si se sustin urmatoarele, referitor la aceste considerente:

1. în pofida celor reţinute în hotărârea atacată, potrivit cărora terenul care face obiectul HG nr. 161/1998 nu se regăseşte printre imobilele vizate de anexa Legii nr. 213/1998, în această anexă, care cuprinde enumerare cu caracter exemplificativ a unor bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la pct. 1.29 sunt cuprinse: „Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate  ale administraţiei publice centrale  şi instituţiile publice  subordonate  acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ...".

Prin urmare, acest teren aflat în administrarea Ministerului Apărării Naţionale în temeiul HG nr. 161/1998 are regimul juridic al unui bun aflat în proprietatea publică a statului, fiind inclus în mod expres într-o enumerare exemplificativă (nu una exhaustivă) a Anexei din Legea nr. 213/1998, iar instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, reţinând că „bunul nu se regăseşte printre cele vizate de anexa parte integrantă din Legea nr. 213/1998".

2.De asemenea, Legea nr. 213/1998, în art. 3 alin. (1), dispune că

„domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz saude interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".

 Art. 7 lit. c) din Legea nr. 213/1998 (articol abrogat prin pct. 2 al art. 89 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dar aplicabil prezentei cauze) stabileşte printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar, în cauza dedusă judecăţii, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989.

În concluzie, prin raportare la aceste prevederi legale, terenul înstrăinat de DI către S.C. LP S.R.L. prin Contractul autentificat sub nr. …/15.12.1999, în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică a intrat în proprietatea publică a statului.

In urma efectuării expertizei topografice în prezenta cauză, s-a stabilit de către expertul DC că între terenul care face obiectul HG nr. 161/1998, în suprafaţă de 851 m.p., şi terenul care face obiectul Contractului autentificat sub nr. …/15.12.1999 la Biroul Notarului Public SLA, în suprafaţă de 587 m.p., există o suprapunere de 477,38 m.p.

Ţinând cont şi de această suprapunere, concluzia logică care se impune este aceea că, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 15.12.1999, s-a înstrăinat un bun aflat în proprietatea publică a statului (conform celor statuate atât în titlul, cât şi în art. 2 din HG nr. 161/1998), astfel încât sancţiunea aplicabilă este constatarea nulităţii absolute a acestui contract.

Date fiind consideraţiile de mai sus, instanţa de apel a apreciat în mod eronat probele administrate, concluzionând, contrar acestora şi cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie cuprinse în Legea nr. 213/1998, că „bunul imobil obiect al HG nr. 161/25.09.1998, ce se suprapune parţial peste bunul imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare a cărui validitate a fost contestată prin cererea de chemare în judecată, nu constituie proprietate publică a statului".

3.Potrivit dispoziţiilor instanţei de  recurs  din  precedentul ciclu

procesual (pag. 16 - 19 din Decizia civilă nr. 1260 din 02.07.2012, pronunţată de CAB - Secţia a IlI-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie), instanţa de apel,  cu ocazia rejudecării,  trebuie să procedeze la corecta şi completa stabilire a situaţiei de fapt.

Conform aceloraşi dispoziţii, stabilirea situaţiei de fapt presupune următoarele obligaţii în sarcina instanţei: verificarea  identităţii între  terenul care face  obiectul  contractului de vînzare- cumpărare  autentificat sub nr. …/15.12.1999 şi terenul care face obiectul HG nr. 161/1998; dacă între cele două suprafeţe de mai sus există suprapunere totală sau parţială; regimul juridic al celor două suprafeţe de teren dedus pe baza aceloraşi probatorii.

Date fiind aceste dispoziţii, instanţa de apel s-a conformat în privinţa primelor două obligaţii, identificând cele două terenuri şi stabilind măsura în care se suprapun, însă, în privinţa regimului juridic al terenurilor, au fost încălcate prevederile legale cuprinse în Legea nr. 213/1998, stabilindu-se, contrar legii, că terenul în suprafaţă de 851 m.p. care face obiectul HG nr. 161/1998 nu constituie proprietate publică a statului.

Dacă instanţa de apel ar fi aplicat dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. 1, art. 7 lit. c), art. 11, pct. 1.29 din Anexa la Legea nr. 213/1998, precum şi în HG nr. 161/1998, ar fi concluzionat că terenul care face obiectul HG nr. 161/1998 se află în proprietatea publică a statului, iar, din cel înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1999, o suprafaţă de 477,38 m.p. (suprafaţa de  suprapunere conform expertizei) se afla în proprietatea publică a statului la momentul înstrăinării, ceea ce ar fi echivalat şi cu constatarea nulităţii absolute (chiar şi parţială) a contractului de vânzare-cumpărare.

B. Se citeaza din nou din considerentele hotărârii atacate (pag. 10 penultimul alineat -pag. 12) si se sustin  următoarele:

 1. Atât în sistemul de realizare a publicităţii prin registrele de transcriptiuni şi inscriptiuni reglementat de art. 1801-1804 C. civ, art. 818-819 C. civ, art. 1295 C. civ., art. 1394 C. civ. si art. 710-720 C. pr. civ., cât şi în noul sistem de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, reglementat de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate publică aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi dreptul de administrare al unui imobil, aflat în proprietatea publică a statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, constituit în favoarea unei instituţii publice, sunt opozabile faţă de terţi fără a fi înscrise în registrele de transcripţiuni sau în cartea funciară.

Mai mult, întrucât sistemul de publicitate prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni are caracter personal, înregistrările fiind făcute pe numele proprietarilor şi nu pe imobile, în individualitatea lor, este foarte greu de cunoscut situaţia juridică exactă a fiecărui imobil şi de stabilit cine este adevăratul proprietar.

În concluzie, toate demersurile pe care S.C. LP S.R.L. le-a întreprins atât la Judecătoria Sectorului 3, cât şi la organele financiare sunt irelevante pentru cauza de faţă, în care se cere constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate al unui imobil scos din circuitul civil, ca efect al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.

În cauza de faţă, în urma acestor demersuri, nu se putea releva decât împrejurarea că DI Irina este proprietarul imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare la data de 15.12.1999 în temeiul unui titlu eliberat de autorităţile publice locale potrivit Legii nr. 18/1991 (titlu care ulteriori şi fost anulat) şi nicidecum că acest imobil face parte din proprietatea publici a statului şi este dat în administrarea MApN.

În privinţa sistemului de publicitate întemeiat pe dispoziţiile Legii m 7/1996, este adevărat că regula în materia de publicitate imobiliară în privinta imobilelor care aparţin domeniului public şi celui privat al statului sau, după caz, unităţii administrativ-teritoriale, consacrată în art. 46 alin. (1) din această leg stabileşte că aceste imobile „ ... se vor înscrie în cărţi funciare speciale ale unita administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu excepţiile prevăzute de lese."

Aceste excepţii sunt prevăzute în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/19' conform căruia „în aceleaşi condiţii (n.n. - fără înscrierea în cartea funciară sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de o persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti." Cum în cauza dedusă judecăţii, astfel cum rezultă din înscrisurile de p la dosar, imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare înct între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989 evident că dreptul de proprietate publică al statului asupra acestui im este opozabil terţilor chiar dacă nu este înscris în Cartea funciară.

În privinţa imobilului-teren transmis în administrarea instituţiei no prin HG nr. 161/1998, subliniem că dreptul de administrare este un drept principal derivat din dreptul de proprietate publică, opozabil erşa ori fiind modalitatea juridică de exercitare, în planul dreptului civil, a  dreptului de proprietate publică („Dreptul de proprietate şi dezmembrăm sale " - prof. univ. dr. Liviu Pop, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 82-83).

În consecinţă, raportându-ne la dispoziţiile art. 26 alin. (2) din ] nr. 7/1996, şi dreptul de administrare asupra imobilului care face obiectul HG nr. 161/1998 este opozabil terţilor fără să fie înscris în cartea funciară.

Având în vedere că Legea nr. 7/1996 stabileşte clar, fără echivoc, că drepturile reale dobândite de stat şi de orice alte persoane, prin efectul legii şi prin expropriere sunt opozabile faţă de terţi fără înscrierea lor în cartea funciară, apreciem că instanţa de apel a aplicat greşit legea, reţinând că opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate nu este de natură să infirme teza bunei-credinţe a sub dobanditorului, ci dimpotrivă, consolidează titlul dobânditorului din contractul primar căruia i-a fost restituit bunul de către stat în temeiul unei proceduri speciale de restituire.

2. Buna-credinţă invocată de S.C. LP S.R.L., ca excepţie de la regula „accesorium sequitur principale" şi reţinută ca atare de instanţa de apel este inoperantă în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, potrivit art. 1844 Cod civil, art. 136 din Constituţia României (republicată) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

În conformitate cu aceste caractere, legiuitorul a stabilit în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 că singura sancţiune care poate interveni în privinţa actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public este nulitatea absolută a acestora.

Totodată, ca o întărire a celor statuate în art. 11 din Legea nr. 213/1998, legiuitorul a dispus în art. 10 alin. 1) din aceeaşi lege şi modalităţile exclusive în care dreptul de proprietate publică poate înceta, şi anume: pieirea bunului sau trecerea acestuia în domeniul privat, soluţii logice, de altfel, având în vedere că bunurile proprietate publică a statului nu pot face obiectul vreunei înstrăinări întrucât sunt scoase din circuitul civil.

De asemenea, faţă de faptul că nulitatea absolută nu poate fi acoperită în niciun mod, pe cale de consecinţă, apreciem că buna-credinţă este inoperabilă în privinţa actelor juridice lovite de nulitate absolută, înlăturând astfel, prin voinţa legiuitorului consacrată în art. 10 şi 11 din Legea nr. 213/1998, atât principiul ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ca excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, cât şi principiul „error communis facit ius" (Francisk Deak - Tratat de drept civil - Contracte speciale - Ed. a 3-a, actualizată şi completată, Bucureşti, Universul Juridic, 2001, pag. 57: „Dacă bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, contractul este nul absolut în toate cazurile, chiar dacă cumpărătorul a fost de buna-credinţă - art. 135 din Constituţie").

Faţă de cele de mai sus, anularea actului iniţial (Titlul de proprietate eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti) atrage şi anularea actului subsecvent (Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999), datorită legăturii sale cu primul în virtutea principiului „accesorium sequitur principale".

Constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate emis de Prefectura Municipiului Bucureşti produce efecte nu numai pentru viitor -ex nunc-, ci şi pentru trecut -ex tunc-, ceea ce înseamnă restabilirea legalităţii şi înlăturarea efectelor produse de actul anulat şi anume repunerea partilor din contractul de vânzare-cumpârare în situaţia anterioară eliberării titlului de proprietate.

3. În privinţa celor reţinute de instanţa de apel pe atitudinea pasiva atat a statului, cât şi a administratorului bunului transmis prin HG nr. 161/ 1998 care nu au acţionat conform art. 36 pct. l din Legea nr. 7/1996 privind cadas publicitatea imobiliară şi nu au solicitat rectificarea înscrierii în Cartea funciara a dreptului de proprietate aparţinând S.C. LP S.R.L.:

a)Decizia civilă nr. 2532A din 11.12.2002, pronunţată de TB, prin care a fost desfiinţat retroactiv titlul de proprietate al vânzătoarei

Djionat Irina a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1663 din 20.06.

pronunţată de CAB;

b)Formalităţile de publicitate imobiliară au fost realizate de

LP S.R.L. din data de 17.12.1999 (la numai două zile de la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 15.12.1999), termenul de 3 ani în care se putea face rectificarea înscrierii dreptului de proprietate aparţinand acesteia în Cartea funciară, împlinindu-se la data de 17.12.2002, deci anterior datei în care a fost pronunţată Decizia CAB nr. 1663 din 20.06.2003;

c)cu toate acestea, pentru a nu se împlini acest termen de

3 aniM.Ap.N. a promovat la data de 16.12.2002, o acţiune în rectificarea înscrierii în Cartea funciară, soluţia instanţelor de judecată, exprimate prin Sentinţa nr. 2185/26.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 3 si Decizia nr.2453/12.12.2004 a Tribunalului Bucureşti — anexate, fiind de respingere pe considerentul ca rectificarea nu poate opera atât timp cât titlul de proprietate al S. C. LP  S.R.L (n.n. Contractul  de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/15.12.1999) nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Or, constatarea nulitatii acestui titlu reprezinta obiectul cauzei prezente si este de la sine inteles ca rectificarea nu putea fi realizata in lipsa unei hotarari judecatoresti irevocabile.

d. La data de 12.01.2000 MApN a formulat cererea de chemare in judecata impotriva paratilor Prefectura Municipiului Bucuresti si Dijonat Irina pentru declararea nulitatii absolute a Ordinului Prefectului nr. 562/ 1998 si titlului de proprietate nr. 9393/ 1998.

Motivarea actiunii a fost ca nu erau intrunite conditiile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/ 1991, in sensul ca terenul nu se afla in administrarea CL Sector 3 si era afectat de lucrari de investitii aprobate pentru M Ap.N..

e. Astfel cum rezulta din extrasul de carte funciara din 18.10.2013, in partea a 3-a este notata din data de 03.10.2003 nulitatea absoluta a Ordinului prefectului nr. 562/19.11.1998 şi a Titlului de proprietate nr. …/3/19.11.1998, la solicitarea M.Ap.N.; f) notarea a fost iniţiată de instituţia noastră imediat ce a fost redactată de CAB Decizia civilă nr. 1663 din 20.06.2003, aceasta fiind singura modalitate în care se putea menţiona în Cartea funciară nevalabilitatea titlului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/15.12.1999.

Este evident că opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate al statului şi a celui de administrare aparţinând M.Ap.N. asupra imobilului a fost şi este realizată în condiţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, fără a se opera înscrierea acestora în Cartea funciară;

Prin urmare, nu pot fi primite considerentele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora, M.Ap.N. nu a realizat opozabilitatea dreptului de proprietate şi administrare în perioada cuprinsă între încheierea contractului de vânzare -cumpărare atacat (15.12.1999) şi data la care titlul de proprietate al vânzătoarei DI a fost anulat, prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a Deciziei civile nr. 1663 din 20.06.2003.

Soluţionând recursul formulat,  in raport de criticile dezvoltate, Curtea  constată următoarele:

Curtea constata fondate criticile aduse de recurentul reclamant referitor la gresita aplicare a legii de catre tribunal cu prilejul stabilirii regimului juridic al terenului vandut si al solutionarii cererii de declarare a nulitatii pentru motivul constand in aceea ca bunul vandut apartinea domeniului public, fiind asadar inalienabil si neputand face obiectul unei conventii civile, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.p.civ..

Astfel, Curtea  va avea în vedere situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond,  în sensul următor:

Imobilul în discuţie  a fost preluat de către  statul comunist  în baza Decretului nr. 92/1950  poziţia 82  şi  555,  fiind menţionat ulterior  şi în anexa  la Decretul nr. 151/1989  poziţia  124,  decret care a vizat ”exproprierea unor imobile, demolarea unor construcţii  şi scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie situate în Municipiul Bucureşti”.

Conform  art. 1 din acest decret, în scopul realizării în Municipiul Bucureşti a  ansamblului de locuinţe Calea  13 Septembrie, se expropriază, se trec în proprietatea statului şi se dau în administrarea directă a Comitetului Executiv al CPMB imobilele  terenuri şi construcţii din anexă, printre care deci  şi imobilul din Calea Călăraşilor nr. 30, sector 3.

