Stabilire program vizită minor

Tip speţă: sentinta civila

Titlu: stabilire program vizită minor

Data speţă: 11.04.2011

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr.227/279/11.01.2010, reclamantul Ş. C. B., a chemat în judecată pe pârâta M. (fostă Ş.) M. pentru ca prin hotărâre judecătorească, să dispună stabilirea unui program de vizită a minorei A. F..

Cererea a fost legal timbrată cu 18 lei taxă de timbru şi 0,3 lei timbru judiciar.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţa că: s-a căsătorit cu pârâta la data de 21.07.2007, iar din căsătorie a rezultat minora A.-F..

În urma neînţelegerillor dintre părţi s-au separat în fapt, iar ulterior a promovat acţiune de divorţ ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.588/10.02.2009, pronunţată în dosarul 1171/279/2008 de către  Judecătoria Piatra Neamţ. În urma divorţului, minora a fost încredinţată pârâtei cu obligarea lui la plata unei pensii de întreţinere. Actualmente atât el cât şi pârâta împreună cu minora locuiesc în Italia (în aceeaşi localitate) şi în mod constant este împiedicat să ia legătura cu copilul, de către pârâtă. Are cele mai bune intenţii şi doreşte să păstreze o relaţie firească de părinte cu copilul său, care se află la vârsta la care are nevoie de afecţiunea ambilor părinţi.

Se achita în mod constant  de obligaţiile legale ce-i revin şi în plus încerca să ofere mai mult dacă este acceptat. Consideră că raportat la vârsta minorei se impune un program de vizită în care de două ori pe lună (prima şi a treia săptămână în week-end) să poată lua copilul în domiciliul său, iar vara o lună de zile în vacanţa şcolară, întrucât prezintă toate garanţiile morale şi materiale.

Reclamantul, a fost reprezentat la instanţă de procurator conform precurii autentificate de Biroul Notarilor Publici , nr.35/06.01.2010.

Pârâta, a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii ca nefiind de competenţa instanţelor române.

În motivarea întâmpinării, se arată că acţiunea este introdusă la o instanţă necompetentă, întrucât atât ea cât şi reclamantul sunt plecaţi în Italia, la muncă, de 14 ani şi a venit în ţară doar în concediu.

Minora, născută în Italia la 04.11.2002, din relaţia de concubinaj a părţilor, a locuit în Italia şi frecventează cursurile unei şcoli din Roma. Din certificatele de „atestare de şedere permanentă pentru cetăţeni aparţinând uniunii europene”, eliberate de primăria Roma, rezultă clar că, atât ea cât şi minora, sunt titularele dreptului de şedere permanentă în Italia şi au reşedinţa în localitatea Roma. De asemenea, pârâta este încadrată în muncă, în Italia.

La rândul său, reclamantul, are reşedinţa tot în Italia şi este angajat , situaţie ce rezultă atât din hotărârea de divorţ cât şi din acţiunea principală.

Potrivit art.8 din Regulamentul nr.2201/2003, al Consiliului Comunităţilor Europene, act comunitar direct aplicabil în toate statele membre ale Uniunii Europene (conform art.249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene) fără a fi necesară o normă de transpunere a acesteia în dreptul intern şi prioritar în raport cu reglementarea internă (potrivit art.148 al.2 din Constituţia României), instanţa competentă să judece cererile având ca obiect răspunderea părintească, este cea de la locul reşedinţei obişnuite a copilului. Excepţiile de la această regulă sunt expres prevăzute de art.9, 10, 12 şi 13.

Astfel în art.12 al.3 al regulamentului se prevede prorogarea de competenţă pentru situaţia în care copilul ar avea o strânsă legătură cu un alt stat membru decât cel în care îşi are reşedinţa, atâta timp cât condiţiile cumulative prevăzute la lit.a şi b sunt îndeplinite, fără a se face distincţie dacă cererea pentru stabilirea răspunderii părinteşti este formulată pe cale principală, accesorie ori incidentală.

Cum în situaţia lor, reşedinţa copilului este în Italia, acolo s-a născut şi acolo locuieşte cu mama sa, şi având în vedere dispoziţiile art.17 din  Regulamentul nr.2201/2003, al Consiliului Comunităţilor Europene, solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Instanţa, va trece peste prima excepţie, înţelege să ridice şi excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piatra Neamţ.

Potrivit art.5 Cod pr.civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să se  facă la domiciliul pârâtei, şi nu al reclamantului, astfel că, competenţa să judece această cerere este Judecătoria Buhuşi şi nu Judecătoria Piatra Neamţ.

În subsidiar, dacă instanţa va trece peste aceste două excepţii, a solicitat ca dreptul de vizită să se realizeze doar la domiciliul pârâtei, motivat de faptul că, de la naşterea minorei şi până în prezent, reclamantul a stat foarte puţin cu aceasta, legăturile afective între ei sunt foarte slabe, prezenţa sa fiind absolut necesară pentru a da fetiţei un element de siguranţă şi încredere.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.115 Cod pr.civilă.

În dovedirea cererii înţelege să se folosească de proba cu acte, interogatoriu, martori.

Întâmpinării i-au fost anexate următoarele acte: carte de identitate, atestat de şedere permanentă pentru ea şi minoră, sentinţa civilă 588/2009 a Judecătoriei Piatra Neamţ, adresa Direţiei Drept Internaţional şi Tratate – Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională, Regulamentul C.E. nr.2201/2003 al Consiliului Europei/27.11.2003.

Pârâta, prin apărător, a depus certificatul de naştere al minorei şi cel transcris în România.

Mandatarul reclamantului a depus la dosar certificatul de căsătorie, certificatul de naştere al minorei şi al reclamantului.

Prin sentinţa civilă 5132/29.10.2010 a Judecătoriei Piatra Neamţ as-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piatra Neamţ, invocată de petentă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buhuşi.

Dosarul, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Buhuşi la data de 17.02.2011.

La termenul din 11.04.2011, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtă prin apărător.

Analizând excepţia invocată, instanţa reţine următoarele:

Conform art.137 al.1 Cod pr.civilă, instanţa trebuie să se pronunţe în primul rând asupra excepţiilor de procedură şi asupra excepţiilor de fond care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii.

Potrivit art.8 din regulamentul 2201/2003 al Consiliului Comunităţilor Europene, act comunitar aplicabil în statele membre ale U.E., (conform art.249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene, stabileşte că „instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti, privind un copi care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată, cu alte cuvinte, instanţa competentă să judece cererile având ca obiect răspunderea părintească este cea de la locul reşedinţei obişnuite a copilului.

Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute expres în art.9-10, 12-13 din Regulament.

Potrivit art.12 al.3 din Regulamentul 2201/2003, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la al.1 atunci când „(art.3 lit.a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul din titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resorcisant al acestui stat membru.

Instanţa, reţine conform actelor depuse la dosarul conex că minora este născută în Italia, şi are reşedinţa în Italia. De asemenea, pârâta lucrează în Italia, ambele fiind titularele dreptului de şedere permanentă la Roma.

La rândul său, reclamantul  are reşedinţa în Italia şi lucrează aici.

Faţă de cele ce preced, instanţa în temeiul art.17 din Regulamentul C.E. 2201/2003, va admite excepţia şi va respinge acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Red.PA 06.05.2011

2

Domenii speta

Spete similare