Caracterul abuziv al clauzelor penale din contractele de leasing prin care alături de plata ratelor restante şi a penalităţilor datorate până la momentul rezilierii contractului se solicită cu titlu de daune-interese plata unei sume

Caracterul abuziv al clauzelor  penale  din contractele de  leasing  prin care  alături de plata  ratelor  restante şi  a penalităţilor datorate  până la  momentul rezilierii  contractului se solicită cu  titlu de daune-interese plata unei  sume  globale reprezentând  totalitatea  ratelor  ulterioare, calculate  până  la  sfârşitul contractului  cu titlu  de  daune-interese  compensatorii  şi fără a ţine  seama de  valoarea rămasă  a autovehiculului  obiect  al contractului de  leasing.

Clauza penală în discuţie nu corespunde unor imperative ce se impun a fi respectate în viaţa juridică şi în relaţiile contractuale în general şi care implică respectarea unui echilibru al prestaţiilor contractuale ale părţilor atât cu ocazia încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării acestora, uneori chiar şi ulterior încetării lor, imperative precum buna-credinţă reglementată de art. 970 alin. 1 C.civ. ori cel al echităţii, prevăzut în alin. 2 al aceluiaşi articol şi care se opun inserării, de către una dintre părţile raportului juridic, a unor clauze împovărătoare pentru cealaltă parte. Fiind încheiat în considerarea unui interes economic, contractul este just doar în măsura în care este util din punct de vedere economic, imperativ ce se impune a se regăsi în persoana fiecăreia dintre părţile contractante.

Din această perspectivă, obligaţia debitoarei de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate, toate celelalte rate de leasing rămân de achitat, cât şi valoarea reziduală, reprezintă o sarcină evident excesivă, impusă utilizatorului, de natură a rupe echilibrul contractual existent la momentul încheierii contractului generat de interesul economic urmărit de către fiecare dintre părţi. S-ar ajunge, astfel, ca prin plata, alături de predarea bunului, a ratelor ulterioare acestui moment, să fie mai avantajos pentru creditor ca utilizatorul debitor să nu execute contractul decât să îl execute, deoarece ar obţine, pe lângă bunurile contractate, şi plata ratelor de leasing.

Secţia  a II- a civilă – Decizia  nr.821/14 septembrie 2012

Prin Sentinţa nr. 633/F/2012 pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr. 2058/97/2010/a1 al  Tribunalului  Hunedoara s-a respins contestaţia formulată de creditoarea SC I.L.R. IFN SA Bucureşti privind neînscrierea sa în tabelul preliminar al debitoarei  SC T.C.  SRL cu întreaga sumă de 46.752,97 lei, aceasta fiind înscrisă doar cu 10.853,64 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de leasing nr. 00525/30.05.2007 având ca obiect autoturism Dacia Logan Van 1,4 MPI, care a fost ulterior reziliat de către contestatoare pentru neplata datoriilor restante, iar bunul a fost predat şi valorificat prin vânzare de către aceasta, motiv pentru care, în baza acestui contract nu se mai puteau naşte creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva averii debitoarei după această dată. În caz contrar ar fi în prezenţa unui caz de îmbogăţire fără justă cauză, în cadrul căruia societatea de leasing ar rămâne cu ratele de leasing achitate deja, cu valoarea obţinută ca urmare a valorificării autoturismului, cu ratele de leasing facturate şi neachitate ce sunt înscrise la masa credală, precum şi cu valoarea invocată cu titlu de diferenţă până la finalizarea contractului.

Mai mult se arată că hotărârea primei instanţe, în art. 15 din Ordonanţa nr. 51/1997 privind contractele de leasing, modificat prin Legea nr. 287/2006, a fost înlăturată prevederea referitoare la plata daunelor – interese, în textul acum în vigoare precizându-se „în caz de reziliere unilaterală, contractul constituie titlu executoriu doar în privinţa restituirii bunurilor şi a plăţii sumelor scadente până la data rezilierii, adică rate şi penalităţi facturate, fapt contestat şi admis ca atare.

