Tardivitatate apel neîntemeiată, în situaţia comunicării încheierii interlocutorii şi a sentinţei de fond la domiciliul nereal al pârâtului.

Prin cererea de chemare în judecată a pârâtului P.V.A.înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni sub nr.2612/2.10.2006, reclamanta P.L: a solicitat partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, constând în terenul de 1154 m.p., situat în intravilanul oraşului Moreni, str.Unirii nr.2, judeţul Dâmboviţa şi autoturismul Dacia 1310, înmatriculat sub nr. DB 03 PNC, înstrăinat de pârât fără consimţământul reclamantei în toamna anului 2003, în timp ce reclamanta era plecată din ţară.

Motivând cererea, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la 15.11.1992, căsătoria fiind desfăcută prin sentinţa 296/2006 a Judecătoriei de primă instanţă şi instrucţie nr.6- Alcala de Henares Spania, nedefinitivă, iar în timpul căsătoriei a dobândit imobilele menţionate, terenul potrivit contractului autentificat sub nr.939/29.03.2001, prin Biroul Notarului Public Fieraru M. şi Coman M, iar autoturismul în baza contractului de vânzare-cumpărare din 8.06.2001.

Reclamanta a mai susţinut că a avut o contribuţie mai mare la realizarea bunurilor, de 70%, întrucât  a lucrat în Spania.

În drept, s-au invocat prevederile art.36 alin.1 Codul familiei.

În probaţiune s-au depus înscrisuri şi  a fost audiată martora R.R., propusă de reclamantă.

Prin încheierea interlocutorie din 28.11.2006, s-a admis în parte şi în principiu cererea şi s-a constatat că părţile au dobândit în cote egale terenul de 1154 m.p., dispunându-se efectuarea expertizei topografice pentru identificarea, evaluarea şi întocmirea propunerilor de lotizare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond  a reţinut că în condiţiile în care s-a desfăcut căsătoria părţilor prin sentinţa menţionată, cererea de partajare  a bunurilor comune este admisibilă, corespunzător art.36 alin.1 Codul familiei.

S-a avut în vedere că în timpul căsătoriei, părţile au dobândit cele două bunuri, arătate în cererea introductivă, însă autoturismul nu poate fi reţinut la masa comunităţii partajabile deoarece a fost înstrăinat în timpul căsătoriei şi chiar dacă martora audiată  a învederat că bunul mobil s-a vândut fără consimţământul reclamantei, judecătoria a apreciat că în conformitate cu prevederile art.35 Codul familiei, mandatul tacit pentru administrarea bunurilor comune este prezumat, cu excepţia bunurilor imobile în privinţa cărora se cere existenţa consimţământului expres în cazul actelor de dispoziţie.

S-a argumentat că singura depoziţie a unui martor nu este de natură să înlăture prezumţie mandatului tacit pentru vânzarea autoturismului, mai ales că martora a declarat că preţul obţinut din vânare  a fost utilizat de către pârât, dar nu a putut arăta dacă s-a folosit în interesul exclusiv al acestuia sau al ambilor soţi.

Sub aspectul contribuţiei pretins majorate  a reclamantei la dobândirea bunurilor, instanţa de fond a reţinut că  terenul a fost achiziţionat în anul 2001, iar reclamanta nu a probat că la acel moment lucra în străinătate, or, şi dacă ar fi făcut această dovadă, nu a probat veniturile dobândite în acea perioadă, pentru a se putea reţine o contribuţie mai mare în favoarea sa.

După efectuarea expertizei agricole, prin sentinţa civilă nr.1328/19.12.2006, s-a admis în parte cererea şi s-a dispus partajarea terenului potrivit variantei I a raportului de expertiză, prin atribuirea bunului reclamantei care a fost obligată să achite pârâtului sulta în cuantum de 5048,75 lei.

S-a motivat că această modalitate de partajare este optimă şi nu pateu fi omologată varianta a doua în care terenul de împarte în părţi egale, deoarece s-ar diminua randamentul folosinţei imobilului, aşa cum s-a arătat în raportul de expertiză, iar pe de altă parte, pârâtul a manifestat lipsă de interes, faţă de litigiul pendinte, neprezentându-se la nici un termen de judecată şi nici la efectuarea expertizei.

Împotriva încheierii interlocutorii şi a sentinţei a declarat apel pârâtul, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu motivarea că în cererea de chemare în judecată s-a indicat  în mod greşit domiciliul său ca fiind în municipiul Moreni, str.Jupiter nr.12, bloc N, etaj 1, apt.27, judeţul Dâmboviţa, unde locuia de fapt fiul reclamantei, deşi aceasta ştia că pârâtul avea reşedinţa în Spania, oraşul Alcala de Henares, str. Alonso Sancez, nr.24 sau str. Bolarche, bl.5, ap. 84, provincia Madrid, contrar dispoziţiilor art.112 pct.1 Cod procedură civilă.

În această împrejurare, se susţine că pentru termenele din 17 octombrie 2006, 17 noiembrie 2006 şi 28 noiembrie 2006, precum şi pentru efectuarea expertizei, apelantul pârât a fost citat la adresa din Moreni unde nu mai locuia de 6 ani(filele 21,26, 30 şi 36 dosar fond) şi nu la adresa din Spania, cum prevăd dispoziţiile art.87 pct.7 şi ale art.1141 alin.4 Cod procedură civilă, respectiv printr-o citaţie scrisă, trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, prin care să fie informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul). S-a subliniat că astfel, apelantul a fost în imposibilitate de a invoca eventualele excepţii de procedură, de a răspunde la toate aspectele de fapt şi de drept ale cererii, de a propune dovezi, de a participa la efectuarea expertizei şi de  apune concluzii pe fond.

