Procedura insolvenţei

Potrivit art. 131 din legea-cadru, în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

S-a dispus însă  în mod greşit predarea titlului executoriu către creditorul bugetar, făcând o aplicare extinsă a dispoziţiilor art. 142 alin.1 şi 2 din Legea 85/2006, deşi aceste prevederi se referă exclusiv la situaţia punerii în executare a hotărârii de atragere a răspunderii de către executorul judecătoresc, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Prin Decizia civilă nr. 318/R/16.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a doua civilă, au fost respinse recursurile formulate de AAAS Bucureşti şi ADS împotriva sentinţei civile nr. 591/08.06.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 325/108/2004**, fiind admis în parte recursul formulat de DRGFP T.- AJFP A. În sensul că modifică sentinţa în sensul că înlătură dispoziţia cu privire la predarea titlului executoriu către creditori.

Pentru pronunţarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut că prin sentinţa recurată s-a constatat perimată şi prescrisă executarea silită de drept comun din dosarul execuţional nr. 145/2010 al B.E.J. PCG începută de lichidator pentru debitoarea SC A.C. SA Chişineu-Criş, s-a constatat că executarea silită nu este prescrisă pentru DGRFP T. – AJFP A., s-a admis cererea lichidatorului E IPURL Arad, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC A.C. SA Chişineu-Criş şi radierea acesteia din registrul comerţului şi a fost descărcat lichidatorul judiciar E IPURL Arad de orice îndatoriri şi responsabilităţi.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a constatat că, potrivit prevederilor art. 389, alin. 1 Cod procedură civilă „Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără a fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei”.

Analizând dispoziţiile din art. 1, 7, 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, judecătorul sindic a constatat că, potrivit documentelor comunicate de executorul judecătoresc la cererea judecătorului sindic formulată încă din data de 26 ianuarie 2015, ca urmare a faptului că demersurile întreprinse de lichidator, anterioare acestei date, au rămas fără rezultat, din suma datorată AAAS (fostă AVAS) a făcut plăţi în cursul anilor 2010, în anul 2011, în anul 2012  pronunţându-se totodată şi o hotărâre judecătorească la 25.01.2012 având ca obiect contestaţia la executare privind onorariul executorului judecătoresc, ultimul act de executare propriu-zis fiind plata de la 24.07.2012.

Judecătorul sindic a mai constatat că a fost făcută o recunoaştere a datoriilor de către AAAS în cursul anului 2013 semnarea şi confirmarea unor datorii pe extrase de cont din 21.01.2013.

Abia după momentul în care au început demersurile la executorul judecătoresc pentru aflarea momentului ultimelor acte de executare, acesta a emis nişte comunicări în cursul lunii ianuarie 2015.

De asemenea, deşi în cadrul procedurii au fost puse în discuţie excepţiile de perimare şi prescripţie în baza dreptului comun, executorul judecătoresc şi-a depăşit atribuţiile soluţionând excepţiile, deşi legea nu îi conferă un astfel de drept.

Judecătorul sindic a mai constatat că prevederile art. 389 mai sus citat prevăd o perimare de drept a executării şi nu una constatată pe cale judecătorească la cerere.

Prin urmare, având în vedere că în perioada 24.07.2012-28.01.2015 nu au mai avut loc nici un fel de acte de executare silită, perioadă care este mai mare de 6 luni, mai mult, acte efective de executare nu s-au mai făcut din data de 24.07.2012, acestea nefiind acte de executare voluntară, ci sume vărsate de o bancă în contul indicat de executorul judecătoresc şi a intervenit perimarea executării silite începute de lichidator în numele debitoarei, potrivit art. 389 cod procedură civilă şi pe cale de consecinţă executorul judecătoresc avea obligaţia emiterii unei noi somaţii, potrivit cu cerinţele art. 389, alin. 3 cod procedură civilă, dacă se formula o nouă cerere de executare, cerere care nu a fost dovedită în cauză.

Mai mult, recuperarea oricărei datorii de la AAAS este imposibilă, astfel cum rezultă din adresa acestei instituţii mai sus menţionată.

Judecătorul sindic a constatat că executarea silită începută şi perimată, potrivit prevederilor art. 16, alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 s-a şi prescris la data de 28.04.2011, data încuviinţării acestei executări, dispoziţiile privind întreruperea termenului comun de prescripţie neoperând în condiţiile în care a intervenit perimarea, potrivit dispoziţiilor mai sus citate.

Lichidatorul judiciar, debitoarea şi creditorii nebugetari nu mai pot face o executare silită de drept comun, executorii bugetari o pot continua până la împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani calculat astfel cum rezultă din textul de mai sus.