Curtea constată  că  la momentul  includerii acestui imobil  sub incidenţa Decretului nr. 151/1989  imobilul a fost considerat expropriat pentru utilitate publică, deci a  intrat într-un domeniu  de utilitate publică.

La acel moment,  legislaţia anterioară  datei de 22 decembrie  1989  prevedea existenţa doar a proprietăţii socialiste de stat (alături de cea personala şi cooperatistă , care nu sunt în discuţie în cauză ),  fără să existe categoriile juridice distincte de „domeniu public şi domeniu privat” , astfel cum avea să reglementeze legislaţia ulterioară anului 1990.

Aşadar, exista  doar proprietate socialistă de stat, fără  ca în cadrul acesteia  să se facă distincţie  între domeniul public şi privat al proprietăţii de stat. Iar la momentul emiterii Decretului nr.  151/1989 imobilul în discuţie în prezenta cauză  intra în  categoria proprietăţii de stat şi, în plus, era considerat de utilitate publică.

Se pune problema  determinării regimului juridic al acestui imobil ulterior Decretului nr. 151/ 1989 până la momentul încheierii  contractului de vânzare – cumpărare în discuţie în prezenta cauză, 15.12.1999, pentru a stabili  care era regimul juridic al acestui imobil  la data încheierii acestui contract  de vînzare – cumpărare şi a se verifica, raportat la aceasta, condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare – cumpărare.

 Valabilitatea  contractului de vânzare – cumpărare nr. 1099/15.12.1999 trebuie  verificată  în raport de condiţiile legale  şi de regimul juridic al bunului  la momentul încheierii lui.

În această analiză,  se constată, aşadar,  că la momentul  emiterii decretului nr. 151/1989  imobilul  intră în proprietatea statului  şi i se declară  utilitatea publică.

După înlăturarea statului comunist, primele acte normative  care interesează cauza prezentă sunt Legea nr. 18/1991,  Constituţia României  din 1991 şi Legea nr. 69/1991.

Aceste acte normative  introduc categoriile juridice  de proprietate publică  şi privată  a statului, respectiv a unităţilor administrativ teritoriale.

La acest moment al  introducerii  acestei distincţii  se pune problema delimitării  în cadrul proprietăţii de stat, pe de o parte, a proprietăţii statului însuşi de proprietatea unităţilor administrativ teritoriale, iar, pe de altă parte,  în cadrul proprietăţii acestor titulari, delimitarea între proprietatea publică şi proprietatea privată.

Cum am arătat mai sus, primele acte normative care schiţează aceste delimitări  sunt Legea nr. 18/1991,  Constituţia României  din 1991 şi Legea nr. 69/1991.

În ce priveşte Constituţia României, aceasta nu aduce prea multe lămuriri în cauza prezentă,  în art.  135 ( actual art. 136 ) făcând referire  doar la cele două forme de proprietate,  la caracterele lor şi, în  alineatul trei,  referindu-se la bunurile  care pot face obiectul  exclusiv al proprietăţii publice, deci referitor la care  este exclusă apartenenţa la proprietatea privată.

În ce priveşte Legea nr. 18/1991  textele relevante sunt cele  ale art. 4, 5 şi 6.

Articolele 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991  aduc lămuriri mai precise cele două categorii  nou introduse în legislaţia română,  arătând în esenţă  că „terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice” ( art. 4 alin. 4 )  şi enumerând în articolul 5 anumite categorii de terenuri care aparţin domeniului public, dintre care unele  se regăsesc şi în art. 135 alin. 3 din Constituţie, articolul 5 alin. 1  neconţinând însă o enumerare exhaustivă, fapt dovedit  de aceea că  se încheie prin formularea  generală  „terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe  care potrivit legii,  sunt de domeniul public  ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

In acelasi fel reglementeaza si art. 80 din Legea nr. 69/ 1990: ” Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de interes naţional. Bunurile domeniului public de interes local sau judeţean cuprind terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public local sau judeţean, pieţele, reţelele stradale, parcurile publice, clădirile, monumentele de interes public local sau judeţean, pădurile şi lacurile care, potrivit legii, nu aparţin domeniului public de interes naţional. Pot aparţine domeniului public de interes local sau judeţean şi alte bunuri dobândite de comună, oraş sau judeţ, în condiţiile legii.”

Se conturează în  acest cadru juridic  existenţa  a două categorii de bunuri  aparţinând domeniului public,  o categorie  reprezentând-o bunurile  care pot fi exclusiv  obiect al domeniului public, datorită naturii lor specifice (în esenţă cele arătate în art. 135 alin. 3 din  Constituţie, dar şi altele adăugate prin enumerarea  prevăzută de  art. 5  alin. 1 din Legea nr. 18/1991  - cum sunt  căile de comunicaţie şi reţelele stradale etc.),  iar o a doua categorie o reprezintă  bunuri care prin natura lor  nu sunt neapărat de domeniul public,  care nu sunt proprietatea exclusivă  a domeniului public,  ci pot fi  şi de domeniul privat şi de domeniul public,  devenind domeniu public atunci când sunt de uz  sau interes public  declarat ca atare ”potrivit legii”.

