Drepturi banesti

Dosar nr. 1537/89/2012 litigiu muncă

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 435/2013

Şedinţa publică de la 16 Mai 2013

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Asistent judiciar

Asistent judiciar

Grefier

Pe rol fiind pronunţarea asupra cauzei civile privind pe reclamantul C G,  în contradictoriu cu pârâta SC "W ROMANIA" SRL,  având ca obiect litigiu de muncă - drepturi băneşti - disjuns din dos. nr. 3152/89/2011.

INSTANŢA DE JUDECATĂ

Asupra cauzei civile de faţă;

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. 3152/89 din 21.11.2011, contestatorul CG a contestat Decizia 381 din 01.11.2011 emisă de către intimata SC W România SA solicitând anularea acesteia, obligarea intimatei la reintegrarea pe postul deţinut anterior, la plata de daune morale şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la data încetării CIM până la data reintegrării efective.

……………………………………………………………..

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de judecată reţine următoarele:

În baza contractului individual de muncă nr. 2011105 în copie depus la filele 135-138 din dosar, C G a fost angajat începând cu data de 09.03.2011 la SC W România SA în meseria de şofer autocamion până la data de 01.11.2011, când angajatorul a hotărât ca raporturile juridice de muncă cu salariatul să înceteze conform dispoziţiilor art. 61 lit. a Codul muncii.

În ce priveşte diurna restantă solicitată de reclamant instanţa constată următoarele:

În contractul individual de muncă al reclamantului la capitolul salarizare, la lit. J, se prevede că acesta beneficiază de diurnă conform curselor efectuate.

Art. 44 alin. 2 Codul muncii prevede că salariatul delegat are dreptul (…) la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege  sau de contractul colectiv de muncă de muncă aplicabil.

Potrivit dispoziţiilor art. 47, lit. b  din CCM  încheiat pe data de 17.06.2010 la nivel de unitate, depus în copie la dosarul cauzei la filele 178-193 vol. II, salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie  în ţară şi în străinătate beneficiază de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de grupuri de unităţi sau unitate; nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative  care se aplică în instituţiile publice.

În speţă, actul normativ la care face trimitere articolul din CCM la nivel de unitate menţionat mai sus este HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Articolul 17 din actul normativ indicat, recomandă agenţilor economici să aplice în mod corespunzător prevederile acestei hotărâri.

În urma expertizei contabile efectuată în prezenta cauză, expertul desemnat a constatat că în perioada 16.03.2011-15.11.2011 diurna calculată reclamantului este în cuantum de 21.124 lei, iar diurna încasată de acesta în aceeaşi perioadă a fost de 15.316,8, diurna restantă cuvenită fiind în sumă de 5807,2 lei. La stabilirea acestei diferenţe de diurnă expertul contabil a avut în vedere atât situaţia plăţilor salariilor, a diurnei, a avansurilor pentru deplasare, Anexa 5 din raportul de expertiză, (respectiv fila 139 din dosarul cauzei,  vol. I), precum şi contractul individual de muncă  care la capitolul salarizare, litera J prevede că salariatul beneficiază de diurnă conform curselor efectuate.

CCM la nivel de unitate pe anul 2010 nu este însoţit de nici un act adiţional care să modifice prevederile art. 47 şi este încheiat ulterior  Ordinului administratorului societăţii nr. 1 din 2009, astfel încât apărarea pârâtei care se prevalează de dispoziţiile acestuia nu poate fi primită de instanţă.

Având în vedere că  reclamantul nu a încasat în totalitate diurna care i se cuvenea, instanţa va admite acest capăt de cerere şi va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 5807,2 lei

Potrivit dispoziţiilor art. 125 din Codul muncii (1) Munca prestată între orele 22,00 - 6,00 este considerată muncă de noapte.

Art. 126

Salariaţii de noapte beneficiază:

a) fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;

b) fie de un spor pentru munca prestată în timpul nopţii de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puţin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

Din suplimentul la raportul de expertiză dispus a se efectua în cauză rezultă că reclamantul a lucrat în condiţii ce atrag incidenţa dispoziţiilor legale sus citate un număr de 816 ore, a căror contravaloare a fost stabilită la suma de 6304 lei.

Instanţa a solicitat expertului ca la stabilirea acestor ore să fie avute în vedere foile de parcurs întocmite de reclamant şi vizate de către pârâtă, acestea reflectând activitatea desfăşurată de reclamant în perioada în care a prestat muncă în favoarea pârâtei.

