Pretentii

Decizie 201 din 06.06.2014


Prin decizia civilă nr. 201/06.06.2014, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AJFP T.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 6249 /740/2012 din 30.08.2012 la Judecătoria A, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pârâta DGFP T – AFP pentru Contribuabili Mijlocii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta din urmă să fie obligată  la plata sumei de 70.000 lei, reprezentând contravaloarea unei cabine de vopsit auto, achiziţionată de către reclamantă de la pârâtă.

In motivarea cererii s-a arătat în cadrul procedurii de executare silită, începută împotriva debitorului SC S SA, prin procesul verbal nr.19832/15.12.2008, Actul Adiţional nr.3273/26.02.2009, procesul verbal de adjudecare bunuri imobile 20639/24.12.2008, factura fiscală de executare silită TRVDP 496757/24.12.2008, precum şi minuta din data de 04.08.2008 reclamanta a achiziţionat de la pârâtă un ansamblu de bunuri imobile, respectiv, teren, clădiri, utilaje incorporate în aceste clădiri.

A precizat reclamanta că în cadrul acestui ansamblu de bunuri se afla şi o cabină de vopsit auto, în valoare de 70.000 lei.

A arătat că din procesul verbal de licitaţie pentru bunuri imobile nr.19832/15.12.2008, procesul verbal de adjudecare bunuri imobile nr.20639/24.12.2008, cât şi din OP 319, 326, 325 se poate observa că valoarea acestei cabine a fost adăugată la preţul final, preţ plătit integral de către reclamantă.

A menţionat că în anul 2011 a observat că bunul în cauză nu era proprietate pârâtei, acesta fiind în proprietate numitei TBI L IFN SA, fiind dat în leasing către SC S SA, aspect despre care subliniază reclamanta nu a fost încunoştiinţată la momentul licitaţiei ori adjudecării ansamblului de bunuri, fiind informată cu privire la acest aspect în momentul executării silite de către proprietarul bunului.

Mai mult, susţine reclamanta, a fost înştiinţată de către pârâtă că bunurile erau proprietatea debitoarei SC S SA.

  Mai arată reclamanta că în urma sentinţei civile nr.190/12.01.2012, pronunţată de către Judecătoria A, în dosarul nr.7282/740/2011, bunul a fost ridicat de către proprietarul TBI L IFN SA prin executorul propriu.

Astfel, consideră că a fost prejudiciată, pârâta ascunzând situaţia juridică a bunului şi punând în vânzare, în cadrul executării silite, a unui bun ce nu-i aparţinea.

Legal citata pârâta DGFP T – AFP pentru Contribuabili Mijlocii a formulat întâmpinare la data de 19.10.2012, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. S-a motivat de către aceasta că executarea s-a finalizat prin vânzarea bunurilor, având la bază procesul verbal de sechestru, proces verbal din care, susţine pârâta, bunul în cauză nu figura ca făcând obiectul vreunui contract de leasing.

De asemenea, învederează că procesul verbal de sechestru nu a fost contestat în termenul legal de către reprezentanţii legali ai societăţii SC S SA, aceştia nu au ridicat obiecţiuni, iar prin semnarea şi ştampilarea acestuia, apreciază pârâta, organul de executare nu are nici o culpă.

Cu privire la afirmaţia reclamantei conform căreia a fost ascunsă situaţia juridică a bunului, pârâta apreciază că nu poate fi luată în considerare, câtă vreme reprezentanţii legali ai debitoarei au dat spre sechestrare acest ansamblu de bunuri, în întregul său, fără a fi menţionat faptul că una dintre componentele acestuia nu face parte din patrimoniul său.

Cu ocazia cercetării judecătoreşti s-a administrat proba cu înscrisuri şi expertiză evaluare bunuri mobile.

Din probatoriul administrat instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa civilă nr. 694 din 26 februarie 2014, Judecătoria A, a admis  în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A SRL, in contradictoriu cu  pârâta DGFP T - AFP  pentru Contribuabili Mijlocii, având ca obiect pretenţii.

A obligat pârâta  sa plătească reclamantei suma de 42 158  lei reprezentând contravaloarea unei cabine de vopsit marca POLIN DUKE si 3185 lei cheltuieli de judecată.

A respins ca nefondate restul pretenţiilor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin procesul verbal de licitaţie pentru bunuri imobile nr.19832/15.12.2008, Actul Adiţional nr.3273/26.02.2009, procesul verbal de adjudecare bunuri imobile 20639/24.12.2008, factura fiscală de executare silită TRVDP 496757/24.12.2008, precum şi din minuta din data de 04.08.2008 reclamanta a achiziţionat de la pârâtă un ansamblu de bunuri imobile, respectiv, teren, clădiri, utilaje incorporate în aceste clădiri, în cadrul procedurii de executare silită, începută împotriva debitorului SC S SA.

S-a mai reţinut că în cadrul acestui ansamblu de bunuri se afla şi o cabină de vopsit auto ”Polin Duke”, în valoare de 70.000 lei, valoarea acestei cabine fiind adăugată la preţul final al ansamblului, preţ plătit integral de către reclamantă, potrivit procesului verbal de licitaţie pentru bunuri imobile nr.19832/15.12.2008, procesului verbal de adjudecare bunuri imobile nr.20639/24.12.2008, cât şi din OP 319, 326, 325.

Instanţa a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr.190/12.01.2012, pronunţată de către Judecătoria A, în dosarul nr.7282/740/2011, s-a stabilit că are prioritate titlul de proprietate al TBI L IFN SA, cu privire la bunul în cauză, faţă de actul de adjudecare prin care reclamanta a dobândit bunul de la pârâtă, fiind respinsă contestaţia la executare formulată, la acea dată, de către reclamantă.

A mai reţinut că bunul a fost ridicat de către proprietarul TBI L IFN SA prin executorul propriu, iar pârâta nu a achitat nici un fel de despăgubire.

A apreciat că, faţă de prevederile art. 1695 din Noul Cod Civil,  împrejurarea că reclamanta a fost evinsă de un terţ în temeiul unui drept născut anterior vânzării bunului, sunt îndeplinite condiţiile obligării reclamantei la plata valorii bunului de la momentul  evicţiunii.

Privitor la valoarea bunului, prima instanţă a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză din care rezultă o valoare de 42.158 lei fără TVA.

În fine, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3185 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs recurenta – pârâtă AJFP T, în numele şi pentru DGFP P, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, pentru cinci motive:

Printr-un prim motiv de recurs a susţinut că, în mod greşit prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 190 din 21.01. 2012 a Judecătoriei A s –a stabilit că titlul de proprietate al TBI L IFN SA are prioritate faţă de actul de adjudecare al intimatei – reclamante.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că există  contradicţie între considerente şi dispozitivul sentinţei întrucât deşi a fost respinsă contestaţia la executare formulată de SC  A SRL, aceasta nu şi – a clarificat situaţia juridică privind dreptul de proprietate asupra bunului.

În acelaşi sens, a mai arătat că nici din raportul de evaluare şi nici din alt înscris nu rezultă că TBI L IFN este proprietarul bunului.

Prin motivul doi de recurs a susţinut că, în mod greşit s –a admis acţiunea deşi procesul – verbal de sechestru nu a fost contestat, iar organul de executare nu a avut nici o culpă la întocmirea acestuia.

Sub acelaşi aspect, a motivat că nu datorează vreo sumă intimatei – reclamante  deoarece nu şi – a însuşit preţul obţinut din vânzarea bunului, iar prin sentinţa civilă nr. 1057 din 22. 04. 2009 a fost obligată să restituie întreaga sumă către BCR în contul datoriilor SC S SA.

Prin al treilea motiv de recurs a susţinut că în mod eronat, prima instanţă a reţinut că, în speţă, sunt  aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil, deşi faţă de data vânzării bunului; 24.12. 2008 şi  prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 sunt incidente prevederile Vechiului Cod Civil .

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că intimata  - reclamantă nu a fost  evinsă de un terţ, respectiv, că recurenta – pârâtă nu a avut cunoştinţă de titlul de proprietate al TBI L IFN SA, la momentul  licitaţiei, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru evicţiune.

A mai arătat recurenta – pârâtă că nu poate răspunde pentru evicţiune deoarece bunurile au fost vândute în cadrul procedurii executării silite care derogă de la dreptul comun.

Prin motivul patru de recurs este  criticată sentinţa, ca netemeinică şi nelegală sub aspectul  cuantumului despăgubirilor.

În acest sens, a susţinut că bunul a fost vândut la preţul de 35.000 lei, pentru ca, prin raportul de expertiză să se stabilească o valoare de 42.158 lei fără TVA, fără a se avea în vedere deprecierea fizică şi morală suferit bun.

În fine, prin ultimul motiv  de recurs a arătat că,  în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, deşi nu se face vinovată de declanşarea procedurii judiciare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimata  reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca  nefondat.

Tribunalul, analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii, faţă de criticile formulate, constată recursul nefondat .

În ce priveşte primul motiv de recurs:

 Din considerentele sentinţei  recurate rezultă că, în analizarea temeiniciei acţiunii, prima instanţă a avut în vedere şi sentinţa civilă nr.190 /12.01. 2012 a Judecătoriei A.

Prin sentinţa de mai sus s –a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de intimata – reclamantă SC  ASRL în contradictoriu cu TBI L IFN SA.

S –a reţinut că TBI L IFN SA este proprietar al bunului respectiv că intimata – reclamantă SC” A „SA deţine bunul fără un titlu valabil.

