Actul administrativ fiscal. Sancţiunea necomunicării lui şi data naşterii obligaţiei fiscale la care acesta se referă.

Hotărâre 310 din 21.01.2013


Actul administrativ fiscal. Sancţiunea necomunicării lui şi data naşterii obligaţiei fiscale la care acesta se referă.

Conform art. 215, alin. 3 din Lg. 95/2006 persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contract de asigurare,  declaraţii privind obligaţiile faţă de fond, alin. 1 al aceluiaşi articol prevăzând obligaţia acestora de a vira contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate. Dacă persoanele fizice  nu-şi  îndeplinesc obligaţiile menţionate anterior,  Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Sibiu poate proceda la  emiterea deciziilor de impunere pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF, în temeiul Ordinului CNAS 617/2007. Obligaţia plăţii contribuţiei se naşte la termenele prevăzute de lege, iar nu la data comunicării titlului de creanţă, iar singurul efect recunoscut de lege necomunicării actului administrativ este, potrivit art. 45 Cod pr. fiscală, inopozabilitatea lui. Altfel spus actul administrativ necomunicat în formele prescrise, nu produce efecte juridice împotriva destinatarului actului administrativ. Lipsa de comunicare a acestui act administrativ nu este de natură a afecta validitatea lui, astfel că nu poate fi anulat pentru acest motiv.

Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal - Decizia 310/21 ianuarie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr.  5600/85/2011 reclamanta R.I. a chemat în judecată pe  pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S., solicitând anularea deciziilor de impunere plăţi contribuţii la FNUASS pe anii  2005-2007 precum şi decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii.

Prin sentinţa administrativă nr. 2497/CA/2012 a Tribunalului Sibiu a fost admisă acţiunea reclamantei şi au fost anulate deciziile de impunere pentru plăţi contribuţii la FNUASS pe anii 2005- 2007 precum  şi decizia  referitoare la obligaţii de plată accesorii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Actele administrative atacate au fost comunicate reclamantei de către instanţă în dosarul nr. 16995/306/2010 al Judecătoriei Sibiu având ca obiect contestaţie la executare împotriva somaţiei şi titlului executoriu emise de CJAS, ocazie cu care, reclamanta a luat la cunoştinţă şi despre existenţa titlurilor de creanţă.

Modalitatea comunicării prin afişare a deciziilor de impunere de care se prevalează pârâta este o procedură ultimă şi subsidiară de comunicare, instituită de legiuitor pentru acele situaţii în care comunicarea în unul din modurile prevăzute de art. 44 aliniat 2 litera a,b,c, nu a fost posibilă. De altfel, nici procedura de afişare nu a fost îndeplinită conform legii neexistând nici o certitudine cu privire la data îndeplinirii acesteia.

Procedura emiterii în anul 2010 a unor decizii de impunere pentru anii fiscali anteriori a fost apreciată ca nelegală, cu atât mai mult calcularea de majorări de întârziere şi penalităţi.

S-a mai reţinut că deciziile atacate poartă acelaşi număr de înregistrare deşi sunt acte administrative diferite, că nu poartă data de la care îşi produc efectele în conformitate cu art. 43 coroborat cu art. 87 din Codul de procedură fiscală şi nici temeiurile de fapt în baza cărora s-au stabilit obligaţiile fiscale .

Ca atare faţă de dispoziţiile art. 41, alin. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE potrivit cu care administraţia are obligaţia de a-şi motiva deciziile, instanţa a constat nelegalitatea actelor de impunere.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S.  solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului pârâta a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru următoarele considerente:

•Datorită faptului că reclamanta nu a respectat obligaţia legală de a se adresa instituţiei pârâte în vederea declarării veniturilor realizate şi stabilirii contribuţiei de sănătate, s-a procedat la emiterea deciziilor contestate, fiind respectat termenul de prescripţie de 5 ani de stabilire a obligaţiilor fiscale;

•Potrivit art. 119 C.pr.fisc. coroborat cu art. 216 din Lg. 96/2006 în cazul neachitării în termenele legale a contribuţiilor datorate Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se vor calcula majorări şi penalităţi de întârziere; aşadar, obligaţia plăţii contribuţiei se naşte la termenele prevăzute de lege, iar nu la data comunicării titlului de creanţă aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond;

•În mod greşit a reţinut instanţa de fond că actele administrativ-fiscale atacate nu au fost comunicate reclamantei în condiţiile în care aceasta a procedat la contestarea lor; de asemenea, este eronată şi anularea acestora motivat de faptul că nu au fost legal comunicate reclamantei.

