Plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune în cazul persoanelor juridice

Constată că prin acţiunea civilă înregistrată la data de 14.12. 2012, reclamanta

S. R. R., cu sediul în B., str. G. B. nr. -,  sector -,  a chemat în judecată pe pârâta SC F. SRL, având sediul în M., str. Ş., nr.-,  jud. S., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 813,02 lei reprezentând,  taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 720 lei, aferentă perioadei ianuarie  2010 - decembrie 2011 şi penalităţi de întârziere în cuantum de 93,02 lei, stabilite la data de 14.11.2012 ; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că potrivit art.40 alin.3 din Legea 41/1994 persoanele juridice au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. În aplicarea art. 40 alin.4 din Legea 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi care stabileşte cuantumul taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi de calcul al penalităţilor de întârziere. În conformitate cu prevederile HG 977/2003 taxa pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia o dată cu plata energiei electrice consumate, iar potrivit art. 6 alin.1,2 din HG 977/2003, pentru neplata la termen a taxei se percep penalităţi pentru fiecare zi de întârziere.

Faţă de cele arătate, conclude reclamanta, ca pârâta să fie obligată la plata sumelor solicitate.

În drept, s-au invocat art.112 C.pr.civilă; art. 40 alin.3,4 din Legea 41/1994;  HG 977/2003.

În probaţiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, ataşând în sensul acesta o situaţie de calcul al penalităţilor de întârziere; situaţia facturilor emise de E. T. S. SA,  pentru perioada ianuarie  2010- decembrie 2011, precum şi extras din registrul comerţului.

Pârâta, legal citată, nu a trimis reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa reţine următoarele:

Potrivit înscrisurilor de la filele 9-32 dosar, rezultă că în perioada ianuarie  2010- decembrie 2011, furnizorul de energie electrică SC FFEE „E. F. T. S.  SA” – A. S., o dată cu facturarea energiei electrice consumată de societatea pârâtă a facturat şi costul taxei radio-tv.

Prin acţiunea de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de  813,02 lei, reprezentând taxa radio datorată pe perioada amintită, precum şi plata penalităţilor de întârziere.

În justificarea cererii sale, reclamanta a arătat că obligaţia de plată a taxei izvorăşte din lege, şi prin urmare, independent de faptul că pârâta a beneficiat sau nu de astfel de servicii, taxa trebuie plătită.

Din această perspectivă este de menţionat că Legea 41/1994 prevede la art. 40 alin.3 că: „ persoanele juridice din  România, inclusiv filiale, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii” pentru ca apoi, la alin. 4 să se dispună că cuantumul taxelor, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire, penalităţile de întârziere  se stabilesc prin hotărâre a  Guvernului.

În sensul acesta  au fost emise două hotărâri, HG 977/2003 pentru activitatea de radiodifuziune  şi HG 978/2003 pentru cea de televiziune.

În cadrul HG 977/2003 la art.3 se stabileau  condiţiile de impunere a acestei

taxe de radiodifuziune tuturor persoanelor juridice, iar în controlul de legalitate exercitat de secţia de contencios administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea fiind atacată în justiţie, prin decizia nr.2102/2009 ce a fost publicată şi în Monitorul Oficial nr.691/2009, s-a dispus anularea art. 3 pe considerentul că taxa nu poate fi impusă,  nefiind datorată,  decât dacă persoana juridică deţine un receptor radio şi  beneficiază  efectiv de serviciul respectiv.

Aşa fiind,  şi faţă de împrejurarea că şi  legea la alin. 3 al art. 40 face precizarea că taxa este datorată numai în ipoteza în care persoanele juridice sunt beneficiarii serviciilor respective, şi cum această dovadă  nu a fost făcută în cauză, simpla facturare unilaterală, fără a avea ca temei  beneficiul serviciului pentru care se cere plata taxei, neputând  constitui temei pentru atragerea răspunderii pârâtei, urmează ca acţiunea reclamantei să fie respinsă ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare