Stabilire program vizitare. Cerere de sesizare a cjue. Necompetenţa generală a instanţelor române.

Dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. a raportate la dispoziţiile art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori, în privinţa unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenţie recunoaşte dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acţiunile părinţilor referitoare la dreptul la vizită. Întrucât aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune într-un mod evident, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară se va respinge ca neîntemeiată.

Conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12. Interesul superior al copilului impune ca o cauză care îl priveşte să fie soluţionată de instanţa apropiată reşedinţei obişnuite a acestuia care este prezumată a fi mai bine plasată pentru a evalua situaţia copilului şi cererile ce îl privesc.

Secţia civilă decizia nr. 6 din 13 ianuarie 2015

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Reclamanta V I  a chemat  în judecată pe pârâţii T C şi T A , solicitând instanţei să stabilească un program de vizitare a minorei T E , după cum urmează:

-comunicare prin intermediul internetului timp de 30 minute la un interval de 2 săptămâni;

-comunicare prin intermediul internetului timp de 60 minute în zilele de Crăciun, Paști, precum şi în ziua de 22 iunie (ziua de naştere a minorei);

-vizitarea minorei cel puţin o săptămână pe an la domiciliul reclamantei, putând fi însoţită de oricine.

În fapt, reclamanta a precizat că este mama biologică a pârâtului T C , dar după naştere, neavând sprijin şi supusă presiunilor familiei, a acceptat să dea copilul, semnând un document al cărui conţinut nu îl cunoaşte, iar ulterior copilul a fost adoptat.

Prin sentinţa civilă nr. ……../16.04.2014, pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. …../2014, instanţa a admis excepţia  necompetenţei generale a instanţelor române şi a respins cererea având ca obiect „stabilire domiciliu minor”, formulată de reclamanta V I , în contradictoriu cu pârâţii T C şi T A , ca nefiind de competenţa instanţelor române.

S-a reţinut că, potrivit susţinerilor ambelor părţi, precum şi din transcrierea conversaţiilor ataşate la dosar, rezultă că pârâţii au domiciliul în Anglia, împreună cu minora T E .

Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003 privind competenţa în materia divorţului şi a încredinţării copiilor se aplică întotdeauna atunci când cel puţin una dintre părţi este cetăţean al unui stat membru. Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.

În aplicarea acestor dispoziţii legale în cauza de faţă, instanţa a constatat că  statul român nu este competent să soluţioneze cererea, câtă vreme din probele administrate în cauză, a rezultat că în prezent, reşedinţa obişnuită a minorei este în Anglia.

Împotriva sentinţei civile nr. …../16.04.2014, pronunţate de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. …../2014,a declarat apel reclamanta V I . A solicitat apelanta – reclamantă admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate  şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivare, apelanta – reclamantă a arătat că soluţia criticată încalcă dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2201/2003 şi cele ale art. 6 CEDO privind un proces echitabil, dar şi principiul liberului acces la justiţie.

Prin cererea formulată la data de 20.05.2014, apelanta a solicitat o trimitere preliminară la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:

1.dacă instanţa naţională, aplicând dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, respinge în mod corect acţiunile privind încredinţarea şi dreptul la vizită în cazul minorilor, ca nefiind de competenţa instanţelor române, atunci când minorul sau minorii au reşedinţa, în mod obişnuit, în alt stat membru decât România?

2.Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este negativ, potrivit aceluiaşi Regulament CE nr. 2201/2003, instanţa naţională învestită cu soluţionarea unei acţiuni privind stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minorul, în cazul bunicii paterne a minorei, ar trebui să respingă acţiunea şi atât sau ar trebui să sesizeze instanţa competentă potrivit Regulamentului CE nr. 2201/2003 din statul membru unde minora îşi are reşedinţa obişnuită?

3.Regulamentul CE nr. 2201/2003 se aplică dreptului la vizită doar pentru părinţii minorului sau şi pentru alte rude apropiate ale acestuia?

În motivarea cererii formulate, apelanta – reclamantă a arătat că soluţia pronunţată în cauză încalcă atât Regulamentul CE nr. 2201/2003, cât şi art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, dar şi principiul liberului acces la justiţie. A subliniat apelanta că, la nivel naţional, există o practică neunitară asupra problemei competenţei instanţelor române în acest tip de cauze.

Apelanta a solicitat şi suspendarea judecăţii recursului până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În şedinţa publică din data de ……….2015 instanţa a recalificat calea de atac incidentă în cauză ca fiind recursul, conform dispoziţiilor art. 132 alin. 4 C.proc.civ., iar nu apelul.

În aceeaşi şedinţă publică, apelanta – reclamantă, prin reprezentant convenţional, a menţionat că nu mai susţine cererea de sesizare a Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte primele două întrebări formulate.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară s-a reţinut că potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

S-a reţinut de către Tribunal că întrebările preliminare menţionate la pct. 1 şi 2 ce s-au solicitat a fi adresate Curţii de Justiţie nu privesc  interpretarea unor norme comunitare ci se referă, în esenţă, la interpretarea normelor naţionale de către instanţa naţională şi legalitatea unor soluţii pronunţate, respectiv interpretarea acestora prin prisma dreptului comunitar. Or, competenţa Curţii Europene de Justiţie, conform art. 267 alin. 1  din TFUE,  se referă exclusiv la statuări asupra validităţi şi interpretării actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, respectiv asupra interpretării tratatelor. De altfel, în şedinţa publică din data de …...2015, reprezentantul convenţional al recurentei a învederat că renunţă la cererea de sesizare a Curţii de justiţie cu primele două întrebări preliminare formulate anterior.

În sensul NOTEI INFORMATIVE cu privire la introducerea de către jurisdicţiile naţionale a recursului prealabil nr. 2005/C 143/01, emise de Curtea de Justiţie, o jurisdicţie ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicţional intern este în principiu ţinută să sesizeze Curtea cu o asemenea chestiune, cu excepţia situaţiei în care există deja o jurisprudenţă în materie (şi dacă, eventualul nou cadru nu ridică dubii reale cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă) sau dacă maniera corectă de interpretare a regulii comunitare este evidentă.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, aşa cum a fost aceasta dezvoltată şi în Cauza 238/81 – SRL CILFIT, instanţele vizate de cel de-al treilea alineat al art. 267 TFUE (fostul art. 177 din Tratatul CEE), se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale pentru a evalua dacă, pentru a pronunţa o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecăţii lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă.

S-a statuat, în aceeaşi decizie de speţă (Cauza 238/81 – SRL CILFIT), că aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Într-o asemenea situaţie, instanţa solicitată trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident şi instanţelor naţionale ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie, iar convingerea instanţei trebuie să aibă în vedere diferitele versiuni lingvistice ale  normelor comunitare, terminologia proprie dreptului comunitar şi ansamblul dispoziţiilor normei.

Cu referire la normele comunitare invocate, în cadrul celei de-a treia întrebări propuse a fi adresate Curţii Europene de Justiţie, tribunalul reţine că dispoziţiile Regulamentului CE 201/2003 , nu sunt susceptibile de interpretări diferite sub aspectul invocat de recurentă. Astfel potrivit art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, acesta se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti, iar, potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din acelaşi Regulament, materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special, încredinţarea şi dreptul de vizită.

Pe de altă parte, conform art. 2 pct. 7 din Regulament, „răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, nu pot fi identificate probleme de interpretare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce priveşte aplicabilitatea sa. Aşa cum, în mod clar, indică dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. a raportate la dispoziţiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori, în privinţa unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenţie recunoaşte dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acţiunile părinţilor referitoare la dreptul la vizită.

Pentru aceste argumente, apreciind că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune într-un mod evident, Tribunalul a respins, ca nefondată, cererea recurentei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară.

 Recursul este nefondat.

În fapt, recurenta nu a contestat faptul că minora T E  locuieşte în Anglia, împreună cu părinţii săi. În mod corect a reţinut prima instanţă că acest lucru rezultă  şi din transcrierea conversaţiilor ataşate la dosar.

Aşa cum am menţionat anterior,  potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. a raportate la dispoziţiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori, în privinţa unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenţie recunoaşte dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acţiunile părinţilor referitoare la dreptul la vizită.

Or, conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.

Prin prisma considerentelor de mai sus, în mod corect a reţinut prima instanţă că, potrivit regulilor indicate în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, este competentă de a soluţiona cererea de chemare în judecată instanţa în circumscripţia căreia se află reşedinţa obişnuită a minorei în Anglia.

Eventuale dispoziţii ale Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copilului nu pot avea incidenţă în speţă, faţă de dispoziţiile speciale cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, aplicabile în materie, în condiţiile în care ambele părţi sunt cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.

Contrar susţinerilor recurentei, este de reţinut că dispoziţiile pct. 13 din expunerea de motive a Regulamentului nr. 2201/2003 nu sunt obligatorii din punct de vedere legal, acestea nefiind cuprinse, în mod efectiv, în textul unui act adoptat de instituţiile Uniunii Europene.

Pe de altă parte, dispoziţiile pct. 13 din expunerea de motive  sunt preluate, în esenţa lor, de dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 potrivit cărora cu titlu de excepţie, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru competente pentru a soluţiona cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest lucru serveşte interesul superior al copilului:

(a)să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia şi să invite părţile să depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau

(b)să solicite instanţei judecătoreşti din alt stat membru să-şi exercite competenţa în conformitate cu alineatul (5).

Este de remarcat că doar instanţa competentă pentru a soluţiona cauza pe fond, conform Regulamentului, poate aprecia asupra sesizării unei instanţe mai bine plasate pentru ca aceasta din urmă să îşi exercite competenţa asupra problemei deduse judecăţii.

Or, nefiind competentă a soluţiona cauza conform criteriilor indicate de Regulament, prima instanţă nu era în măsură a face aplicarea dispoziţiilor mai sus citate.

Totodată, reţine că, în speţă, interesul superior al copilului impune ca o cauză care îl priveşte să fie soluţionată de instanţa apropiată reşedinţei obişnuite a acestuia care este prezumată a fi mai bine plasată pentru a evalua situaţia copilului şi cererile ce îl privesc.

Nu pot fi reţinute argumentele recurentei legate de încălcarea dreptului său de acces la justiţie în condiţiile în care prima instanţă a evaluat exclusiv un aspect procedural prealabil oricăror discuţii pe fond, ce ţine de competenţa indicată de Regulamentul (CE) mr. 2201/2003, iar soluţia pronunţată nu exclude posibilitatea recurentei de a se adresa instanţei competente cu aceeaşi cerere.

Domenii speta

Spete similare