Făcând apoi aplicarea acestor dispoziţii legale la  imobilul în discuţie în prezenta cauză,  rezultă că  terenul care fusese expropriat si declarat de utilitate publică prin decretul nr. 151/1989, intră  după  momentul adoptării  acestei legislaţii postcomuniste în categoria  „terenuri  afectate unei utilităţi publice” la care face referire  art. 4 alin. final  şi art.  5 alin. 1  din Legea nr. 18/1991.

Este foarte adevărat că acest teren nu a fost afectat în concret vreunei utilităţi publice din momentul exproprierii în anul 1989  până în momentul apariţiei legislaţiei analizată mai sus  şi avea să nu fie  afectat unei asemenea utilităţi în concret  nici până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare  nr. 1099/1999 (după cum nu avea să fie afectat nici până în prezent  în concret unei asemenea utilităţi).

Pe de altă parte,  odată câştigat acest regim juridic  de proprietate de stat de utilitate publică prin Decretul nr. 151/1989, iar  apoi producîndu-se prin efectul Legii nr. 18/1991  consecinta câştigării regimului juridic de domeniul public, „afectat  unei utilităţi publice”, Curtea nu poate identifica vreo cauză juridică  care să fi putut produce schimbarea acestui regim juridic  anterior  încheierii contractului nr. 1099/1999.

Nu există în această perioadă nicio legislaţie relevantă sau vreun act administrativ care să fi produs vreo schimbare în regimul  juridic  al terenului  în sensul scoaterii lui din domeniul public şi introducerii în domeniul privat.

In ce priveşte faptul strict  al nefinalizării pe acest teren a unor lucrări  de utilitate publică  în vederea cărora  a fost expropriat terenul prin Decretul nr. 151/1989, Curtea constată că,  aşa cum proprietatea nu se pierde prin neuz , nici apartenenţa la domeniul public şi regimul juridic de domeniul public  nu poate fi considerat pierdut prin „neuzul” utilităţii publice  programate pentru teren.

Nu exista in legislatia de drept comun vreo dispozitie legala care sa sprijine o asemenea idee a pierderii regimului juridic odata dobandit de bun de domeniu public prin neutilizarea bunului in scopul de utilitate publica dat legal la un moment dat.

Singura dispozitie relevanta sub acest aspect existenta in legislatie este cuprinsa in art. 35 din Legea nr. 33/1994, dispozitie care prevede posibilitatea  întoarcerii în patrimoniul expropriatului a unui imobil expropriat,  dacă în decursul unui termen lucrarea pentru care s-a făcut exproprierea nu a fost demarată ( art. 35 din lege ).

Dar, această reîntoarcere în patrimoniul privat,  deci această pierdere  „prin  neuz”  a regimului de proprietate publică,  nu se face automat  la expirarea unui anumit termen,  ci este o măsură care  se  dispune ca atare  de către o instanţă judecătorească.

Se constata si ca prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 53 din 2007 s-a statuat de catre instanta suprema ca dispzoitiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945-22 dec. 1989, introduse dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/ 2001, ceea ce poate conduce, per a contrario si avand in vedere si motivarea acestei decizii,  la concluzia recunoasterii dreptului de restituire in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 pentru imobile expropriate in perioada regimului comunist in cadrul unor cereri formulate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/ 2001.

Curtea face referire la aceste dispozitii din Legea nr. 33/ 1994, fata de apararea intimatei parate SC LP SRL in acest sens,  pentru a arata  ca in intreaga legislatie nu exista vreo dispozitie care sa prevada pierderea regimului juridic de bun de domeniu public prin neutilizarea bunului potrivit scopului de utilitate publica declarata la un moment dat, cu exceptia textului legal mentionat si care nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, atata timp cat nu a fost pronuntata hotararea judecatoreasca in acest sens. 

Dimpotriva, daca se au in vedere caracterele domeniului public de a fi inalienabil si imprescriptibil, se deduce ca acest caracter se conserva si  pierderea lui nu poate avea loc prin simpla trecere a timpului sau prin cauze care nu sunt reglementate expres de lege ( o astfel de cauza reglementata de lege fiind cea prevazuta de art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 ).. 

Asadar,  în cauza prezentă  Curtea constată că nu poate identifica până la încheierea contractului nr. 1099/1999  vreun act normativ, vreun act al administraţiei publice, vreun act al autorităţilor  sau orice altă cauză juridică  care să fi putut produce  efectul  de  pierdere  a caracterului de domeniu public  dobândit de teren prin efectul exproprierii  din 1989  coroborat cu  dispoziţiile  art. 4  alin. 4  şi art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991.

De aceea,  la momentul încheierii  contractului nr. …/1999  terenul nu poate fi considerat decât că a aparţinut  domeniului public, deci nu putea face obiectul acestui contract, fiind încălcate dispoziţiile art. 963 C.civ. care impun drept conditie de valabilitate a obiectului contractului pe aceea ca bunul sa fie in comert, precum si ale  art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 şi art. 135  alin. 4 din Constituţie referitoare la inalienabilitatea domeniului public. Incalcarea acestor dispozitii legale atrage nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare in discutie in cauza.

