Inadmisibilitatea cererii de intervenţie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Decizie 263/R din 02.10.2014


Prin Sentinţa civilă nr. 12236/24.12.2013, Judecătoria Galaţi a respins ca neîntemeiată acţiunea promovată de reclamanta A.N.P.C.-C.J.P.C., în contradictoriu cu U Ţ B S.A., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor abuzive descrise în conţinutul procesului-verbal nr. x/07.06.2012, să fie obligată pârâta la modificarea ori excluderea lor din contract şi să se aplice sancţiunea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000 republicată. De asemenea, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către P.A.I., P.B.M. şi P.M. şi a anulat procesul-verbal de contravenţie nr. x/07.06.2012, ca netemeinic.

Recursurile declarate de reclamanta A.N.P.C.-C.J.P.C., care nu şi-a motivat recursul, şi de intervenienţii P.A.I., P.B.M. şi P.M., sunt nefondate pentru următoarele motive:

Verificând legalitatea şi temeinicia Sentinţei civile nr. 12236/24.12.2013 pronunţată de Judecătoria Galaţi prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 304 ind. 1 C.p.c., instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Cum hotărârea instanţei de fond nu poate fi atacată decât cu recurs, acesta este devolutiv în temeiul disp. art. 3041 C.p.c., instanţa de recurs având posibilitatea verificării acesteia sub toate aspectele, atât cu privire la nelegalitate, cât şi cu privire la netemeinicie. În consecinţă, nu pot fi reţinute argumentele intimatei referitoare la faptul ca recursul intervenienţilor nu menţionează aspectele de nelegalitate ale sentinţei.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului A.N.P.C.-C.J.P.C. ca urmare a faptului că nu este motivat, faţă de disp. art. 301 C.p.c., care impun motivarea acestuia în 15 zile de la comunicarea sentinţei, instanţa reţine că excepţia invocată de intimata este nefondată şi urmează a fi respinsă pentru următoarele argumente:

Instanţa de recurs apreciază că, în primul rând, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor este pe deplin aplicabil în cauză, faţă de disp. art. 16 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „prevederile acestei legi se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 27 - 29”.

În consecinţă, reţine că, potrivit O.G. nr. 2/2001, calea de atac poate fi motivată inclusiv oral, la primul termen de judecată. Nemotivarea nici în această situaţie obligă instanţa să cerceteze din oficiu existenţa vreunui motiv de ordine publică ce ar putea duce la casarea sentinţei. Cum astfel de motive de nelegalitate de ordine publică nu se identifică în cauză, atât excepţia nulităţii recursului, cât şi însuşi recursul declarat de A.N.P.C.-C.J.P.C. urmează a fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte recursul intervenienţilor, reţine că şi acesta este nefondat. Astfel,  instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor procedurale incidente, aspect ce se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.p.c.

Cererea de intervenţie principală este acea cerere prin intermediul căreia partea care intervine în proces urmăreşte să câştige pentru sine, cel puţin în parte, obiectul procesului. În acest fel se explică şi faptul că o acţiune principală şi o cerere de intervenţie în interes propriu (principală) nu pot fi niciodată în mod legal admise ambele în totalitate, întrucât, din punct de vedere procesual, intervenientul dobândeşte calitatea de reclamant faţă de părţile iniţiale ale litigiului. Tot astfel, cererea de intervenţie accesorie – în interesul uneia din părţi – are caracterul unei simple apărări, fiind admisibilă, de regula, în orice litigiu. Cele doua tipuri de intervenţie nu pot fi formulate, însă, în acelaşi litigiu de aceeaşi parte, având finalităţi diferite. Cum intervenienţii nu au clarificat acest aspect, instanţa va reţine, faţă de petitul cererii lor, constând finalmente în obligarea băncii la restituirea unei sume de bani, că au formulat cerere de intervenţie principală, în interes propriu.

Cauza de faţă se soluţionează conform unei proceduri speciale, instanţa fiind sesizată de către un organism de control în scopul constatării unei contravenţii şi a aplicării unor sancţiuni contravenţionale. Caracterul complex al contravenţiei constând în stipularea de clauze abuzive implică o analiza a contractului, dar nu schimbă în nici un caz natura litigiului sau obiectul acestuia. Art. 12 alin. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede în mod expres că dispoziţiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.  Noţiunea de „opunere a unui contract” şi tot textul indicat presupun, cu necesitate, existenţa unui litigiu total diferit, întemeiat pe dispoziţiile codului civil şi pe temeiul răspunderii contractuale, între consumator şi bancă.

Nu aceasta este situaţia în prezenta cauză, în care instanţa de control judiciar a făcut aplicarea unei legislaţii speciale edictate în domeniul dreptului consumatorului, completată în mod legal cu un alt tip de legislaţie, edictată în domeniul contravenţional. Răspunderea contravenţională este una strict personală, a băncii şi nu are nimic în comun cu răspunderea contractuală „clasică”, invocată într-un litigiu de drept privat între bancă şi consumator.

Este adevărat că admiterea în principiu a unei cereri de intervenţie atrage prorogarea de competenţă a instanţei în privinţa soluţionării ei, însă doar în litigiile în care formularea acesteia este posibilă. Cu precădere, în cadrul procedurilor speciale cererile de intervenţie nu sunt admisibile (de ex. ordonanţa de plată, ordonanţa preşedinţială etc.).

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse şi pentru o multitudine de alte argumente a căror dezvoltare nu se mai impune, instanţa de recurs reţine că procedura reglementată de art. 12 din Legea nr. 193/2000 nu permite formularea în cadrul ei a unor cereri de intervenţie, acestea fiind inadmisibile. Hotărârea instanţei de fond nu poate fi însă reformată şi în acest sens, având în vedere că admisibilitatea cererii de intervenţie nu a fost invocată nici la instanţa de fond, nici ca motiv de recurs, iar situaţia intervenienţilor nu poate fi agravată în propria lor cale de atac.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienţi, se reţine în primul rând că se invocă un aspect legal de stabilire a situaţiei de fapt, în sensul că instanţa ar fi ignorat scăderea constantă a indicelui Euribor, care nu s-a reflectat şi în scăderea ratei plătite de intervenienţi.

Cu privire la acest aspect, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin contractul încheiat la data de 14.07.2007, intervenienţii-împrumutaţi au optat pentru una dintre cele 3 variante de dobândă existente în contract, respectiv pentru cea care prevede dobânda de 7,95% pe an, dobândă ce se calculează şi se plăteşte lunar, o dată cu rambursare ratelor de credit. Totodată, dobânda rămâne valabilă până la notificarea ulterioară a băncii.

Chiar admiţând faptul că o astfel de dobândă este cert dezavantajoasă pentru client, putând constitui o clauză abuzivă, întrucât este lipsită de orice previzibilitate şi creează un dezechilibru major între părţi, la data întocmirii procesului-verbal -7.06.2012- acest caracter abuziv al clauzei nu mai putea fi reţinut, deoarece ea nu mai producea efecte din 2010.

Astfel, în aplicarea art. 37 O.U.G. nr. 50/2010, în vederea stabilirii unei dobânzi formate dintr-o marjă fixă a băncii şi unul din indicii de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR, banca a transmis împrumutatului în septembrie 2010 propunerea de modificare a acestei clauze, în una din următoarele variante: dobândă fixa de 7,95 % pe an (păstrându-se practic acelaşi cuantum, dar fără posibilitatea discreţionară a băncii de a o modifica), ori dobânda variabilă formată din EURIBOR la 6 luni (care ar fi putut fluctua în sens crescător sau descrescător) şi marja fixă a băncii, de 6,92%, mai mică decât cea iniţială.

O.U.G. nr. 50/2010 a fost, însă, modificată prin Legea nr. 288/2010. Potrivit art. II din aceasta lege, actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În cauza de faţă, aşa cum a susţinut intimata şi a arătat şi A.N.P.C.-C.J.P.C., în cuprinsul procesului-verbal încheiat, ca urmare a notificării din 14.09.2010, intervenienţii nu şi-au exprimat opţiunea în sensul încheierii actului adiţional într-una din formele prezentate de bancă şi nici nu au notificat-o în sens contrar. Lipsa lor de reacţie semnifică faptul că, în temeiul art. II din Legea nr. 288/2010, actul adiţional nesemnat este considerat acceptat tacit. Prin urmare, conform înştiinţării din notificare, reţinută şi în cuprinsul procesului-verbal, banca a optat pentru varianta cu dobândă variabilă, respectiv 6,92% plus EURIBOR la 6 luni. În mod corect, în continuare a modificat dobânda în funcţie de acest indice, astfel cum se reţine şi în procesul-verbal.

Or, această nouă formulare a art. 3.1 din contract nu reprezintă o clauză abuzivă, fiind consecinţa aplicării ei în temeiul legii şi ca urmare a nesemnării actului adiţional de către P.A.

Organul constatator a reţinut o situaţie de fapt greşită sub mai multe aspecte.

În primul rând, că niciuna dintre variantele de dobândă prevăzute în contract nu ar fi bifată, în condiţiile în care în exemplarul depus chiar de A.N.P.C.-C.J.P.C. la dosar se observă clar ca fiind bifată prima variantă, cu 7,95% pe an, până la modificarea ulterioară din partea băncii. Cea de-a doua variantă de dobândă analizată şi prevăzută iniţial în contract nu s-a aplicat niciodată în fapt consumatorilor din prezenta cauză.

În al doilea rând, organul constatator a analizat variantele de dobândă din contractul iniţial, în condiţiile în care niciuna nu se mai aplica începând cu 2010, iar procesul-verbal s-a încheiat în 2012. Agentul constatator a cunoscut, însă, despre încheierea actului adiţional şi aplicarea noii dobânzi din 2010, având în vedere că, urmare solicitării adresate băncii, a fost informat despre aceasta la data de 31.05.2012. A ignorat însă situaţia de fapt.

Concluzionând, instanţa de recurs reţine că în mod corect a fost respinsă sesizarea A.N.P.C.-C.J.P.C. cu privire la această clauză şi nu se poate reţine că instanţa de fond a greşit ignorând aspectele referitoare la modificarea periodică a EURIBOR.

În ceea ce priveşte celelalte clauze sesizate a fi abuzive, ele nu au făcut obiectul recursului.

Având în vedere ca în cauză nu au fost identificate motive de casare sau modificare a hotărârii care să poată fi avute în vedere din oficiu, pentru motivele anterior expuse instanţa va respinge recursurile ca nefondate.