În al doilea rând, se arată că terenul în suprafaţă de 1154 m.p. a fost atribuit reclamantei care  a fost obligată să plătească sultă pârâtului în valoare de 5.048,75 lei, fără a se dispune partajarea corespunzător art.36 alin.1 Codul familiei.

Pârâtul a învederat că apelul este declarat în termen, întrucât termenul de 15 zile curge de la data comunicării hotărârii, potrivit art.284 alin.1 Cod procedură civilă, or, sentinţa atacată i-a fost comunicată la fostul domiciliu comun, unde apelantul nu mai locuia din anul 2003 şi nu la reşedinţa din Spania, ceea ce echivalează cu o necomunicare.

Intimata a invocat prin întâmpinare excepţia tardivităţii căii de atac.

S-a menţionat că aceasta a menţinut legătura cu fostul soţ până prin luna aprilie 2006, înainte de desfacerea căsătoriei în Spania, după care  a aflat că el a părăsit Spania şi s-ar fi întors în România, însă fără a-i cunoaşte domiciliul, considerent pentru care a indicat în cererea de partaj ultimul domiciliu comun din ţară. În acest sens s-a făcut trimitere la dispoziţiile art.149 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat corespunzător cărora instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară).

S-a apreciat că procedura de citare în dosarul de fond  a fost legal îndeplinită la toate termenele de judecată, citaţiile cuprinzând toate menţiunile esenţiale prevăzute de art.100 alin.3 Cod procedură civilă, iar apelantul şi mama acestuia au aflat de litigiu, însă acesta nu a înţeles să se prezinte la nici un  termen de judecată.

Pe de altă parte, se menţionează că dovada comunicării sentinţei către pârât este ataşată dosarului de fond.

În susţinerea motivelor de apel, s-a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: permisul de conducere eliberat apelantului în Spania la 31.01.2006(fila 26), statele de plată din perioada august-decembrie 2006(filele 28-32), adresa din care rezultă că apelantul era autorizat să menţină legătura cu copilul minor A.G.P.(fila 33), sentinţa civilă irevocabilă nr.854/05 din 15 martie 2007, pronunţată de Judecătoria de Primă Instanţă nr.6 din Alcala de Henares, în apelul declarat împotriva hotărârii de divorţ(filele 34-38), în forma tradusă şi sentinţa de divorţ nr.00296/12.042006

Examinând hotărârea şi încheierea atacate prin prisma probelor administrate, a criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază apelul ca fiind fondat.

Se reţine că în conformitate cu dispoziţiile imperative înscrise în art.85 Cod procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

După cum a recunoscut în cuprinsul întâmpinării(fila 20 dosar apel), intimata, la momentul promovării cererii de partaj nu ştia cu certitudine domiciliul pârâtului( „a ţinut un timp legătura cu fostul soţ până în luna aprilie 2006, înainte de desfacerea căsătoriei în Spania, după care  a aflat că acesta a părăsit Spania şi că s-ar fi întors în România, însă fără a-i cunoaşte domiciliul”).

Or, printre obligaţiile procedurale ale reclamantului se află şi aceea de a indica în cuprinsul cererii de chemare în judecată domiciliul sau reşedinţa părţilor, potrivit art.112 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, ceea ce presupune minime diligenţe din partea reclamantului pentru a afla unde locuieşte în fapt partea pe care o cheamă în judecată.

Aceste dispoziţii au menirea de a asigura înştiinţarea celor chemaţi în judecată despre pretenţiile reclamantului, pentru asigurarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, principii fundamentale în procesul civil.

La judecata în primă instanţă, reclamanta nu a înţeles să învedereze cel puţin faptul că nu cunoaşte domiciliul real al pârâtului, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art.95 Cod procedură civilă, în sensul citării prin publicitate a pârâtului.

Se mai are în vedere că în perioada octombrie-noiembrie 2006, cât s-a soluţionat litigiul în primă instanţă, apelantul a fost remunerat în Spania pentru munca prestată, aşa cum reiese din statele de plată ataşate la filele 28-32 dosar apel, ceea ce semnifică împrejurarea că pârâtul nu a locuit în România. De altfel, la fiecare dintre cele trei termene de judecată premergătoare încheierii de admitere în principiu din 28.11.2006, procedura de citare cu pârâtul s-a realizat prin afişare, nicio persoană de la domiciliul indicat de reclamantă nefiind găsită(procesele verbale pentru îndeplinirea procedurii de citare de la filele 21, 26, 30 dosar fond), fapt ce confirmă absenţa din România a pârâtului.

Mai mult, pentru termenul de judecată din 19.12.2006 când s-a soluţionat cauza în fond, deşi nu fusese prezent la nici un termen anterior, neavând deci cunoştinţă de termen în sensul art.153 Cod procedură civilă, pârâtul nu a mai fost citat, la dosar neregăsindu-se dovada citării chiar la domiciliul indicat de reclamantă şi care nu era cel real.

Aşadar, soluţionarea litigiului, s-a realizat în lipsa apelantului, nelegal citat, împrejurare în care nici comunicarea sentinţei nu poate fi considerată ca fiind procedurală, de vreme ce potrivit art.284 Cod procedură civilă, termenul de apel este de 15 zile şi curge de la comunicare, ipoteză ce presupune o comunicare valabilă, aspect ce nu se verifică în speţa dedusă judecăţii. Pentru acest considerent excepţia tardivităţii căii de atac se apreciază ca nefondată şi se va respinge, iar în temeiul art.297alin.1 teza a doua Cod procedură civilă, se va admite apelul şi se vor desfiinţa încheierea interlocutorie şi hotărârea de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Domenii speta

Spete similare