In ce priveste dispozitiile Legii nr. 213/ 1998 intrata in vigoare anterior incheierii contractului de vanzare cumparare in discutie, Curtea constata ca aceasta nu aduce modificari rationamentului expus mai sus, ci, dimpotriva, il confirma prin prevederile sale.

Astfel, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/ 1998 prevede ca ”Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

Se constata ca, intr-adevar, terenul in discutie nu face parte dintre cele prevazute in art. 135 alin. 4 din Constitutie sau din cele prevazute in anexa la lege si nici dupa natura lui specifica acesta nu este de uz sau de interes public.

Este nefondata, sub acest aspect, sustinerea recurentului ca imobilul in discutie ar fi vizat expres de enumerarea din pct. 1.29 din Anexa la  Legea nr. 213/1998, fiind evident ca pe acest teren ( neconstruit ) nu isi desfasoara activitatea una din institutiile la care face referire textul indicat ( de altfel nici proiectul vizat de HG nr. 161/ 1998 nu vizeaza edificarea unui imobil care sa serveasca desfasurarii activitatii specifice recurentului reclamant, ci vizeaza edificarea unui bloc de locuinte ). 

Tribunalul omite insa ca art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/ 1998 face referire nu numai la aceste bunuri, ci si la cele care ”potrivit legii …  sunt de uz sau de interes public”. Asadar, textul face referire nu numai la bunuri care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, ci si la bunuri care ”potrivit legii” sunt de un asemenea uz sau interes.

Asadar, acest text reia distinctia dintre bunuri care sunt de uz sau interes public prin chiar natura lor si bunuri care sunt de un asemenea uz sau interes prin afectatiunea lor data prin lege.

Or, in cauza terenul in discutie este un asemenea bun care ”potrivit legii” este de uz si interes public, regim juridic dobandit prin efectul Decretului de expropriere nr. 151/ 1989. 

Nu poate fi primita interpretarea propusa de intimata parata SC LP SRL in sensul ca aceasta determinare a uzului sau interesului public putea fi facuta doar prin Constitutie si Legea nr. 213/ 1998, in realitate sintagma ”potrivit legii” vizand orice categorie de norma juridica de declarare a acestui uz sau interes public, dovada fiind ca in contextul Legii nr. 33/ 1994 se reglementeaza ca  ”Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local”, deci prin alte categorii de acte normative decat legea sau Constitutia.

Iar anterior anului 1989, in timpul regimului comunist, asemenea acte de declarare a utilitatii publice erau decretele de expropriere, cum este cazul Decretului nr. 151/ 1989.

Actul invocat de intimata parata ca facand dovada caracterului privat al proprietatii, anume certificatul de urbanism nr. 197/ 1997 emis de CGMB, nu poate avea relevanta, caci un asemenea certificat de urbanism nu poate face incadrarea unui bun in domeniu public sau privat, ci aceasta se face in raport de dispozitiile legale mentionate mai sus ( Constitutie, Legea nr. 18/ 1991, Legea nr. 213/ 1998 etc. ), iar in ce priveste  neinscrierea terenului in discutie in inventarul domeniului public al statului aprobat prin HG nr. 1705/ 2006, aceasta nu poate primi de asemenea nicio semnificatie, inventarul bunurilor din domeniul public nefiind conceput legal, in conditiile Legii nr. 213/ 1998, decat cu caracterul unei evidente,  fara sa aiba prin el insusi efectul de declarare a utilitatii publice, ceea ce in mod simetric inseamna  ca nici neincluderea unui bun in acest inventar nu semnifica lipsa caracterului de domeniu public, atata timp cat acest caracter este ca atare dobandit .

Mai departe, Curtea constata ca Legea nr. 213/ 1998 nu instituie vreo modalitate de pierdere a regimului de drept public capatat de un anumit bun la un moment dat prin ”neuzul”  utilitatii publice care i-a fost dat, dimpotriva, in art. 10 reglementand ca ”Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.”

Asadar, aceste dispozitii confirma ca regimul juridic de domeniu public se conserva si nu se pierde prin ”neuz”, fiind necesar un act formal al autoritatii competente prin care sa se piarda regimul juridic de domeniu public odata dobandit, nefiind suficienta simpla situatie de fapt a neutilizarii concrete a bunului potrivit scopului de utilitate publica pentru care a fost expropriat.

În ce priveşte apărările  formulate de  parati referitoare la  faptul că imobilul  nu a fost  preluat  legal de către stat întrucât a fost preluat  în baza Decretului nr. 92/1950  de la fostul proprietar, act normativ evident abuziv, iar ulterior  Decretul nr. 151/1989 a contravenit şi el  Constituţiei din 1965,  fiind o expropriere fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, sau referitor la faptul ca insusi Decretul nr. 151/ 1989 de expropriere nu este opozabil decat dupa data declasificarii prin HG nr. 517/ 2009, Curtea constată că  nu pot primi relevanţă în cauză,  pentru că  în prezenta cauză  nu se pune în discuţie  legalitatea preluării de către stat  şi  restituirea imobilului către fostul proprietar de la care a fost efectuată această preluare abuzivă.

