Competenţa materială a instanţei civile. Delimitare faţă de cea comercială. Criterii. Domeniu asociat- Competenţa materială

Constată că prin sent. civ. nr. 11.205/2010 pronunţată de Judecătoria Oradea a fost admisă excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta BIR SPA – AGENŢIA ORADEA  în contradictoriu cu pârâţii S.C. RCG S.R.L. şi O.C.P.I. Bihor în favoarea acestei instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta solicită anularea unei adeverinţe care atestă consimţământul său privind radierea unei ipoteci ce garantează o creanţă de 1600000 euro, suţinând că respectiva adeverinţă este falsă.

Potrivit art. 17 C.proc.civ. cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că pentru a se aprecia asupra instanţei competente să soluţioneze prezentul litigiu se impune ca mai întâi să se stabilească, raportat la cele două petite ale acţiunii, care dintre acestea are caracterul de petit principal şi care este un capăt de cerere accesoriu.

Instanţa a apreciat, contrar susţinerilor reclamantei, că petitul principal este cel privind constatarea nulităţii absolute a adeverinţei nr. 2879/30.03.2009 deoarece în ipoteza în care acest capăt de cerere ar fi respins, rectificarea cărţii funciare ar fi la rândul său respinsă. Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că rezolvarea petitului privind rectificarea CF este condiţionată de soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a adeverinţei, actul în baza căruia s-au radiat drepturile reclamantei din cartea funciară.

Conform art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a din Codul de procedură civilă tribunalul judecă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Articolul 2 pct. 1 lit. b din Codul de procedură civilă statuează că tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500000 lei.

În lumina acestor texte de lege, instanţa a constatat că în vederea stabilirii competenţei de soluţionare a prezentului litigiu este necesar să fie analizate două citerii şi anume caracterul civil sau comercial al acţiunii şi caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al acesteia.

În ceea ce priveşte primul citeriu menţionat, respectiv caracterul civil sau comercial al speţei, instanţa a constatat, contrar susţinerilor reclamantei, că prezenta cauză are un caracter comercial.

Astfel, instanţa a constatat că adeverinţa a cărei anulare se cere exprimă, conform art. 20 alin. 2 din Legea 7/1996, consimţământul reclamatei la radierea unei ipoteci şi a unei interdicţii de înstrăinare, grevare şi inchiriere. Dreptul real accesoriu a căruia radiere s-a efectuat a luat naştere ca urmare a încheierii unui contract de credit între reclamantă, o societate bancară, şi numiţii RC şi RA care urmau să construiască un imobil în vederea revânzării lui. Contractul de credit este un fapt obiectiv de comerţ conform art. 3 pct. 11 din Codul comercial.

Săvârşirea unui fapt ilicit în legătură cu un fapt de comerţ şi cu activitatea comercială a celui care îl săvârşeşte atrage caracterul comercial al litigiilor legate de respectivul fapt ilicit conform art. 4 raportat la art. 56 C.com. În acest sens, se arată în literatura de specialitate că sunt comerciale litigiile privind faptele ilicite săvârşite de un comerciant în legătură cu activitatea sa comercială. În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară, prin decizia comercială 651/R – C/06.10.2010 a Curţii de apel Piteşti precizându-se că delictele civile săvârşite de un comerciant în legătură cu activitatea acestuia se încadrează în dispoziţiile art. 4 din C.com. Chiar şi printr-o decizie pronunţată în interesul legii, respectiv decizia nr. XXIII/19 martie 2007, analizându-se o altă problemă de drept, s-a statuat că „ invocarea răspunderii civile delictuale nu poate imprima caracter civil litigiului (…) caracterul comercial fiind impus şi de incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil”.

Motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă fiind falsificarea adeverinţei nr. 2879/30.03.2009 (f.13), care este un delict civil, instanţa a apreciat că, în ipoteza în care acesta există, a fost săvârşit în legătură cu activitatea comercială a pârâţilor RC şi RA care au înstrăinat ulterior imobilul la un terţ, liber de orice sarcini.

Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că prezentul litigiu este unul comercial deoarece se pretinde constatarea nulităţii absolute a unui înscris rezultat în urma săvârşirii unei fapte ilicite de către un comerciant în legătură cu activitatea sa comercială.

Referitor la cel de-al doilea criteriu necesar a fi analizat pentru stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti, caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului, instanţa apreciază că litigiul este unul nepatrimonial deoarece ceea ce se solicită este constarea nulităţii absolute a unui înscris emis ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

De altfel, raportat la caracterul comercial al speţei, chiar dacă s-ar aprecia că prezenta cauză este un litigiu patrimonial, folosindu-se ca argument prevederile art. 2 alin. 1 indice 1 raportat la art. 2 alin. 1 indice 2 din Legea 146/1997, valoarea obiectului litigiului nu ar putea fi decât cea a creanţei pe care ipoteca radiată din CF o garanta, respectiv 1600000 euro, raportat la care competenţa de soluţionare ar reveni tot tribunalului.

Pe cale de consecinţă, luând în considerare caracterul comercial şi nepatrimonial al prezentului litigiu, în temeiul art. art. 1 pct. 1 raportat la 2 pct. 1 lit. a din Codul de procedură civilă, instanţa a constată că tribunalului îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta BIR SPA – AGENŢIA ORADEA solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare se arată că acţiunea formulată este una în rectificare de carte funciară, calitatea de societate comercială a reclamantei neavând nicio relevanţă pentru imprimarea caracterului comercial. Aspectul litigios a fost reţinut în mod constant în practica Curţii de Apel Oradea, iar adeverinţa a cărei nulitate se solicită nu reprezintă rezultatul manifestării sale de voinţă, ci are ca punct de plecare o acţiune ilicită, delictuală.

Prezumţia de comercialitate nu poate fi extinsă dincolo de limitele instituite de art. 4 C.com., art. 3 pct. 11 C.com. nefiind incident în cauză atâta timp cât nu a existat un raport juridic între ea şi persoanele fizice.

Intimaţii, deşi legal citaţi, nu şi-au formulat apărările în cauză.

În drept au fost invocate prevederile art. 371 5 şi urm. C.pr.civ.

Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 şi 306 alin. 2 C.pr.civ. tribunalul reţine că acesta este fondat, urmând a fi admis, sentinţa casată în întregime, iar cauza trimisă în vederea continuării judecării aceleiaşi instanţe. Stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei presupune, după cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, determinarea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al litigiului, precum şi a naturii civile sau comerciale a acestuia.

Prin cererea formulată recurenta a solicitat în primul rând declararea nulităţii absolute a adeverinţei ce a stat la baza radierii dreptului de ipotecă şi rectificarea înscrierilor operate în baza ei în C.F. 2179 P. Reţinerea caracterului comercial sau civil al litigiului impune luarea în considerare a concepţiei pe care legiuitorul român a consacrat-o prin Codul comercial. Examinarea dispoziţiilor art. 3 C.com. conduce la concluzia că s-a urmărit excluderea imobilelor din sfera de aplicare a dispoziţiilor sale, astfel încât aplicarea dispoziţiilor legii comerciale unui act ce are ca şi obiect derivat un imobil este în principiu exclusă.

Cu toate acestea, art. 4 C.com instituie o prezumţie de comercialitate în privinţa tuturor contractelor şi obligaţiilor unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul din chiar cuprinsul actului. Adeverinţa a cărei nulitate s-a solicitat vizează un imobil, bun ce a fost exclus de legiuitor din domeniul legii comerciale.

Faptul că reclamanta este un comerciant reprezintă o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru a reţine caracterul comercial al oricărui act efectuat de aceasta. În plus, nu trebuie omis că în susţinerea cererii sale s-a arătat că adeverinţa nu reprezintă manifestarea sa de voinţă, ci este rezultatul unei fals la care nu a fost parte. Or, atâta timp cât se contestă chiar exprimarea voinţei de către aceasta, consideră că nici măcar situaţia premisă avută în vedere de legiuitor – act emanat de la un comerciant- nu poate fi reţinută.

Desigur că stabilirea cu exactitate a acestui aspect urmează să se facă numai după administrarea întregii probaţiuni, însă motivele amintite nu pot fi ignorate pentru determinarea competenţei de soluţionare a litigiului.

Pe de altă parte, nu trebuie omis că prin dec. civ. nr. 702/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dos. nr. 9981/296/2006 s-a statuat că acţiunea în rectificare de carte funciară formulată între două societăţi comerciale are natură civilă. Considerentele avute în vedere de această instanţă nu pot fi ignorate la soluţionarea prezentului litigiu întrucât s-ar aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, având de stabilit limitele şi conţinutul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri ( e.g. cauzele Driha versus România, Păduraru versus România, Beian versus România, Statos Pintio versus Portugalia, Baranowski versus Polonia, Sovtransanto Holding versus Ucraina ) că principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială de natură să ducă reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar contravine acestuia. Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeaşi.

Din această perspectivă tribunalul reţine că prin decizia amintită instanţa de control judiciar a statuat asupra caracterului comercial sau civil al unui litigiu vizând imobilul disputat de două societăţi comerciale. Chiar dacă la stabilirea acestei împrejurări a fost avut în vedere un alt act juridic, esenţial rămâne faptul că situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente sunt aceleaşi.

Dezlegarea asupra problemei de drept dată de Curtea de Apel Oradea a fost de natură să clarifice din acel moment acest aspect litigios, creând speranţa legitimă oricărui justiţiabil ce se adresează unei instanţe aflate în raza sa de competenţă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Statuarea în sens contrar ar fi posibilă, prin prisma respectării prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului numai în măsura în care ar fi posibil un reviriment jurisprudenţial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii ( cauza Tudor Tudor versus România, Ştefan şi Ştef versus România, Unédic versus Franţa ). Or, până la acest  moment nu s-a putut proba intervenirea unei asemenea schimbări, astfel încât tragerea unei concluzii contrare celei luate iniţial de Curtea de Apel Oradea ar duce la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului . Tocmai de aceea, şi din această perspectivă tribunalul consideră că litigiul are o natură civilă.

Determinarea competenţei de soluţionare a Judecătoriei Oradea sau a Tribunalului Bihor presupune raportarea şi la criteriul valoric, respectiv dacă cererea este una patrimonială sau nepatrimonială. Dreptul pe care aceasta urmăreşte să şi-l protejeze vizează o garanţie imobiliaă reală şi nu un drept indisolubil legat de persoana titularului său, indiferent că este persoană fizică sau juridică ( considerentele deciziei nr. XXXII/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ). În aceste condiţii evaluarea obiectului litigiului este nu numai posibilă, ci şi necesară, instanţa de fond stabilind în mod greşit că nu este un litigiu patrimonial.

Valoarea la care se impune cuantificarea obiectului cererii nu vizează însă dreptul de ipotecă în ansamblul său ( 1.600.000 euro ), ci imobilul asupra căruia a fost constituită garanţia şi raportat la care se solicită rectificarea înscrierilor de carte funciară. Soluţia se impune întrucât prin cererea formulată reclamanta a urmărit protejarea unei garanţii ce vizează un anumit bun, nu ansamblul garanţiilor ipotecare constituite în favoarea sa pentru rambursarea creditului acordat.

Aşa fiind, trebuie remarcat că nicio probă administrată în cauză nu poate duce la concluzia că imobilul înscris în CF nr. 2179 P depăşeşte valoarea de 500.000 lei pentru a atrage competenţa secţiei civile a Tribunalului Bihor.

Faţă de toate acestea, în baza art. 312 alin. 1 şi 3 C.pr.civ. va admite recursul aşa cum a fost formulat.

Domenii speta

Spete similare