Curtea de Apel a admis  recursul ca fondat, reţinând în considerente  următoarele:

Prin deciziile de impunere emise de Casa de asigurări de Sănătate a Judeţului S. în data de 21.10.2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei plăţi contribuţii la FNUASS pe anii 2005, 2006 şi 2007.

Prin decizia din aceeaşi dată emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului S. s-au stabilit în sarcina reclamantei accesorii în sumă de 5114 lei.

Conform art. 215, alin. 3 din Lg. 95/2006 persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contract de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond, alin. 1 al aceluiaşi articol prevăzând obligaţia acestora de a vira contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate.

Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate şi cu prevederile art. 257, alin. 1 şi 2 lit. e din legea 95/2006 (forma în vigoare la data naşterii obligaţiei).

Aşadar, reclamanta avea obligaţia de a depune declaraţie privind obligaţiile faţă de fond şi de a vira contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate.

Întrucât aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile menţionate anterior corect a procedat pârâta la emiterea deciziilor de impunere pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF, în temeiul Ordinului CNAS 617/2007.

Potrivit art. 46 Cod proc. fiscală nulitatea actului administrativ fiscal poate fi antrenată pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.

 Deşi conform art. 43  Cod proc. fiscală motivul de fapt şi temeiul de drept sunt elemente ce intră în conţinutul actului administrativ, lipsa acestor elemente nu afectează validitatea acestuia.

În speţă, se observă că deciziile atacate conţin toate elementele prevăzute de art.46 din actul normativ menţionat anterior sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, acestea cuprind, contrar susţinerilor reclamantei: perioada pentru care s-au calculat contribuţii şi natura veniturilor care au determinat stabilirea obligaţiei de plată (veniturile impozabile obţinute din cedarea folosinţei bunurilor) şi temeiul de drept al stabilirii obligaţiei de plată, oferind suficiente indicii destinatarului actului administrativ cu privire la impunerea sa, de natură a justifica măsura luată şi a oferi instanţei posibilitatea exercitării unui control de legalitate adecvat.

Motivarea măsurii luate este suplimentată şi prin răspunsul la contestaţia administrativă care răspunde exigenţelor art. 211 Cod proc. fiscală, conţinând toate elementele prescrise în această normă cu excepţia căii de atac, termenului de exercitare a acesteia şi instanţei competente, de care însă nu se poate prevala, însă, reclamanta care a cunoscut şi contestat în termenul legal şi la instanţa competentă acest act administrativ.

De asemenea, Curtea a reţinut că veniturile impozabile în funcţie de care s-au stabilit obligaţiile plăţii contribuţiei la FNUASS sunt cele din deciziile de impunere anuale pentru veniturile realizate de reclamantă din cedarea folosinţei bunurilor.

De altfel, reclamanta nici nu a negat că ar fi realizat venituri din cedarea folosinţei bunurilor, criticile acesteia vizând alte aspecte de nelegalitate.

Într-adevăr potrivit art. 44 alin. 1 Cod pr. fiscală actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat în formele şi locurile prevăzute de alineatele următoare din norma susmenţionată. Însă singurul efect recunoscut de lege necomunicării actului administrativ este, potrivit art. 45 Cod pr. fiscală, inopozabilitatea lui. Altfel spus actul administrativ necomunicat în formele prescrise, nu produce efecte juridice împotriva destinatarului actului administrativ.

Lipsa de comunicare a acestuia act administrativ nu este de natură a afecta însă validitatea lui, astfel că nu poate fi anulat pentru acest motiv.

Curtea a reţinut că pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată se datorează de către debitor, conform art. 119 din O.G. 92/2003, dobânzi şi penalităţi de întârziere ce încep să curgă după data scadenţei obligaţiei principale.

Existenţa şi întinderea obligaţiilor accesorii nu este afectată de necomunicarea actului administrativ ce le constată sau a actului administrativ ce constată obligaţia fiscală principală, ci numai de existenţa obligaţiei principale şi momentul stingerii acesteia prin plată sau altă modalitate prevăzută de lege. A raţiona invers ar releva confuzia între executabilitatea actului şi scadenţa obligaţiei ce o constată (stabileşte), raportul de accesorietate funcţionând, aşa cum s-a arătat, între obligaţia fiscală principală, pe de o parte, şi dobânzile şi penalităţile de întârziere, şi nu între actele administrativ fiscale prin care se constată sau se stabilesc, atunci când sunt acte distincte.

Având în vedere cele menţionate anterior Curtea a reţinut că admiterea cererii reclamantei de anulare a acestor decizii este greşită astfel încât,  recursul pârâtei a fost admis ca  fondat.