Această hotărâre judecătorească este opozabilă  recurentei – pârâte în calitate de terţ, aşa încât  aceasta este ţinută să respecte cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 190 /12.01. 2012 a Judecătoriei A.

Prin această hotărâre judecătorească s –a stabilit că TBI L IFN SA este proprietar al bunului în baza contractului de leasing nr. 53773/15.06.2007. Împrejurarea că în raportul de evaluare a bunului nu se menţionează calitatea de proprietar a acesteia nu poate fi  considerată  o dovadă contrară menită a înlătura opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de recurenta – pârâtă.

Reţinând că recurenta – pârâtă nu a făcut dovada contrară celor decise prin sentinţa civilă nr. 190/12. 01. 2012, susţinerile privind  eventuale contradicţii din  considerentele şi dispozitivul acestei sentinţe nu pot fi primite acestea având caracterul  unor critici aduse hotărârii, critici ce puteau fi formulate numai de părţile din proces prin căile de atac.

Nefondat este şi motivul doi de recurs.

Din interpretarea dispoziţiilor art.1337 Cod Civil 1864 rezultă că  obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă în orice  vânzare, inclusiv vânzarea la licitaţie.

Împrejurarea că procesul – verbal de licitaţie nu a fost  contestat, potrivit procedurii speciale, este nerelevantă sub aspectul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, care presupune îndeplinirea  cumulativă a condiţiilor privind existenţa unei  tulburări de drept,  aceasta să fie anterioară vânzării şi cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Este de  necontestat că, urmare a vânzării bunului la licitaţia din  data de 15. 12. 2008 (f. 15 – 17 Dosar fond), recurenta – pârâtă a încasat preţul , aşa încât, efect al obligaţiei de garanţie contra evicţiunii (art. 1341 Cod Civil 1864), aceasta este obligată să-l restituie.

În ce priveşte sentinţa civilă nr. 1057/22.042009, deşi a fost invocată prin motivele de recurs, nu a fost depusă la dosar, nici la fond şi nici la recurs.

Nefondat este şi motivul trei de recurs.

Într-adevăr, cum s-a arătat anterior, legea civilă aplicabilă o constituie Codul Civil 1864 şi Noul Cod Civil, cum a reţinut prima instanţă.

Însă, faţă de conţinutul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii  reglementată de art. 1337 – 1341 Cod Civil 1864, faptul că prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil, nu este de natură a duce la înlăturarea răspunderii recurentei – pârâte.

Susţinerile recurentei – pârâte potrivit cărora intimata – reclamantă  nu a fost evinsă, sunt nefondate, din conţinutul  sentinţei civile  nr. 190 / 12. 01. 2012.  pronunţată  în dosar nr. 7282 /740 /2011, ataşat) rezultând că aceasta a pierdut proprietatea bunului dobândit prin vânzarea la licitaţie de către recurenta – pârâtă.

Recurenta – pârâtă fiind  cea care a avut calitatea de vânzător al bunului , avea obligaţia de a verifica, în ce măsură bunurile sunt proprietatea debitorului SC „S” SA,  aşa cum  rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 154 raportat la art. 162 din OG nr. 92/ 2003.

Totodată, sunt îndeplinite condiţiile  garanţiei contra  evicţiunii, prevăzute de art. 1337 Cod Civil 1864 întrucât în speţă, este vorba de o tulburare de drept - intimata – reclamantă pierzând proprietatea bunului, cauza evicţiunii este anterioară vânzării - contractul de leasing  financiar nr. 53773/15.06.2007(f.32-37 Dosar fond ) încheiat între debitoarea SC S SA şi TBI L IFN SA, iar intimata – reclamantă nu a cunoscut cauza evicţiunii.

Sub acest aspect, este de observat că sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incumbă vânzătorului, probă ce  nu  s –a făcut în speţă.

În fine, obligaţia de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă oricărei vânzări, deci şi  celei la licitaţie publică.

În ce priveşte motivul patru de recurs, şi acesta este nefondat.

Prin sentinţa recurată, recurenta – pârâtă a fost obligată să plătească intimatei – reclamante suma de 42.158 lei reprezentând valoarea de circulaţie a bunului, cum  s-a stabilit prin raportul  de expertiză (f. 117 Dosar fond ).

Pe de altă parte, expertul a avut în vedere deprecierea bunului, iar pe de altă parte, cu privire la această valoare, recurenta – pârâtă nu a formulat obiecţiuni, obiecţiunile formulate de aceasta privind  alte aspecte (f. 123- 124 Dosar fond) .

În fine, nefondat este şi ultimul motiv de recurs, prin obligarea  recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 Cod Procedură Civilă.

Sub acest aspect, recurenta pârâtă s –a aflat în culpă procesuală, cauza litigiului fiind obligaţia de garanţie contra evicţiunii a recurentei – pârâte.

Ca atare, potrivit art. 312 alin( 1) Cod Procedură Civilă, recursul a fost respins, ca nefondat.