Toate aceste considerente  ar fi putut primi relevanţă  pentru ca imobilul să fie restituit fostului proprietar printr-un act al vreunei autorităţi, administrativă sau judiciară, intr-una din procedurile legal reglementate. Neobţinându-se însă o asemenea restituire, nefiind emisă o asemenea hotărâre a vreunei autorităţi statale  în sensul  nelegalităţii preluării  şi restituirii imobilului către fostul proprietar, bunul şi-a păstrat regimul juridic  ca atare.

Nu poate fi făcută  această analiză  pe cale incidentală în cauza prezentă  pentru a se produce în cauza prezentă  acest efect de  înlăturare a regimului juridic al imobilului  (iar această înlăturare ar trebui făcută şi cu efect retroactiv până în anul 1999 pentru a împiedica operarea nulităţii  contractului de vănzare cumpărare încheiat atunci ). Aceasta întrucât  există şi a existat o legislaţie specială  care să pună în discuţie, într-o procedură specială, aceste aspecte şi care  a prevăzut o anumită modalitate de  rezolvare a acestor situaţii.

Această legislaţie a fost reprezentată de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 (nu este rolul acestei instanţe să stabilească  care dintre aceste două acte normative  erau incidente raportat la natura bunului preluat).

Oricum ar fi,  analiza la care se referă  paratii putea fi făcută în procedura reglementată de aceste acte normative  şi cu rezultatul acolo  stabilit,  neputându-se eluda această procedură  pentru a se pune în discuţie pe cale incidentală, în cauza prezentă.

În ce priveşte Legea nr. 213/1998,  este foarte adevărat că această  lege  introduce în art. 6  condiţionarea  apartenenţei la proprietatea  statului/a unităţii administrativ teritoriale de respectarea  legii  la momentul  preluării.

Este, în contextul acestor dispoziţii, proprietate  de stat sau a unităţii administrativ teritoriale, publică sau privată, doar acel bun  care a intrat în proprietatea  acestor titulari în mod legal.

Dar, iarăşi Curtea constată  că această chestiune  a dobândirii  sau nu a dreptului de proprietate de către stat, cu respectarea legii, nu putea fi pusă în discuţie decât în procedurile special reglementate  amintite mai sus, care nu pot fi eludate  prin  discutarea acestor aspecte pe cale incidentală în cauza prezentă.

Intr-adevar, interpretarea per a contrario a art. 6 din Legea nr. 213/ 1998 semnifica aceea ca, in masura in care un bun nu a intrat in proprietatea statului in mod valabil, acesta  nu a devenit proprietate publica ( pentru simplul motiv ca nu a devenit proprietatea statului ).

Acest text insa trebuie coroborat si cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/ 1998, ca si cu Legea nr. 10/ 2001, decizia data in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si jurisprudenta CEDO in materie.

Or, in contextul acestora, ineficacitatea actelor de preluare nu semnifica aprioric inlaturarea situatiei juridice create prin preluarea de catre statul comunist, ci sunt prevazute legal mecanisme reparatorii care trebuie urmate pentru a pune in discutie aceasta ineficacitate a preluarii si a desfiinta efectele acestei preluari. Aceste mecanisme reparatorii au fost prevazute de Legea nr. 18/ 1991, Legea nr. 10/ 2001 si de Legea nr. 33/ 1994 in materie de expropriere, despre care s-a admis, asa cum am aratat, ca poate fi aplicata in ce priveste art. 35 si cu privire la exproprierile intervenite in perioada regimului comunist. 

Numai in cadrul procedurilor instituite prin aceste acte normative putea fi pusa in discutie valabilitatea preluarii de catre stat si se putea obtine declararea acestei nevalabilitati, aceste proceduri speciale neputand fi eludate, asa cum am aratat deja, prin discutarea pe cale incidentala a acestor aspecte in cauza prezenta.

Aşa fiind,  Curtea în cauza prezentă nu poate considera  imobilul  decât cu regimul juridic  stabilit conform celor de mai sus si sunt inlaturate apararile paratilor referitoare la nevalabilitatea preluarii imobilului de catre stat, atat din perspectiva Decretului nr. 92/ 1950, cat si din perspectiva Decretului nr. 151/ 1989.

În ce priveşte HG  nr. 161/1998, Curtea nu-i dă niciun fel de relevanţă în cauză sub aspectul că acest act normativ ar  fi determinat  utilitatea publică a imobilului, fiind într-adevăr discutabilă  natura de interes public  a obiectivului vizat de această hotărâre de guvern.

Aşa cum am arătat,  utilitatea publică  a fost câştigată terenului  prin Decretul nr. 151/1989  şi nu s-a pierdut prin neuz până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare  în discuţie.

De aceea, faptul intervenţiei ulterioare a HG nr. 161/1998 (act normativ nepublicat în Monitorul Oficial) şi caracterul discutabil al utilităţii publice al obiectivului  vizat de această hotărâre nu influenţează natura de domeniul public a terenului.

Numai dacă s-ar fi pus problema  că această hotărâre de guvern  ar fi fost primul act  care  era susceptibil să atragă  natura de domeniu public asupra terenului, acesta ar fi putut influenţa lucrurile.

Curtea constata irelevante si sustinerile partilor referitoare la opozabilitatea dreptului statului cu sau fara indeplinirea conditiilor de opozabilitate prevazute de Legea nr. 7/ 1996, in cauza nepunandu-se o problema de opozabilitate, ci una de regim juridic al bunului, iarasi neputandu-se inlatura acest regim juridic de domeniu public prin neinscrierea imobilului in evidentele de publicitate imobiliara, fata de caracterele domeniului public de a fi inalienabil, imprescriptibil si insesizabil . 

Chestiunea opozabilitatii nu vizeaza existenta insusi a dreptului si caracterul de domeniu public al bunului, ci intereseaza buna sau reau credinta a partilor care s-au increzut in evidentele de publicitate imobiliara.

În ce priveşte buna-credinţă a cumpărătoarei SC LP SRL, Curtea  constata ca instantele de fond au retinut ca aceasta a incheiat contractul cu buna credinta, chestiune care priveste situatia de fapt si modul de apreciere a probatoriului si, ca atare, nu poate face obiectul discutiei in recurs, care este reglementat ca o cale de atac pentru motive de nelegalitate, iar Curtea nu înţelege să pună la îndoială niciun moment aceasta buna credinta. 

Curtea constata, însă,  că atâta timp cât motivul de nulitate  a convenţiei  rezidă în  aceea că  obiectul contractului l-a constituit un bun care nu se afla în comerţ, aparţinând  domeniului public , contractul fiind incheiat asadar cu incalcarea art. 963 C.civ., art. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 şi art. 135  alin. 4 din Constituţie referitoare la inalienabilitatea domeniului public, precum si art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/ 1998 in forma in vigoare la data incheierii contractului de vanzare cumparare, sanctiunea care intervine este nulitatea absolută  şi nu poate fi  acoperită în niciun fel, nici prin  buna-credinţă a părţii  şi nici prin aplicarea principiului error communis facit jus.

Aceste principii sunt recunoscute de practica judiciara drept cauze de salvgardare a contractului de vanzare cumparare incheiat de catre un neproprietar sau a contractului subsecvent in pofida declararii nulitatii contractului principal, in acest ultim caz tot cu referire la cauza generatoare a nulitatii constand in vanzarea de catre neproprietar ( caci desfiintarea contractului principal conduce contractul subsecvent in situatia de a fi incheiat de catre un neproprietar ). Asadar, aceste principii au incidenta limitata la situatia nulitatii determinata de lipsa calitatii de proprietar a instrainatorului ( situatie incadrata de literatura in diferite cauze de nulitate, inclusiv cauza ilicita ), insa  nu au incidenta in situatia altor motive de nulitate proprii actului subsecvent si nulitatii determinata de imprejurarea ca bunul vandut apartine domeniului public, fiind inalienabil, scos din comert.

In cauza, in discutie este nulitatea contractului pentru incalcarea regimul juridic de drept public al proprietatii, reglementat prin lege organica si Constitutie, cauza de nulitate care nu are nicio legatura si nu este influentata in niciun fel de cele doua principii jurispudentiale, iar nu nulitatea contractului pentru lipsa calitatii de proprietar a vanzatoarei Dijonat Irina, ca urmare a desfiintarii titlului sau de proprietate.

 Aceste principii s-ar fi impus a fi analizate si aplicate in masura in care era depasit motivul de nulitate referitor la apartenenta bunului vandut la domeniul public, cand s-ar fi luat spre analiza celelalte motive de nulitate invocate de reclamant in cauza ( printre care cauza ilicita pentru lipsa dreptului de proprietate al vanzatoarei ).

Aceste alte  motive de nulitate nu se mai impun insa a fi analizate, odata gasit intemeiat acest prim motiv de nulitate de ordine publica care functioneaza peremptoriu fata de orice alta imprejurare in discutie in  cauza.

Nu are nicio relevanta in cauza faptul ca intimata parata SC LP SRL nu a fost parte in cauza care a avut obiect anularea titlului de proprietate al vanzatoarei Dijonat Irina si nici hotararea pronuntata in aceasta cauza, caci, repetam, nulitatea contractului de vanzare cumparare in discutie este determinata in mod direct de cauze proprii acestui act, anume de faptul ca acest contract a avut ca obiect un bun inalienabil, aceasta nulitate interveninind independent si indiferent daca titlul vanzatoarei a fost sau nu desfiintat.

Pentru  toate aceste considerente, Curtea constata ca actul de vanzare cumparare in discutie a fost incheiat cu incalcarea art. 963 C.civ., art. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 şi art. 135  alin. 4 din Constituţie referitoare la inalienabilitatea domeniului public, precum si art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/ 1998 in forma in vigoare la data incheierii contractului de vanzare cumparare, fiind in consecinta lovit de nulitate absoluta, motiv pentru care, în baza art. 312 Cod procedură  civilă,  Curtea va admite recursul, va modifica  soluţia instanţelor de fond,  cu consecinţa finală a declararii nulitatii contractului  încheiat între pârâţi.

Văzând dispoziţiile art. 274 Cod procedură  civilă şi în raport de soluţia  pronunţată în prezentul recurs, va înlătura din decizia recurată obligarea apelantei la cheltuieli de judecată către intimata pârâtă în apel şi va obligă pe intimaţii pârâţi la 1.100 lei cheltuieli de judecată către apelantă  în apel ( onorariu expertiza platit in apelul precedent – fila 24 dosar apel ).

Domenii speta

Spete similare