Renunţare la judecată. Acordul pârâtului.

Decizie 1046 din 03.06.2013


Renunţare la judecată. Acordul pârâtului.

Cod procedură civilă: art. 246.

Renunţarea la judecată este un act de voinţă unilateral al părţii, neavând importanţa raţiunea pentru care partea în cauză a înţeles să formuleze o atare cerere.

Acordul pârâtului pentru ca această cerere să-şi producă efecte juridice este cerut aşa cum cere textul de lege în discuţie doar în situaţia în care s-a intrat în dezbaterea fondului.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 1046/03 iunie  2013.

Prin acţiunea în conflict de muncă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr.6481/97/2012, reclamantul B.D. a chemat în judecată pârâtele S.N.R.F.C.„CFR C.” SA şi Reg. de T.F.C.T., actualmente Suc.de Transport Feroviar de Călători T., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la achitarea următoarelor drepturi salariale cuvenite şi neachitate, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii:

1. Sporul pentru condiţii speciale de muncă în cuantum de 25% aferent fiecărei luni din salariul de bază, pentru anii 2009 – 2010;

Obligarea pârâtei să elibereze adeverinţă din care să rezulte drepturile salariale acordate în vederea recalculării pensiei.

In motivarea acţiunii, în fapt, reclamantul a arătat că pârâtele aveau obligaţia de a-i achita lunar un spor pentru condiţii speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază, aşa cum este prevăzut la art.42 alin.1 lit.a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi, ale cărei clauze, conform art.3, produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transporturi şi activităţile conexe din ţară, indiferent de  structura capitalului acestora, iar la art.2 alin.7 din Contractul Colectiv de Muncă se arată că prevederile acestuia se vor adapta prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel superior, acolo unde prevederile minimale acest acestuia nu au fost atinse sau ale căror clauze nu se regăsesc incluse.

 A mai arătat că la art.155 din Codul muncii precum şi la art.7 alin.1 lit.b din C.C.M. la Nivel de Unitate este stipulat faptul că salariul cuprinde: salariul de bază, sporuri la salariul de bază, indemnizaţii şi alte adaosuri.

Mai mult de atât, la art.64 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate este menţionat faptul că, începând cu data de 01.04.2001, activitatea desfăşurată de personalul de siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic locomotivă şi automotor, mecanic ajutor şi mecanic instructor, este încadrată în condiţii speciale, în conformitate cu prevederile legale (Legea nr.226/2006, art.1 alin.1 şi Anexa 1 pct.7).

Consideră că acest spor constituie un drept salarial şi trebuia achitat înaintea celorlalte obligaţii, aşa cum este prevăzut de art.156 din Codul Muncii.

In drept, au fost invocate disp.art.283 alin.1 lit.c, art.155 şi 156 din Codul muncii, art.3 şi 4 alin.1 lit.a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi, precum şi art.2 alin.7, art.7 alin.1 lit.b, art.64 alin.2 şi Anexa 5 pct.x din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate.

Pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia prescrierii dreptului material la acţiune faţă de prev.art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii; iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivând că contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel superior se aplică în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă ori în perioada 2008, 2009 şi 2010 a existat contract colectiv de muncă la nivel de unitate, care nu prevede acordarea sporului pretins. De altfel, nici Legea nr.226/2006 nu reglementează acordarea vreunui spor persoanelor care desfăşoară activităţi în locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, ci doar posibilitatea celor care desfăşoară astfel de activităţi de a beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare.

In fine, s-a mai arătat că acest spor nu este menţionat nici în categoriile de  sporuri prev.în Anexa nr.5 la C.C.M la nivel de unitate, aplicabile.

Prin răspunsul la întâmpinare reclamantul arată că este angajat al societăţii pârâte în funcţia de mecanic de locomotivă, iar începând cu data de 01.04.2001, locul său de muncă a fost încadrat în condiţii speciale de muncă, conform art.1 alin.1 din Legea ne.226/2006, iar pârâta nu a respectat nici prevederile legale mai sus menţionate şi nici cele ale contractelor colective de muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe anii 2006 – 2007, prelungit şi pe anii 2008 – 2010 şi nu i-a acordat sporul de 25% pentru condiţii speciale de muncă.

Prin Încheierea civilă nr. 1360/LM/21.03.2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara- secţia litigii de muncă şi asigurări sociale s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea acţiunii civile formulată în cauză.

Pentru a hotărî, astfel, prima instanţă a avut în vedere faptul că reclamantul a depus la dosar o cerere prin care arată că renunţă la judecată în prezentul dosar (fila 48) şi ca atare s-a făcut aplicarea prevederile art. 246 cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.N.T.F.C. CFR., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara pentru continuarea judecăţii acţiunii formulată de reclamant.

În expunerea de motive, recurenta susţine că renunţarea la judecată apare ca fiind lipsită de logică atâta timp cât reclamantul a formulat o altă cerere de chemare în judecată împotriva aceleaşi societăţii la Tribunalul Arad sub dosar nr. 4356/108/2013.

Consideră că raţiunea pentru care reclamantul a renunţat la judecarea prezentei cauzei ar fi soluţiile de respingerea a cererilor formulate în dosare similare de această instanţă.

Mai învederează recurenta că instanţa de fond trebuia să constate că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 246 alin.4 cod procedură civilă, fiind obligatoriu pentru reclamant obţinerea acordului celeilalte părţi din proces.

În drept se invocă art. 304 punct 9 şi 304 ind.1 cod procedură civilă.

Intimatul a depus note de şedinţă în această fază procesuală prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă - art. 246 (1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. (….)  (4) Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

Renunţarea la judecată este un act de voinţă unilateral al părţii, ne având importanţă raţiunea pentru care partea în cauză a înţeles să formuleze o atare cerere.

Relevant este ca declaraţia părţii de renunţare la judecată să fie făcută în mod expresă, ea neputând fi presupusă.

În contextul în care aşa cum reiese din probele dosarului, reclamantul a declarat expres prin cererea scrisă depusă la f.48 că înţelege să renunţe la judecarea cauzei de faţă, prima instanţă trebuia să ia act de această renunţare, aşa cum de altfel corect a procedat.

Acordul pârâtului pentru ca această cerere să-şi producă efecte juridice este cerut aşa cum cere textul de lege în discuţie doar în situaţia în care s-a intrat în dezbaterea fondului.

Etapa dezbaterilor debutează la prima zi de înfăţişare, se continuă cu administrarea probelor şi durează până în momentul în care se pun concluzii finale, în fond.

În speţă, cererea de renunţare a reclamantului la judecată a fost formulată prin înscrisul depus la data de 14.05.2013-fila 48, deci înainte de dezbaterea fondului-depunerea concluziilor finale de către părţi în cadrul şedinţei de judecată din data de 21.03.2013, aşa încât nu ne află în situaţia alin.(4) al art.246 cod procedură civilă invocată de recurentă pentru a fi necesar acordul său.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art. 312 alin.(1) cod procedură civilă a fi respins ca nefondat recursul promovat de pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică încheierea primei instanţei.