Mai mult, la nivel instituţional, se poate cere fie emiterea unei ordonanţe de guvern pentru plata titlurilor executorii, fie obţinerea unui termen clar, fix, de începere a plăţilor, situaţie de care lichidatorul şi creditorii nebugetari nu pot beneficia în acest moment.

Recunoaşterea datoriilor făcută în timpul unei executări silite nu poate avea nici un efect în condiţiile în care nu a fost prevăzută anume de lege, în timp ce această recunoaştere poate fi de folos executorilor bugetari şi bugetarilor pentru a obţine o executare silită.

Sigur, suma datorată debitoarei este o suma mare şi ar scădea datoriile creditorilor săi, dar numai prin intermediul creditorilor bugetari există o posibilitate, redusă, ce-i drept, de a se recupera.

Titlul executoriu nu este unul privind atragerea răspunderii în cadrul procedurii falimentului debitoarei, însă executarea silită este asemănătoare în acest caz particular de către bugetari.

Pe de altă parte, continuarea executării silite prin intermediul executorilor bugetari este o măsură de oportunitate şi menită să asigure totuşi, o executare silită în afara procedurii, iar o măsură de oportunitate de gen este dictată şi de hotărârile recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului care a condamnat Statul Român pentru o procedură de 9 ani considerată de onorata curte mult prea lungă, considerându-se că nu a fost respectat termenul rezonabil al unui proces, potrivit art. 6, paragraful 1 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, în cauza  S.C. Concept Ltd. – S.R.L. şi Manole împotriva României (Cererea nr. 42.907/02), aceeaşi soluţie pronunţându-se şi în alte cauze (Pretto şi alţii contra Italiei, Hornsby contra Greciei, Doustaly contra Franţei, Svetlana Naoumenko împotriva Ucrainei etc).

Ori, prezenta cauză, este pe rolul instanţelor de 11 ani, procedura suferind amânare doar pentru a se executa silit titlul executoriu deţinut de debitoare împotriva AAAS care a comunicat în acest dosar că are toate conturile blocate şi îi este imposibilă plata sumei din titlul executoriu.

Având în vedere cele de mai sus, precum şi condiţiile în care un reprezentant al statului datorează sume consistente de bani debitoarei, dar şi altor aproximativ 800 de creditori iar printr-o ordonanţă a Guvernului nu a fost adoptată o măsură de plată certă a datoriilor, cu termene clare de plată, că nu se întrezăreşte nici o posibilitate de recuperare a creanţei în alt mod, că executarea silită făcută prin executorul judecătoresc generează costuri însemnate care nu se justifică în acest moment, spre deosebire de o executare silită care ar continua prin executorii bugetari, mai mult, executarea silită efectuată potrivit codului de procedură civilă este perimată de drept, spre deosebire de executarea silită efectuată de executorii bugetari, supusă regulilor codului de procedură fiscală, judecătorul sindic constată că este justificată măsura adoptată de lichidator de predare a titlului către creditorii bugetari care pot continua procedura executării silite, prin asemănare cu situaţia descrisă de art. 142, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006, măsură pe care o va aproba, dispunând preluarea titlului executoriu de către executorii bugetari prin intermediul creditorului bugetar ANAF.

Faţă de lipsa bunurilor şi faţă de imposibilitatea identificării uneia dintre cauzele de atragere a răspunderii fostului administrator al societăţii debitoare, lichidatorul a convocat adunarea creditorilor pentru data de 06.02.2015 vând pe ordinea de zi: punerea în discuţia creditorilor, respectiv preluarea titlului de către executorii bugetari, în dosarul de executare nr. 145/2010 demarat de către lichidator împotriva AVAS, şedinţă la care s-a prezentat creditorul AJFP Arad şi s-au primit două voturi scrise din partea creditorilor ADS şi AAAS, care nu au fost de acord cu preluarea titlului de către executorii bugetari, în dosarul de executare.

Ca urmare a imposibilităţii identificării de bunuri sau resurse necesare continuării procedurii şi stingerii pasivului societăţii insolvente, a probării elementelor răspunderii civile delictuale prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul a solicitat să se dispună închiderea procedurii.

Constatând că s-au întocmit şi comunicat notificările în condiţiile art. 61 din lege, precum şi faptul că din probele de la dosar rezultă că societatea nu deţine bunuri valorificabile în patrimoniul său, iar o acţiune de atragere a răspunderii fostelor organe de conducere ale societăţii debitoare nu a fost formulată datorită lipsei probelor care să dovedească săvârşirea uneia sau unora dintre faptele prevăzute la art. 138 din legea insolvenţei, cu vinovăţie, în condiţiile în care este imposibilă dovedirea raportului de cauzalitate dintre aceste presupuse fapte şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs creditorii DGRFP T.-AJFP A., ADS Bucureşti  şi AAAS Bucureşti.

