Sporul general pentru condiţii periculoase

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin reclamantul SA a chemat în judecată pe pârâta RNP, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2009 şi până în luna iunie 2010, actualizat la data plăţii efective cu indicele de inflaţie.

În motivarea acţiunii, reclamantul arată că a ocupat funcţia de director al DD C-S, începând cu luna octombrie 2009 şi până în iunie 2012, când a fost ales primar al comunei RM, astfel că, în prezent, operează suspendarea raporturilor sale de muncă cu angajatorul.

În considerarea calităţii deţinute până la data de 01.06.2012, reclamantul solicită acordarea sporului de risc prevăzut de art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008, actualizată (Codul Silvic).

În drept, invocă prevederile art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008 privind Codul Silvic, art.38 şi 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, art.58 alin.1 din OUG nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic, Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, întrucât pretenţiile formulate de reclamant, începând cu luna octombrie 2009 până în iunie 2012, în temeiul art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008-Codul Silvic exced obligaţiilor asumate de către angajator prin contractul individual de muncă şi, respectiv, contractul colectiv de muncă, iar reglementarea ,,sporului de risc’’ este una generală şi insuficientă prin raportare la normele reglementate şi instrucţiunile în vigoare la data adoptării Codului Silvic.

Se arată că sporul de risc în procent fix de 25% a făcut obiectul negocierilor, fiind inclus în categoria ,,sporurilor’’ prin Actul adiţional la CCM pe anii 2008-2009 înregistrat la Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, la Federaţia Sindicatelor Silva şi la D.M.P.S. a mun. Bucureşti la data de 22.12.2009 (anexa nr.4), începând cu 01.01.2010.

Aşa fiind, se susţine că, pentru anul 2009, prevederile CCM mai sus menţionat nu pot constitui o bază legală pentru acordarea retroactivă a acestui spor în procent fix, cu atât mai mult cu cât plata acestui spor nu a fost prevăzută în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate.

Se susţine că sporul de risc în procent fix solicitat impune obligaţia pentru reclamant de a dovedi faptul că îşi desfăşoară activitatea în condiţii de ,,risc’’ după cum sporul de vechime într-un anumit procent se acordă cu condiţia dovedirii vechimii în muncă.

În completarea apărării se susţine că obligarea la plata sporului de risc în condiţiile art.127 alin.5 din Codul Silvic a făcut obiectul dosarului nr.2988/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr.2229/10.092009, s-a pronunţat în sensul respingerii ca nefondată a cererii, hotărârea fiind menţinută de ICCJ prin decizia civilă nr.3496/2009 prin care s-a respins recursul promovat de Federaţia Sindicatelor Silva.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri din a căror analiză instanţa reţine următoarele:

Reclamantul SA, în calitate de angajat cu contract de muncă suspendat în cadrul DS C-S, a solicitat pârâtei, în considerarea calităţii de director al DS C-S, deţinute pe perioada octombrie 2009-iunie 2012, plata sporului de risc în procent de 25% din salariul de bază, invocând prevederile art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008, actualizată,  privind Codul Silvic.

Potrivit acestor reglementări ,,personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia , al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază’’.

Tribunalul reţine că sporul de risc de 25% din salariul de bază nu constituie un drept salarial ci cel mult un accesoriu al salariului, ştiut fiind că ,,sporul’’ poate constitui o componentă a acestuia doar în raport de existenţa anumitor condiţii speciale în care se desfăşoară activitatea (noxe, izolare, stres, subteran, muncă grea).

Astfel, chiar dacă ,,sporul de risc’’ este reglementat ca atare prin dispoziţiile art.127 alin.5 din Codul Silvic (Legea nr.48/2008) pentru ,,personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice şi al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva’’, el rămâne tot un accesoriu al salariului, o componentă a acestuia la a cărui acordare se recurge doar când condiţiile deosebite de muncă, respectiv compensarea efortului depus sau a riscului asumat nu poate fi cuprinsă nemijlocit în salariul de bază.

De asemeni, conform jurisprudenţei şi legislaţiei în vigoare, eventualele prestaţii băneşti de acest gen nu se cuvin automat prin simplu fapt că o persoană exercită o anumită funcţie, ci ele trebuie stabilite prin negocierea părţilor şi înscrise în contractele de muncă. Pe de altă parte, nefiind obiect al negocierilor părţilor unui raport juridic şi nefiind inclus în CCM sau CIM, nu constituie un drept salarial şi nu angajează obligaţia pentru angajator de a onora această prestaţie prin includerea sporului de risc ca o componentă salarială în salariul de bază.

De altfel practica judiciară a decis că pentru personalul silvic din compartimentele şi birourile ,,organizare’’, ,,achiziţii publice’’, ,,fond forestier’’, etc. a căror activitate nu presupune nici un risc şi a căror activitate nu poate fi echivalentă cu cea a ,,pădurarului de canton’’ care are în administrare pădurea, asigurând paza acesteia şi faţă de care se angajează răspunderea pentru eventualele prejudicii, plata este nejustificată.

Mai mult, reglementarea acestui spor de care beneficiază personalul silvic nominalizat în cuprinsul art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008, actualizată, constituie o reglementare generală care, deşi imperativă, impune cu necesitate o reglementare legală specifică, în primul rând privind reglementarea noţiunii de ,,risc’’, a ,,condiţiilor specifice deosebite ce trebuiesc îndeplinite pentru acordarea acestui spor’’ şi categoriile concrete de personal care pot beneficia de acest spor. În acest sens a fost edictat art.122 al Codului Silvic conform cu care autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a codului, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bună practică şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor.

Întrucât nu a fost elaborată încă această metodologie prin care să se stabilească modul de calcul al acestui spor şi categoriile de personal din cadrul direcţiilor silvice judeţene care desfăşoară activităţi ce implică acest risc, acordarea acestui drept accesoriu, de natură salarială, rămâne un drept virtual.

În acest sens s-a pronunţat Curtea de Apel Suceava-Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale prin decizia nr.60/21.01.2010 şi Curtea de Apel Bucureşti-Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr.2229/10.09.2008 pronunţată în dosar nr.2989/2/2008, irevocabilă prin decizia ICCJ nr.3496/23.06.2009 pronunţată în dosar nr.2989/2/2008.

Tribunalul reţine că drepturile salariale ale personalului silvic au fost stabilite în funcţie de condiţiile specifice de desfăşurare a activităţii, în temeiul art.22 din OG nr.59/2000, actualizată, privind Statutul personalului silvic.

Altfel spus, drepturile salariale astfel cum au fost diferenţiate pe categorii profesionale distincte (pădurari, brigadieri, şefi de district, şefi de ocol, personal cu atribuţii de pază, etc), avându-se în vedere inclusiv componenta efortului depus cât şi componenta riscului asumat rămân aceleaşi până la elaborarea şi aprobarea actelor normative prevăzute de art.122 alin.1 din Legea nr.46/2008, actualizată.

Potrivit dispoziţiilor art.122 alin.2 din acest act normativ, până la elaborarea şi aprobarea de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură a normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici aprobate prin ORDIN al conducătorului acesteia ,,se aplică normele, regulamentele şi instrucţiunile aflate în vigoare la data intrării în vigoare a Codului Silvic’’.

Tribunalul reţine şi că, începând cu 01.01.2010, au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici (anexa III) care reglementează ,,sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare’’ aplicabil funcţionarilor publici, în procent de 15% .

Conform acestor reglementări legale, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii deosebite de muncă, condiţiile de acordare se stabilesc pe baza unor buletine de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens, prin regulament de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanţilor funcţionarilor publici, avizat de MMFPS şi MFP.

Prin urmare, criteriile legale menţionate subzistă, pentru acordarea unor suplimente de natură salarială, ca cel menţionat în speţă.

De altfel, pârâta prin întâmpinare a subliniat necesitatea dovedirii de către reclamant a împrejurării că îşi desfăşoară activitatea în condiţii de ,,risc’’, după cum şi sporul de vechime într-un anumit procent fix se acordă cu condiţia dovedirii duratei vechimii în muncă.

Faţă de aceste considerente, nereţinând în sarcina pârâtei nici culpa cea mai uşoară în ceea ce priveşte neacordarea sporului de risc faţă de reclamant şi văzând că, în cauză, nu s-a făcut dovada negocierii şi reglementării lui ca accesoriu salarial prin CCM la nivel de unitate şi, respectiv, de ramură, având în vedere dispoziţiile art.122 din Legea nr.46/2008, Tribunalul, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul SA în contradictoriu cu pârâta RNP.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Solomonesc Adorian, considerând-o ca netemeinică şi nelegală, arătând că, în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de risc, o astfel de proba nu era necesară în cauză, devreme ce legea (Codul Silvic - Legea nr.46/2008) şi contractul colectiv de muncă prevăd ca beneficiază de sporul de risc de 25% personalul silvic, fără a se face trimiterea la vreo condiţie care ar trebui dovedită, pentru a beneficia efectiv de sporul de risc.

Prin decizia civilă nr.9050/04.10.2013, Curtea a admis recursul formulat de reclamant, a modificat în parte sentinţa civilă recurată în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.10.2009-31.12.2009, actualizat la data plăţii efective cu indicele de inflaţie şi a respins în rest acţiunea.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurent cât şi în conformitate cu dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că acesta este întemeiat, concluzia primei instanţe fiind greşită, având în vedere că sporul menţionat este prevăzut fără a fi reglementată vreo condiţie de acordare, legiuitorul prezumând existenţa unui risc în exercitarea activităţilor personalului silvic. Invocarea de către prima instanţă a art.122  din Codului Silvic nu este pertinentă întrucât acest articol se referă la elaborarea (de către autoritatea publică centrală competentă) a normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bună practică iar nu la drepturile salariale, care nu pot fi lăsate la aprecierea angajatorului atunci când sunt prevăzute într-un cuantum fix de către o normă legală. Aşadar nu poate fi acceptată ideea că dreptul solicitat ar fi unul virtual.

Cu toate acestea, asemenea primei instanţe, Curtea a reţinut că, începând cu 01.01.2010, au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la art.18 – 23 şi în cadrul anexei III, referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor Anexei menţionate, sporul general pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art.9) iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%. Spre deosebire de art.127 alin.5 din Legea nr.46/2008, legea unică de salarizare nu a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, aşa cum a arătat şi prima instanţă, o individualizare din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.

Legat de acest aspect, Curtea nu a putut reţine apărarea reclamantului recurent potrivit căruia dispoziţiile Legii nr.330/2009 nu i-ar fi aplicabile (întrucât salarizarea personalului silvic nu s-ar face din fonduri publice, Regia Naţionala a Pădurilor - Romsilva, în a cărei subordine se afla Direcţia Silvică Caraş-Severin, fiind regie autonoma), având în vedere dispoziţiile art.39 din Legea nr.330/2009. Ori, potrivit dispoziţiilor menţionate, „salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice”.

Prin urmare, Curtea a conchis că reclamantului i se cuvenea în mod necondiţionat sporul solicitat doar până la intrarea în vigoare a legii unice de salarizare, astfel încât se impune modificarea sentinţei atacate în sensul arătat.

Domenii speta

Spete similare