De altfel, sub acest aspect pârâta nu a contestat concluziile raportului de expertiză fiind de acord să plătească reclamantului doar suma de 432 lei deşi aceleaşi categorii de înscrisuri expertul le-a avut în vedere şi atunci când a calculat diferenţa pentru întreaga perioadă solicitată de reclamant.

Pentru aceste considerente, acest capăt de cerere urmează a fi admis ca fiind întemeiat.

În ce priveşte pretenţiile reclamantului privind plata drepturilor salariale reprezentând ore suplimentare efectuate în perioada derulării contractului individual de muncă, se reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 120 şi următoarele din Codul muncii.

Având în vedere aceleaşi foi de parcurs vizate de pârâtă expertul a concluzionat că pe parcursul derulării contractului individual de muncă reclamantul a prestat un număr de 295,91 ore suplimentare a căror contravaloarea a fost stabilită la suma de 3200 lei.

Este adevărat că meseria reclamantului  prezintă particularităţi în ceea ce priveşte modalitatea de lucru şi timpul de lucru dar acest lucru nu presupune că orele ce s-au prestat peste programul impus de contractul individual de muncă şi actul normativ invocat să nu fie considerate ore suplimentare.

Astfel, verificând diagramele tahograf, expertul a concluzionat efectuarea unor ore peste programul de lucru al reclamantului. Trebuie reţinut că actul normativ indicat de pârâtă stabileşte numărul de ore maxim pe care un conducător auto le poate efectua într-o zi. Acest lucru nu înlătură dreptul reclamantului la respectarea programului de lucru stabilit prin CIM. Nu se poate porni de la premisa efectuării numărului maxim de ore într-o zi, premisa fiind cea a respectării timpului de lucru stabilit în CIM, ce exprimă voinţa ambelor părţi sub acest aspect.

Mai mult, pentru orele suplimentare efectuate reclamantul a solicitat acordarea de zile libere însă societatea pârâtă a consemnat în evidenţele sale că reclamantul s-ar fi aflat în concediu de odihnă deşi la dosarul cauzei a înaintat şi a susţinut că există doar o singură cerere prin care reclamantul a solicitat efectuarea unor zile de concediu de odihnă.

Prin urmare, şi acest capăt de cerere va fi admis ca fiind întemeiat.

Capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de cazare va fi respins ca fiind neîntemeiat având în vedere următoarele considerente:

Actul normativ invocat de reclamant nu se aplică în cazul reclamantului. Astfel, H.G. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, după cum rezultă chiar din titlul actului normativ, se aplică doar în situaţia delegărilor interne, pe teritoriul României. Ori reclamantul solicită aceste cheltuielile  de cazare pentru deplasările efectuate în străinătate.

Nici  CCM încheiat la nivel de unitate nu poate constitui temei de drept pentru acordarea acestor cheltuieli, dispoziţiile art. 47, lit. a fiind lapidare, reclamantul neindicând un CCM încheiat la nivel superior care  să fie aplicabil pentru drepturile solicitate.

În ceea ce priveşte daunele morale, prin Legea nr. 237/2007 a fost reglementată în mod expres posibilitatea salariatului de a primi daune morale în când din culpa angajatorului i s-a produs un prejudiciu moral astfel încât decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a pierdut caracterul obligatoriu.

Acordarea de daune morale presupune întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale. Contestatoarea trebuia să dovedească, în condițiile art. 1169 Cod civil, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute pentru a se atrage obligarea la plata de daune morale, respectiv: existenta unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; culpa, greseala sau vinovatia autorului.

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect obligarea unei autorităţi publice la plata de daune morale) că, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii.

Din materialul probator administrat în cauză nu rezultă prejudiciul suferit de reclamant pentru ca acest capăt de cerere să fie admis, prin urmare, se va respinge şi acest capăt de cerere ca fiind neîntemeiat.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta reclamantă SC W România SA a solicitat obligarea pârâtului reclamant C G la plata daunelor reprezentând contravaloarea combustibilului utilizat peste norma de consum convenită şi cheltuieli de judecată.

SC W România SA arată că decontarea combustibilului utilizat s-a făcut în mod neîntemeiat, în speţă intervenind răspunderea patrimonială a salariatului pentru combustibilul utilizat în interes personal.

Societatea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 254 Codul muncii şi pe cele ale  Codului de procedură civilă.

Instanţa apreciază că cererea reconvenţională este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Pentru a se verifica dacă solicitarea SC W România SA este întemeiată, instanţa a admis  la raportul de expertiză dispus în prezenta cauză  următoarele două obiective:

-să se stabilească de către expert dacă cuantumul combustibilului utilizat de reclamant era justificat pentru cursele efectuate, raportat la norma de consum;

-dacă era corectă decontarea kilometrilor raportat la distanţa curselor.

În ce priveşte cuantumul combustibilului utilizat de salariat pentru cursele efectuate, instanţa apreciază că acesta a fost justificat, întrucât aşa cum a stabilit şi expertul (din Situaţia privind consumul de combustibil, consumul real şi numărul de kilometrii), consumul real pentru autoutilitara  şi pentru autotractorul este de 18.091,26 litri, iar C G a alimentat 16.978,2 litri, consumul necesar fiind de 15.280,70 litri, foile de parcurs fiind confirmate de reprezentantul societăţii după fiecare cursă.

Tribunalul constată că norma de consum a fost stabilită de societate prin Hotărârea directorului general nr. 1/2011 (filele 149 - 150 din vol. I dosar), la calculul consumului de combustibil utilizat, expertul ţinând cont şi de alţi factori.

Din răspunsul expertului la obiecţiunea formulată de C G reiese că alimentările efectuate cu cardul pentru autovehiculele conduse de către acesta în perioada 16.03.2011-26.09.2011 au fost efectuate exclusiv de pârâtul-reclamant, cu excepţia a două situaţii respectiv alimentarea  cu combustibil de la staţia Waberers a autovehiculului cu cantitatea de 515,12 litri (conform foii de parcurs nr. 257970/04.05.2011), cantitate care nu a fost raportată în foaia de predare anexată la foaia de parcurs, dar confirmată de reprezentantul beneficiarului şi alimentarea  cu combustibil de la staţia W a autovehiculului cu cantitatea de 259,75 litri (conform foii de parcurs nr. 257989/30.06.2011), cu acordul coordonatorului cantitate care nu a fost raportată în foaia de predare anexată la foaia de parcurs, confirmată şi aceasta de către reprezentantul beneficiarului.

Instanţa, analizând situaţia privind consumul de combustibil, consumul real şi numărul de kilometri de la filele 140 - 142 vol. I dosar, constată că în perioada 16.03.2011-22.09.2011, C G a parcurs un număr de 54.306 Km., decontarea acestora raportat la distanţa curselor fiind corectă, având în vedere, aşa cum reţine şi expertul, confirmarea foilor de parcurs de către reprezentantul societăţii.

Susţinerile societăţii conform cărora cuantumul alimentărilor efectuate de pârâtul-reclamant este mai ridicat decât cel calculat de expert sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Expertul desemnat, pe baza foilor de parcurs, a stabilit o situaţie privind combustibilul  alimentat exclusiv  de către C G pentru maşinile conduse de acesta în perioada 16.03.2011-26.09.2011, rezultând că, la predarea foii de parcurs nr. 289712/23.09.2011 confirmată de reprezentantul societăţii, aferente cursei 39599, combustibilul rămas în rezervorul autovehiculului  la sosire era de 615 litri. Cantitatea de combustibil considerată de societate ca nejustificată, respectiv de 831,9 litri, nu este reală, expertul contabil constatând  că în perioada analizată respectiv 16.03.2011-26.09.2011, combustibilul rămas în rezervorul fostului salariat era de 975 litri.

Faţă de toate cele arătate mai sus, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de reclamanta-pârâtă  SC W România SA, în contradictoriu cu pârâtul – reclamant C G.

Având în vedere principiul conform căruia accesoriul urmează calea principalului, instanţa va respinge capătul de cerere solicitat de reclamanta reconvenientă de acordare a cheltuielilor de judecată.

Conform prevederilor art. 270 Codul muncii, prezenta cauză este scutită de taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C G în contradictoriu cu pârâta SC W ROMÂNIA SRL.

Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 5807,2 lei, cu titlu de diurnă restantă.

Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 6304 lei, cu titlu de contravaloare ore de noapte.

Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 3200 lei, cu titlu de contravaloare ore suplimentare.

Respinge capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de cazare şi a daunelor morale.

Respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă SC W ROMÂNIA SRL, în contradictoriu cu pârâtul – reclamant C G,.

Ia act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Respinge cererea reclamantei reconveniente de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Cu drept de recurs, în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 16 Mai 2013.

 Preşedinte,Grefier,

Asistenţi judiciari,

Domenii speta

Spete similare