Anulare decizie de concediere

Decizia de concediere nu conţine motivele care determină concedierea, conform art.76 lit.a din codul muncii-republicat.

Prin sentinţa civilă nr.925/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul M.B., în contradictoriu cu intimata C.C.I.A. Arad, şi s-a dispus anularea deciziei de concediere emisă de intimată, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii.

S-a reţinut că contestatorul a fost angajat al intimatei pe perioadă nedeterminată, având funcţia de referent administrare şi achiziţii, conform contractului individual de muncă nr.438/17.06.2013.

Prin decizia nr.2202/31.07.2015, acestuia i-a încetat contractul individual de muncă în temeiul art.65 al.1 din codul muncii-republicat, pe motivul că i s-a desfiinţat postul.

Potrivit art.62 al.3 din codul muncii-republicat, se prevede sub sancţiunea nulităţii absolute, că decizia de concediere trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

De asemenea, potrivit art.76 lit.a din codul muncii-republicat, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concediere.

Din examinarea art.1 al deciziei nr.2202/31.07.2015, tribunalul constată că motivele care au dus la concedierea contestatorului sunt desfiinţarea postului pe care acesta l-a ocupat „având în vedere prevederile notificării nr.1885/06.07.2015”.

Instanţa constată că dispoziţiile imperative ale art.76 lit.a din codul muncii-republicat referitoare la „motivele care determină concedierea” impun ca în cuprinsul deciziei de concediere să fie menţionate aceste motive, nu doar să se facă trimitere la alte înscrisuri în care acestea sunt menţionate.

În decizia atacată, aşa cum am arătat, ca motiv al concedierii este menţionat textul art.65 al.1 din codul muncii-republicat, respectiv desfacerea contractului individual de muncă datorită desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.

Instanţa constată că indicarea sau redarea unei părţi din conţinutul unui articol de lege, nu reprezintă o motivare în fapt a deciziei de concediere, motivul de fapt al deciziei trebuind să fie indicat în concret, respectiv care sunt cauzele care au dus la desfiinţarea postului ocupat de salariat, iar motivul de drept este indicarea textului de lege şi eventual a conţinutului acestuia sau a unei părţi din conţinut.

Decizia de concediere trebuie să fie motivată atât în fapt cât şi în drept, aşa cum prevede art.62 al.3 din codul muncii-republicat, iar în decizia nr.2202 /31.07.2015 lipseşte cu desăvârşire motivarea în fapt.

Potrivit art.79 din codul muncii-republicat, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Prin urmare, invocarea unor motive de ordin general cum sunt dificultăţi economice sau eficientizarea activităţii, printr-un alt înscris decât decizia de concediere, nu pot fi reţinute de instanţă ca motivare în fapt a deciziei de concediere, deoarece nerespectarea cerinţelor de formă ad validitatem ale deciziei de concediere, nu pot fi acoperite prin confirmare.

În conformitate cu dispoziţiile art.78 din codul muncii-republicat, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, iar cum decizia nr.2202/31.07.2015 nu conţine motivarea în fapt a desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, aceasta este nulă absolut pentru lipsa unui element obligatoriu din conţinutul ei.

De asemenea, potrivit art.80 din codul muncii-republicat, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere.

Domenii speta

Spete similare