Totodată, prin Legea nr. 193/2000, România a transpus în dreptul intern  Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE din data de 05.04.1993 prin care s-a declarat caracterul abuziv al clauzei din contractele de leasing, clauză prin care utilizatorul datorează sumele chiar dacă nu mai are folosinţa bunurilor şi nu devine proprietar.

Prin urmare, conform art. 4, alin. 1 din aceeaşi lege se stipulează că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

De asemenea, potrivit listei anexă la Legea nr. 193/2000 lit. i, este considerată abuzivă clauza care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat  de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor”.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta creditoare SC I.L.R. IFN SA solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei sale aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că urmare a constatării culpei contractuale şi a rezilierii de drept a contractului de leasing privind bunul folosit de debitoare în acest context, se naşte în sarcina debitorului utilizator obligaţia de a suporta orice cheltuieli şi daune suferite de către reclamantul finanţator până la acoperirea integrală atât a finanţării acordate la solicitarea expresă a debitoarei pentru achiziţionarea autoturismului, cât şi a oricăror pierderi rezultate ca urmare a neajungerii la maturitate a contractului de leasing. Mecanismul care se declanşează în cazul rezilierii culpabile a contractului de leasing constă în aceea că bunul obiect al contractului de leasing reintră în posesia societăţii de leasing, urmând a fi valorificat, pentru ca societatea de leasing să acopere din valoarea obţinută din vânzarea autoturismului, valoare cu care a finanţat utilizatorul pentru achiziţionarea bunului şi neacoperită prin ratele de leasing achitate până la data rezilierii şi, totodată, pierderile rezultate ca urmare a rezilierii anticipate a contractului de leasing.

În cazul în care, precum în speţă, din vânzarea bunului nu se recuperează valoarea finanţată şi neacoperită prin ratele de leasing achitate până la data rezilierii şi pierderile rezultate ca urmare a rezilierii anticipate  a contractului de leasing, societatea de leasing se poate îndrepta, în baza dispoziţiilor contractuale invocate, împotriva utilizatorului pentru recuperarea acestor debite.

În aceste condiţii, se susţine de către recurentă, nu poate fi vorba despre o îmbogăţire fără just temei, aşa cum consideră lichidatorul judiciar I.C. SPRL, societatea de leasing fiind pe deplin îndreptăţită să recupereze aceste sume de la fostul utilizator, pentru că acestea se datorează culpei contractuale a acestuia şi nu în ultimul rând societatea de leasing înregistrează pierderi în contabilitate urmare a stopării contractului de leasing înainte de finalizarea firească a acestuia.

Tot astfel, se solicită a se avea în vedere împrejurarea că, pe lângă caracterul de locaţiune, contractul de leasing are şi un pronunţat caracter de finanţare, deoarece, la momentul semnării acestuia, societatea de leasing obţine un împrumut de la o instituţie bancară pentru a putea achiziţiona autoturismul comandat de utilizator, astfel încât, în situaţia în care contractul de leasing nu se derulează până la finalul perioadei de leasing, este pe deplin justificat ca finanţatorul să-şi recupereze  de la utilizatorul aflat în culpă contractuală, finanţarea neacoperită şi pierderile înregistrate, pentru ca, la rândul ei, să poată rambursa creditul contractat şi costurile unui astfel de credit.

Prin întâmpinare, lichidatorul judiciar I.C. SPRL Deva solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât suma solicitată de recurenta contestatoare, reprezentând diferenţa dintre valoarea finanţată şi valoarea efectiv încasată ca urmare a ratelor de leasing achitate şi a valorificării bunului ce a făcut obiectul contractului, nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sensul legii care să poată fi înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate se constată următoarele:

Este incontestabil, în cauză nefiind făcută o dovadă contrară, că între părţi contractul de leasing s-a încheiat sub forma unui contract de adeziune, debitoarea acceptând în mod necondiţionat atât condiţiile generale ale contractului, cât şi clauza art. 13 din contract privind obligaţia sa de a suporta orice cheltuieli şi daune suferite de către finanţator, până la acoperirea lor integrală, în cazul încetării contractului înainte de termen, din culpa sa.

În speţă, contestatoarea recurentă subsumează cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a rezilierii de drept a contractului de leasing încheiat cu debitoarea, pe lângă ratele şi penalităţile aferente momentului anterior rezilierii, restituirea bunului ce a făcut obiectul contractului, cât şi ratele ulterioare momentului rezilierii, astfel calculate până la finele contractului.

Este de observat, în primul rând, cu privire la această pretenţie, împrejurarea că ea nu este expres prevăzută în textul ar. 13 din contract, formularea contractului, fiind una generală, cu referire la „toate creanţele ce decurg din contract” cele câteva exemplificări ale acestor creanţe enumerate în cuprinsul articolului în discuţie nefăcând referire expresă la ratele ulterioare momentului rezilierii contractului, aşa încât această creanţă nu poate fi considerată ca fiind o creanţă certă, în sensul art. 379 alin. 3 C.pr.civ. şi care ar putea fi înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei în temeiul art. 64 din Legea nr. 85/2006.

În al doilea rând, deşi considerentele reţinute de prima instanţă privind caracterul abuziv al acestei clauze întemeiat pe art. 4 din Legea nr. 193/2000 sunt corect interpretate, în sensul că, într-adevăr, nu a fost negociată la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, este abuzivă din perspectiva obligaţiilor utilizatorului în caz de reziliere a contractului, se va observa că normele acestei legi nu sunt aplicabile debitoarei persoană juridică, aceasta neputând fi considerată un consumator în sensul legii, calitate rezervată doar persoanelor fizice aflate în raporturi de consum cu un profesionist.

Cu toate acestea, clauza penală în discuţie nu corespunde unor imperative ce se impun a fi respectate în viaţa juridică şi în relaţiile contractuale în general şi care implică respectarea unui echilibru al prestaţiilor contractuale ale părţilor atât cu ocazia încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării acestora, uneori chiar şi ulterior încetării lor, imperative precum buna-credinţă reglementată de art. 970 alin. 1 C.civ. ori cel al echităţii, prevăzut în alin. 2 al aceluiaşi articol şi care se opun inserării, de către una dintre părţile raportului juridic, a unor clauze împovărătoare pentru cealaltă parte. Fiind încheiat în considerarea unui interes economic, contractul este just doar în măsura în care este util din punct de vedere economic, imperativ ce se impune a se regăsi în persoana fiecăreia dintre părţile contractante.

Din această perspectivă, obligaţia debitoarei de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate, toate celelalte rate de leasing rămân de achitat, cât şi valoarea reziduală, reprezintă o sarcină evident excesivă, impusă utilizatorului, de natură a rupe echilibrul contractual existent la momentul încheierii contractului generat de interesul economic urmărit de către fiecare dintre părţi. S-ar ajunge, astfel, ca prin plata, alături de predarea bunului, a ratelor ulterioare acestui moment, să fie mai avantajos pentru creditor ca utilizatorul debitor să nu execute contractul decât să îl execute, deoarece ar obţine, pe lângă bunurile contractate, şi plata ratelor de leasing.

Împrejurarea că recurenta creditoare a angajat unele credite în vederea achiziţionării autoturismului ce face obiectul contractului de leasing, este nerelevantă de vreme ce aceste sume se regăsesc în cuantumul ratelor de leasing stabilite în sarcina debitorului utilizator.

În al treilea rând, dată fiind incertitudinea asupra existenţei şi întinderii clauzei penale ce constituie temeiul sumelor solicitate de recurentă nu poate fi primită nici susţinerea acesteia privitoare la cuantumul executoriu al acestei clauze. Faţă de cele menţionate, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei contestatoare privitoare la caracterul executoriu al clauzei contractuale în discuţie. De altfel, textul art. 15 din Ordonanţa 51/1997, invocat de recurentă în acest sens, şi pe temeiul căruia se pretinde că textul art. 13 din contract are în vedere doar obligaţia de restituire a bunului şi ratele datorate până la momentul restituirii, iar nu cele ulterioare acestui moment, cu privire la care contractul de leasing nu constituie titlu executoriu.

În aceste condiţii, în care criticile recurentei nu sunt de natură să modifice soluţia primei instanţe, recursul acesteia s-a respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare