Servitutea de trecere. Modalitatea de plată a despăgubirilor

Potrivit art. 616 din Codul civil „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului dau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”.

Norma legală mai sus menţionată trebuie interpretată în sensul că despăgubirea se stabileşte în raport cu paguba cauzată proprietarului fondului aservit şi nu în raport cu folosul adus de drumul de trecere în favoarea fondului dominant, iar singura modalitate de stabilire a despăgubirilor este una plătibilă pro rata temporis, anual, cât va subzista dreptul de servitute, avându-se în vedere modalităţile de stingere a servituţilor.

Prin Decizia civilă nr. 185 din 22 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 1437/325/2008, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva Sentinţei civile nr. 13903 din 15.03.2010, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 1437/325/2008, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâţii M.R.D., M.F.L. şi M.S. la plata sumei de 355 euro; pârâtele H.D.I. şi H.F. la plata sumei de 370 euro; pârâţii M.I. şi M.A. la plata sumei de 325 euro; pârâţii H.N. şi H.M. la plata sumei de 321 euro; pârâta M.E. la plata sumei de 370 euro, iar pârâţii P.G. şi P.A. la plata sumei de 374 euro către reclamantă, sumă ce va fi plătită anual, menţinând în rest sentinţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele argumente:

Prin sentinţa apelată, instanţa de fond a obligat pârâţii să plătească reclamantei apelante o sumă de bani reprezentând despăgubiri pentru dreptul de servitute de trecere, pretenţie ce se va achita o singură dată.

Tribunalul a apreciat că în mod greşit prima instanţă a obligat pârâţii să plătească reclamantei o suma de bani ce se va achita o singură dată. Reclamanta a solicitat prin precizarea de acţiune ca aceste sume de bani să fie achitate de către pârâţi anual.

Astfel, reclamanta apelanta este proprietara imobilului înscris în CF nr. 13[…] Timişoara cu nr. top. 9732, 9731/2/1/II şi 3731/1/1, iar pârâţii sunt proprietari asupra imobilului înscris în CF nr. 29[…] Timişoara cu nr. top. 9731/2/1, 9731/2/2, 9731/3, 9731/4, 9741/2, 9741/2, 9741/4, 9741//1/2.

Prin sentinţa civila nr. 11148/2004 a Judecătoriei Timişoara rămasă definitivă şi irevocabilă a fost instituită în favoarea imobilului înscris în CF nr. 29[…] Timişoara o servitute de vedere şi de trecere pietonală şi pentru autovehicule, servitute ce grevează asupra imobilului proprietatea reclamantei.

Potrivit art. 616 din Codul civil din 1864 proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate cere o trecere pe terenul vecinului său, pentru folosirea fondului , având îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele suferite.

Aceasta servitute de trecere este o servitute necontinuă şi aparentă. Sunt necontinue servituţile pentru exerciţiul cărora se impune faptul actual al omului.

Prin urmare, servitutea legală de trecere se stabileşte cu titlu oneros, astfel că  proprietarul fondului dominant va fi ţinut să-l despăgubească pe proprietarul fondului aservit cu echivalentul lipsei de folosinţă a terenului utilizat pentru trecere, stabilită în raport de valoarea lui de circulaţie.

Legea nu stabileşte în mod expres dacă aceste despăgubiri pentru instituirea şi utilizarea unei servituţi de trecere se plătesc în forma unei prestaţii unice sau anuale.

Or, tribunalul a apreciat că atâta timp cât utilizarea servituţii de trecere presupune acte repetate de utilizare care se prelungesc în timp pe tot parcursul existenţei celor două fonduri, este firesc şi echitabil ca aceste despăgubiri să fie plătite titularului fondului aservit anual şi nu sub forma unei prestaţii unice (o singură dată), aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond prin sentinţa apelată.

Un alt argument care susţine actuala teză, că despăgubirile trebuie plătite anual proprietarului fondului aservit, este acela că acţiunea în despăgubire are ca obiect paguba ce se pricinuieşte fondurilor aservite şi nu folosul pe care drumul de trecere îl aduce proprietarului fondului dominant, iar această pagubă subzistă atâta timp cât durează servitutea de trecere.

Pentru aceste argumente, tribunalul în baza art. 296 C. pr. civ. a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâţii să plătească reclamantei sumele de bani reţinute de instanţa de fond potrivit raportului de expertiză, anual şi nu sub forma unei prestaţii unice.

Împotriva acestei decizii au formulat două recursuri pârâţii M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N. H.M., P.G. şi P.A., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, şi, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate şi respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

În motivare, în cele două recursuri, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 1, 6, 7 şi 9 C. pr. civ., arătând cu privire la primul caz de casare (art. 304 pct. 1 C. pr. civ.) că decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa i-a permis recurentului să precizeze valoarea obiectului acţiunii, după prima zi de înfăţişare, valoare ce este mai mare de 100.000 lei, deşi, prin calea de atac promovată, reclamantul a înţeles că valoarea pretenţiilor nu depăşea suma de 100.000 lei, astfel că, decizia trebuia pronunţată de o instanţă de recurs într-un complet de trei judecători.

Cu privire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ., recurenţii au arătat că atâta timp cât reclamantul a înţeles să declare recurs, apreciind conform art. 2821 C. pr. civ. că valoarea obiectului pricinii nu este mai mare de 200.000 lei, nu putea instanţa de apel, din oficiu, să acorde mai mult decât s-a cerut.

În legătură cu cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., recurenţii au învederat că instanţa de apel a ignorat caracterul discontinuu al servituţii de trecere, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1386 alin. (3) din Noul Cod civil, interpretate per a contrario, despăgubirea urmează a se face o singură dată.

În ce priveşte cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., prin prima cerere de recurs s-a arătat că hotărârea pronunţată este nelegală pentru că instanţa de apel a nesocotit caracterul servituţii şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Babeş c/a României, Davidescu c/a României) în care s-au acordat despăgubiri ce nu depăşesc 5-6000 euro pentru lipsa folosinţei unui bun.

Prin cea de-a doua cerere de recurs, redactată de avocat D.Z., din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., s-a arătat că cererea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de echivalent al lipsei parţiale de folosinţă a terenului aservit, sumă ce se solicita a fi achitată într-o singură prestaţie, dar la data de 10.03.2010, ulterior efectuării expertizei şi a contraexpertizei, reclamanta a depus o precizare de acţiune prin care solicită instanţei ca plata sumelor prevăzute în contraexpertiză să se efectueze anual, fiind depăşit termenul limită, prima zi de înfăţişare, până la care avea dreptul să modifice obiectul cererii de chemare în judecată, potrivit art. 132 C. pr. civ., astfel că instanţa trebuia să se pronunţe asupra cererii iniţiale.

În al doilea rând, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este inechitabilă, iar consecinţele pe care le guvernează sunt dezastruoase pentru ei, întrucât natura de drept real cu caracter perpetuu, pe care o are dreptul de servitute, transformă o plată anuală a despăgubirilor aferente acestui drept într-o sarcină mai mult decât împovărătoare pentru proprietarii fondului dominant, astfel că, pe baza unui simplu calcul matematic, se ajunge la plata unei despăgubiri de 100.000 euro pentru o perioadă de 50 de ani de folosire a drumului de acces de 177 mp, sumă ce depăşeşte cu mult valoarea terenului.

În continuare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a efectuat în mod eronat o analogie între dreptul de servitute şi dreptul de folosinţă specific unui contract de locaţiune, deoarece există o diferenţă mare între cele două instituţii, prin aceea că dreptul de servitute nu izvorăşte în cazul de faţă din convenţia părţilor, ci din necesitatea deschiderii unui acces la drumul public, garantat de lege oricărui proprietar imobiliar, motiv pentru care despăgubirile aferente nu trebuie confundate cu folosinţa pe care o determină închirierea facultativă a unui bun.

De asemenea, au învederat că soluţia instanţei de apel generează în favoarea reclamantei o îmbogăţire fără justă cauză, mai ales în contextul în care calea de acces la drumul public ce grevează fondul aservit serveşte şi utilităţii acestui din urmă fond.

Reclamanta B.D.M. nu a dat curs solicitării instanţei de a formula întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului pârâţilor.

Prin Decizia civilă nr. 2060 din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile declarate de pârâţii M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N., H.M., P.G. şi P.A. împotriva Deciziei civile nr. 185/22.02.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate.

În ce priveşte cazul de casare a hotărârii prevăzută de art. 304 pct. 1 C. pr. civ., Curtea apreciază că valoarea precizată a pretenţiilor este de 110.000 lei (fila 35 dosar apel), astfel că în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 84 şi 2821 C. pr. civ., tribunalul a stabilit că hotărârea primei instanţe este supusă apelului, iar completul de judecată a fost legal alcătuit.

Cazul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ. este, de asemenea, neîntemeiat, întrucât, prin decizia atacată, instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci exact cât şi ceea ce s-a cerut.

În legătură cu susţinerea recurenţilor, potrivit căreia reclamanta intimată a procedat la modificarea cererii introductive cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. pr. civ., Curtea apreciază că o asemenea apărare nu poate fi primită ca motiv de recurs, deoarece precizarea de acţiune depusă la data de 10.03.2010 a fost impusă de concluziile raportului de expertiză, iar pe de altă parte pârâţii recurenţi nu s-au opus acestei precizări.

De asemenea, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor, făcute din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ., potrivit cărora: despăgubirea ar trebui făcută o singură dată; plata anuală ar fi împovărătoare; instanţa a făcut o analogie între dreptul de servitute şi dreptul de folosinţă specific unui contract de locaţiune; soluţia instanţei reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei, pentru argumentele arătate în continuare.

Evaluarea judiciară (efectuată în temeiul art. 616 C. civ.) a despăgubirilor pe care proprietarul fondului dominant le datorează trebuie să aibă în vedere caracterul perpetuu al servituţii de trecere.

În privinţa modalităţii de plată, Curtea are în vedere că stabilirea unei sume globale prezintă serioase inconveniente şi nu se conciliază cu modalităţile de stingere a servituţilor (caracterul perpetuu fiind, cel mult, de natura servituţii de trecere şi nu de esenţa sa): confuziunea, pieirea lucrului în folosul căruia s-a instituit, neuzul, dispariţia caracterului de loc înfundat al fondului dominant, ar face ca, dintr-o formă de reparare a unui prejudiciu, despăgubirea stabilită în temeiul art. 616 C. civ. să se transforme într-un motiv de îmbogăţire fără justă cauză după încetarea servituţii.

Aşadar, singura modalitate de stabilire a despăgubirilor este una plătibilă pro rata temporis, anual cât va subzista dreptul de servitute, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de apel.

Totodată, Curtea reţine că în mod corect instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 616 C. civ., apreciind că despăgubirea se stabileşte în raport de paguba cauzată proprietarului fondului aservit, iar nu în raport de folosul adus de drumul de trecere în favoarea proprietarului fondului dominant.

Prin urmare, toate criticile aduse deciziei atacate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 1, 6, 7 şi 9 C. pr. civ. sunt neîntemeiate, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul pârâţilor.

Domenii speta

Spete similare