Creditoarea DGRFP T.-AJFP A. a solicitat prin recursul declarat, în principal admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi casarea cu trimitere, iar în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul dispunerii către lichidatorul judiciar a continuării procedurii de lichidare judiciară şi formularea unei acţiuni de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 republicată.

În motivare, arată că  potrivit art. 2 din Legea 85/2006, scopul declarat al legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, situaţie care impune lichidatorului judiciar un ansamblu de măsuri şi diligente  în vederea îndeplinirii scopului propus al legii. Dacă contrar tuturor acestor iniţiative nu se pot identifica bunuri urmăribile care să acopere pasivul debitoarei, din evidenţele contabile rezultă că nu sunt sau nu au rămas bunuri în inventar, precum si dacă se constată cu certitudine că nu sunt persoane cărora le poate fi imputată vina de a fi provocat starea de insolvenţă, abia atunci se poate propune judecătorului sindic închiderea procedurii, potrivit Legii nr. 85/2006 republicată.

Având în  vedere  că potrivit doctrinei în materie,  răspunderea administratorului pentru ajungerea societăţii comerciale în insolvenţă este cea reglementată de dispoziţiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins în actul constitutiv al societăţi, este fără îndoială că  se impune ca lichidatorul judiciar, în considerarea retribuţiei primite pentru activitatea depusă, are datoria de a întocmii şi depune un raport asupra cauzelor si împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi evident, de a cere atragerea răspunderii materiale a foştilor administratori pentru lipsa lor de diligentă în conducerea activităţii societăţii, atragerea răspunderii având eficienţă doar înainte de deschiderea procedurii.

Mai mult, lichidatorul judiciar, ca reprezentant al societăţii comerciali are la îndemână şi mijloace alternative pentru a asigura integritatea patrimoniului societăţii pe care o reprezintă. Este ştiut că, administratorii sociali răspund în faţa societăţii pe care o administrează, de gestionarea patrimoniului acesteia, în baza unei relaţii de mandat, fiind răspunzători pentru lipsa bunurilor din gestiunea lor şi fiind obligaţi să readucă fie bunul în gestiune, fie contravaloarea lui.

În plus, cu referire la predarea şi la punerea în executare a titlului executoriu constând în Sentinţa civilă nr. 2439/15.11.2004, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 724/R/18.06.2007 a Curţii de Apel Timişoara şi care a fost pusă în executare de BEJ PCG, în dosarul de executare silită nr. 145/2010, recurenta consideră că prin acest demers practic nu se dă nici o eficientă legală în recuperarea fie şi parţială a debitului datorat bugetului general consolidat al statului.

Prin procesul verbal al adunării creditorilor din data de 06.02.2015, ora 10, a arătat faptul că instituţia nu poate prelua acest titlu de executare silită din dosarul de executare nr. 1458/2010 demarat de lichidatorul judiciar, motivat de faptul că doar lichidatorul judiciar este îndreptăţit să continue executarea silită conform legii nr. 85/2006; că instanţa, în considerentele de la pagina 4 din hotărâre, reţine faptul că recuperarea oricărei datorii de la AAAS este imposibilă, fiind prescrisă si perimată; că titlul executoriu nu este unul privind atragerea răspunderii în cadrul procedurii falimentului; contrar considerentelor reţinute potrivit cărora se constată că este justificată măsura adoptată de lichidator de predare a titlului către creditorii bugetari care pot continua procedura de executare silită, prin asemănare cu situaţia descrisă de art. 142 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006, recurenta consideră că însuşi instanţa se contrazice din moment ce posibilitatea de realizare a creanţei este imposibil de realizat.

În concluzie, consideră că pentru a se putea recupera fie şi parţial debitul datorat de societatea debitoare faţă de bugetul general consolidat al statului, singura ipoteză plauzibilă o reprezintă o acţiune de atragere a răspunderii organelor de conducere, în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să constituie titlu executoriu în vederea executării silite a membrilor organelor de conducere a societăţii, simpla motivare că este imposibilă dovedirea raportului de cauzalitate dintre presupuse fapte şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă şi care să nu fie motivată de vreun demers plauzibil în acest sens consideră că nu poate fi primită de instanţa de recurs.

Recurenta apreciază că se impune mai întâi obţinerea tuturor actelor, iar dacă este cazul şi formularea unei plângerii penale pentru obţinerea acestora de la administratorul societăţii.

Astfel, în aceste condiţii administratorul judiciar va putea identifica fapte care s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind răspunderea membrilor organelor de conducere sau supraveghere ori a altor persoane.

Creditoarea ADS Bucureşti a solicitat prin recursul formulat, casarea sentinţei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond şi continuarea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC A.C. SA Chişineu-Criş.

În motivare,  recurenta arată că sentinţa este netemeinică şi nelegală, deoarece în cauză, nu a fost întocmit Raportul Final de către Lichidatorul judiciar, că la dosarul cauzei nu a fost depus nici un raport privind operaţiunile de lichidare întreprinse de lichidator în cadrul procedurii, referitoare, la inventarierea, evaluarea şi valorificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei sau efectuarea distribuirilor de sume între creditori, din care să se poată desprinde gradul de acoperire a creanţei ADS.

Apreciază că, lichidatorul judiciar avea obligaţia să comunice tuturor creditorilor raportul final însoţit de situaţiile financiare finale, având în vedere prevederile art. 129.

Consideră că nu ne poate reţine şi admite de către judecătorul sindic susţinerile lichidatorului judiciar prin care solicită închiderea procedurii ca urmare a imposibilităţii identificării de bunuri sau resurse necesare continuării procedurii şi stingerii pasivului societăţii insolvente, a probării elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, atâta vreme cât nu s-au epuizat toate măsurile de acoperire a pasivului societăţii debitoare, deci atâta vreme cât există posibilitatea de a fi atrase noi fonduri la masa credulă prin formularea unei cereri de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere.

Mai mult decât atât, prin admiterea acţiunii de antrenare a răspunderii, fondurile ce urmează încasate sunt aduse la masa credală şi distribuite conform prevederilor legale ale art. 138 şi art. 122 din Legea nr.85/2006 şi vor face parte din activul societăţii.

Conform prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 creditorii sau lichidatorul  judiciar, în vederea acoperii masei credale pot formula acţiune în antrenarea răspunderii persoanelor care se fac responsabile de starea de insolvenţă a debitoarei, acţiune ce va fi soluţionată de către judecătorul sindic.

Totodată, solicită lămurirea dispozitivului sentinţei atacate, cu privire la predarea titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr. 2439/15.11.2004 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 724/R/18.06.2007 a Curţii de Apel Timişoara şi pusă în executare la BEJ PCG către DGRFP T.-AJFP A., raportat la prevederile art. 142 (1) din Legea nr. 85/2006.

Învederează faptul că legea insolvenţei prevede ca obligaţii şi îndatoriri pentru lichidatorul judiciar, de a respecta şi de a pune în aplicare dispoziţiile Legii nr. 85/2006, lege a cărei raţiune este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei.

De asemenea în cadrul acestei Ieşi speciale se prevede faptul că, lichidatorul judiciar are rolul de a efectua toate demersurile necesare în vederea îndeplinirii scopului acestei legi şi îndestularea creditorilor, motiv pentru care, în mod cu totul neîntemeiat instanţa de fond a dispus descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi  cu privire la procedură, debitor şi averea sa.

Prin recursul declarat, creditoarea AAAS Bucureşti  a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii lichidatorului judiciar de închidere a procedurii insolvenţei şi, pe cale de consecinţă, să se dispună continuarea procedurii pentru recuperarea creanţelor.

În motivare arată că, în opinia sa, judecătorul sindic nu şi-a exercitat rolul activ, rezumându-se la a dispune închiderea procedurii de insolvenţă în condiţiile în care lichidatorul judiciar nu a arătat demersurile efectuate pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 25 din lege, respectiv conducerea activităţii debitorului, inventarierea bunurilor debitoarei.

Prin neplata la termen a contribuţiei la Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi folosirea sumelor de bani reţinuţi din salariul angajaţilor pentru susţinerea activităţii curente a societăţii, apreciază că fosta conducere se face vinovată de utilizarea de mijloace ruinătoare pentru procurarea persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, faptă prevăzută de art. 138 lit.f) din Legea nr. 85/2006.

La stabilirea gravitaţii faptei săvârşite de către administratorul social este necesar să fie avut în vedere totalul sumelor care constituie stopaj la sursă şi care au fost reţinute de către administratorul social pentru a le utiliza în susţinerea activităţii curente a societăţii, precum şi dobânzile şi penalităţile calculate la acestea.

Prin neîndeplinirea de către administratorul debitoarei a obligaţiilor legale, A.A.A.S. a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea de către tribunal a faptului ca debitoarea a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva cesteia a fost declanşată procedura insolvenţei.

Prin concluziile scrise depune la dosar, E IPURL Arad în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.C. SA, a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate şi nelegale.

Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 304 1 din Codul de procedură civilă, cât şi din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din acelaşi cod, Curtea constată următoarele:

În speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenţei faţă de debitoare, nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum nejustificat susţine instituţiile creditoare.

Astfel, faţă de cele arătate de lichidatorul judiciar prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanţă în care acesta a propus închiderea procedurii de insolvenţă declanşată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei, întrucât societatea falită nu mai desfăşoară nici o activitate, nu dispune de lichidităţi pentru îndestularea creditorilor şi că în averea sa nu există nici un bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea-cadru, dispunând închiderea procedurii colective.

Textul de lege menţionat statuează că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Având în vedere că, creditorii înscrişi în tabelul definitiv de creanţe, deşi notificaţi de către practician, nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvenţă faţă de societatea debitoare, în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006, criticile recurentei fiind neîntemeiate.

Prin acest caz de închidere a procedurii de insolvenţă legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menţinerea procedurii deschisă. Raţiunea închiderii procedurii într-o astfel de situaţie rezidă în aceea că scopul legii – acoperirea pasivului debitorului insolvent – nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfăşurarea ei, prin asemenea cheltuieli înţelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de insolvenţă.

Din dispoziţiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: inexistenţa bunurilor în averea debitorului sau insuficienţa acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi faptul că nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli. Ambele cerinţe pretinse de legiuitor sunt îndeplinite în speţă, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite, iar creditori, deşi legal notificaţi de către practician pentru a arăta dacă înţelege să avanseze sumele necesare continuării administrării procedurii, nu au răspuns pozitiv acestei solicitări.

În esenţă, criticile aduse sentinţei Tribunalului Arad se referă şi la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele enumerate expres în textul legii.

Prin excepţie, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală pot introduce acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să formuleze acţiunea în răspundere.

Cu toate acestea, în faţa primei instanţe lichidatorul judiciar desemnat să administreze procedura de insolvenţă faţă de debitoare, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului social, prin raportul privind cauzele care au determinat apariţia stării de insolvenţă arătând că nu s-au găsit motive de atragere a acestei răspunderi.

De asemenea, nici un creditor, fie individual, fie prin intermediul Comitetului Creditorilor, nu a cerut judecătorului-sindic să-l oblige pe fostul administrator să suporte din averea personală datoriile societăţii pe care a condus-o, deşi aveau posibilitatea legală de a formula o astfel de cerere, recurenta AAAS fiind de altfel creditor majoritar în procedură, însă aceştia nu au înţeles să-şi valorifice drepturile în cadrul procedurii derulate în faţa judecătorului sindic, mai ales că această procedură  s-a derulat începând cu anul 2004 şi până în prezent, deci într-un interval de timp mai mult decât suficient, pentru ca toţi creditorii să-şi valorifice drepturile procesuale, să formuleze cererile adecvate şi să facă orice demers considerat de aceştia ca fiind necesar în procedură.

În conformitate cu art. 5 din acelaşi act normativ, organele care aplică procedura sunt instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul, respectivele organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni, însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, interpretarea dată textului legal de către recurentă fiind una eronată, legiuitorul, prin art. 138 statuând cu claritate în ce condiţii se poate dispune o asemenea măsură.

Raportul cauzelor şi împrejurărilor a fost depus la data de 17 mai 2004 şi în cuprinsul său s-a arătat că nu se identifică motive de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, după cum se reţine că prevederile art. 129 din Legea insolvenţei nu-şi găsesc aplicabilitate în cazul în care o procedură este închisă în condiţiile art. 131.

Cu toate acestea, judecătorul sindic în mod greşit a dispus predarea titlului executoriu către creditorul bugetar, făcând o aplicare extinsă a dispoziţiilor art. 142 alin.1 şi 2 din Legea 85/2006, deşi aceste prevederi se referă exclusiv la situaţia punerii în executare a hotărârii de atragere a răspunderii de către executorul judecătoresc, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Chiar dacă sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.

Faţă de cele reţinute recursul creditoarei AAAS Bucureşti  este nefondat, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea îl va respinge ca atare.

De asemenea, s-au admis recursurile celorlalte creditoare, în sensul modificării în parte a hotărârii cu privire la înlăturarea dispoziţiilor de predare a titlului executoriu către creditori, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate, fără cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare