Procedura insolvenţei

Potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, actele efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, exceptându-le pe cele făcute cu respectarea dispoziţiilor art. 49 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006 şi, pe cele permise de planul de reorganizare, sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate.

Conform art.101 alin 5 din Legea nr.85/2006, „modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de prezenta lege. Dacă modificarea planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor".Prin urmare, rezultă că orice modificare a prevederilor planului de reorganizare aprobat de creditori este obligatoriu a fi supusă aceleiaşi proceduri de aprobare şi confirmare precum planul de reorganizare iar intenţia de fraudare a creditorilor reiese cu certitudine din faptul că, administratorul special al debitoarei, prin Raportul cu privire la activitatea desfăşurată în primul trimestru al anului I din planul de reorganizare prezentat spre aprobare creditorilor, nu a făcut niciun fel de referire la operaţiunea de valorificare a unui imobil, trecând sub tăcere operaţiunea respectivă, deşi vânzarea respectivă era prevăzută în plan în trimestrul IV al celui de al doilea an de reorganizare.

Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 19 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. 2246/108/2009*/a3, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul PBRS IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.L. SA Arad împotriva pârâţilor SCS, ILG în calitate de administrator  special al debitoarei SC A.L. SA Arad şi Primăria Municipiului Arad, pentru constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare  a activului denumit „Staţie distribuţie carburanţi” situat în Arad(...); pentru anularea subsecventă a actelor încheiate ulterior respectiv constatare nulitate absolută a actului adiţional nr. 3/16.08.2011 la contractul de concesionare nr.70/1.10.1997 şi repunerea părţilor în situaţia iniţială; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantului PBRS IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.L. SA Arad este neîntemeiată.

S-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1560/27.05.2011 la BNP IBG pârâta SC A.L: SA Arad, prin administrator special ILG a vândut pârâtului SCS imobilul înscris în CF Arad, constând în „Staţie Distribuţie carburanţi” situat în Arad cu un drept de concesiune.

S-a mai reţinut că preţul total al vânzării a fost de 10.548,93 lei TVA inclus, conform facturii nr. 0916591/8.02.2011, care a fost achitat în întregime înainte de semnarea contractului.

S-a menţionat că vânzarea imobilului s-a făcut în perioada reorganizării judiciare; perioadă în care potrivit prevederilor art.103 al.1 din Legea nr.85/2006 debitorul îşi conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat.

S-a apreciat că susţinerea reclamantului, privind incidenţa prevederilor art.112 alin.3 din Legea nr.85/2006, pentru că s-a valorificat imobilul fără respectarea termenului stabilit prin planul confirmat nu subzistă în condiţiile în care, reclamantul nu a dovedit reaua credinţă a cocontractantului, respectiv a pârâtului SCS.

De asemenea s-a apreciat că buna credinţă reprezintă obligaţia generală de conduită ce revine părţilor la încheierea unei convenţii şi pârâtul SCS a dovedit această conduită prin plata preţului imobilului în data de 1.03.2011 (anterior încheierii contractului autentic) şi prin răspunsurile la interogatoriu este evident că actul nu cade sub incidenţa temeiului de drept indicat de către reclamant.

Nici presupusa legătură de rudenie între părţi - în accepţiunea Codului civil – nu a fost dovedită astfel că, instanţa a apreciat că buna credinţă a pârâtului SCS impune în aplicarea art.11 lit. h din Legea nr.85/2006 respingerea acţiunii.

S-a arătat că speţă nu s-a dovedit incidenţa prevederilor art.272 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta PBRS IPURL, solicitând în temeiul art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă să se dispună:

1. în principal, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit "Staţie Distribuţie carburanţi" situat în Arad, constând în construcţii şi teren în suprafaţă de 3581 mp aflată în proprietatea Statului Român, încheiat de pârâtele 1, 2 şi 3 în faţa BNP IBG la data de 27.05.2011, şi, pe cale de consecinţă, ca urmare a aplicării principiului de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, anularea subsecventă a tuturor actelor încheiate ulterior;

2. în subsidiar, constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr.3/16.08.2011 la contractul de concesionare nr. 70/01.10.1997 încheiat între Primăria Municipiului Arad şi SCS ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare a activului denumit "Staţie Distribuţie carburanţi", repunerea părţilor în situaţia iniţială, prin restituirea tuturor prestaţiilor efectuate, de la data încheierii acestora, pentru următoarele motive:

S-a considerat că hotărârea primei instanţe este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

 I. Critici asupra nelegalităţii hotărârii atacate.

Prin cererea introductivă, administratorul judiciar a solicitat instanţei de judecată încuvinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor. La termenul din 18.12.2012, judecătorul sindic a admis proba solicitată, dar a eliminat întrebarea referitoare la relaţiile de rudenie dintre pârâtul 1 şi pârâtul 3, motivat de faptul că această stare de fapt trebuie să fie dovedită de către reclamant prin proba cu înscrisuri.

Întrucât reclamanta este în imposibilitate de a prezenta această probă, neavând calitatea de a solicita aceste date autorităţilor abilitate, conform dispoziţiilor Legii nr.677 din 21.11.2001 actualizată pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, reprezentantul reclamantei a solicitat instanţei aplicarea art.175 din Codul de procedură civilă în scopul obţinerii acestor informaţii.

S-a menţionat că fără a motiva soluţia, judecătorul sindic a respins şi această cerere în probaţiune, omiţând relatarea acestor aspecte şi în motivarea hotărârii atacate.

S-a considerat că aspectele sesizate au lezat drepturile reclamantului ce a stăruit în administrarea probatoriului menit a demonstra justeţea pretenţiilor sale, iar soluţia judecătorului sindic de respingere a probatoriului solicitat a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, fiind de natură a conduce la admiterea recursului.

II. Critici asupra aspectelor legate de soluţionarea fondului.

Conform art.112 alin.3 din Legea nr.85/2006, actele efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, exceptând pe cele permise de planul de reorganizare, sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului în care cocontractantul dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului.

S-a arătat că aşa cum a demonstrat prin probatoriul administrat în cauză, cele două condiţii stabilite de legiuitor pentru anularea unor acte încheiate de către debitoare în perioada de referinţă sunt îndeplinite.

1. Condiţia  referitoare  la  încheierea actului  în cadrul  planului  de reorganizare.

La data de 08.02.2011, când judecătorul sindic a pronunţat în şedinţă publică sentinţa de confirmare a planului de reorganizare, debitoarea, cu rea credinţă, efectua operaţiuni în contradicţie cu prevederile planului.

S-a arătat că potrivit Planului de reorganizare propus de către debitoare, aprobat de către Adunarea creditorilor şi confirmat de către judecătorul sindic valorificarea imobilelor aflate în patrimoniul debitoarei era prevăzută în trimestrul IV din cel de-al doilea an al planului de reorganizare, iar orice modificare de plan trebuia făcută în condiţiile art. 101, alin. 5 din Legea nr.85/2006.

Astfel, orice măsură adoptată de administratorul special ce excede acestui cadru se impunea ca fiind obligatoriu trecută prin filtrul aprobării creditorilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită pentru tranzacţia a cărei anulare a fost solicită de lichidatorul judiciar.

S-a menţionat că această tranzacţie a fost încheiată de către debitoare prin administratorul special în contextul în care, începând cu luna februarie 2011, data confirmării planului de reorganizare, administratorul special a refuzat sistematic colaborarea cu administratorul judiciar, făcând inaplicabile dispoziţiile art.103 din Legea nr.85/2006 care prevăd că, în urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat.

Această stare de fapt, a fost adusă la cunoştinţa judecătorului sindic şi a creditorilor de către administratorul judiciar prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de insolvenţă al debitoarei A.L.

De asemenea, s-a menţionat că în perioada respectivă, informaţiile privind activitatea debitoarei erau raportate de administratorul special, administratorului judiciar post factum sau chiar trecute sub tăcere, aşa cum a fost şi operaţiunea de valorificare a activului denumit "Staţie Distribuţie carburanţi".

În aceste condiţii, activitatea de supraveghere a activităţii debitoarei a fost grav perturbată, măsurile luate de administratorul special nefiind cunoscute administratorului judiciar şi pe cale de consecinţă nici creditorilor, care nu avut posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra oportunităţii acestora.

Deşi a fost purtată corespondenţă cu debitoarea în scopul de a agrea o procedură de comunicare a informaţiilor necesare îndeplinirii rolului administratorului judiciar de supraveghere a activităţii debitoarei în îndeplinirea măsurilor planului de reorganizare, aceasta a refuzat orice colaborare.

Intenţia de fraudare a creditorilor reiese cu certitudine şi din faptul că administratorul special al debitoarei, prin Raportul cu privire la activitatea desfăşurată în primul trimestru al anului I din planul de reorganizare prezentat spre aprobare creditorilor, nu face niciun fel de referire la operaţiunea de valorificare a imobilului, trecând sub tăcere această operaţiune.

Aceste împrejurări au condus administratorul judiciar la formularea cererii de ridicare a dreptului de administrare a debitoarei, cerere ce a fost admisă de judecătorul sindic la data de 12 iulie 2011.

Administratorul special a încercat să minimalizeze importanţa acestor prevederi legale, susţinând că nu are relevanţă că vânzarea activului a fost efectuată în primul trimestru al planului de reorganizare, deşi aceasta era prevăzută în trimestru IV al anului al doilea, din moment ce a fost identificat un client interesat de cumpărarea activului, sumele obţinute fiind peste valoarea stabilită prin evaluare.

Prin ruperea din context a acestei operaţiuni, administratorul special a încercat inducerea în eroare a instanţei prin faptul că deşi prin Raportul de evaluare a fost stabilită valoarea zero pentru imobilul valorificat la data de 8 februarie 2011, acesta făcea parte dintr-un ansamblu funcţional, parc auto, proprietatea debitoarei, situat în Arad la aceeaşi adresă, valoarea acestuia fiind stabilită de evaluator în condiţiile existenţei în patrimoniul debitoarei a imobilului valorificat fără aprobarea creditorilor.

Pe terenul aferent activului denumit "Staţie Distribuţie carburanţi" se face accesul la parcul auto în care îşi desfăşoară activitatea debitoarea, prin această tranzacţie limitându-se posibilităţile de exploatare a imobilului şi implicit cele de valorificare a acestuia.

S-a menţionat că identificarea de către administratorul special a unui cumpărător şi vânzarea către acesta fără ca operaţiunea să fie adusă la cunoştinţa creditorilor nu este deloc întâmplătoare, întrucât cumpărătorul SCS face parte din grupul de interese al administratorului special, fiind rudă cu acesta.S-a învederat faptul că administratorul special a procedat la valorificarea imobilului fără îndeplinirea prealabilă a unei minime expuneri pe piaţă în scopul valorificării în cele mai bune condiţii a acestuia, aşa cum prevedea planul de reorganizare, optând pentru negocierea directă cu un cumpărător ce face parte din grupul său de interese.

Efectuarea unei publicităţi adecvate a intenţiei de valorificare a imobilului ar fi condus la dejucarea scopului urmărit de pârâţi, astfel încât este mai mult decât evidentă intenţia de fraudare a creditorilor prin aceea că existenţa relaţiei de rudenie dintre pârâtul 1 şi pârâtul 3 a condus la efectuarea operaţiunii de vânzare a activului denumit "Staţie Distribuţie carburanţi".

Aceste împrejurări, asociate cu faptul că la această dată figurează în imobilul a cărei anulare a vânzării se cere, cu un sediu secundar SC LAP SRL a cărui administrator şi asociat este IRA, nora administratorului special şi sora pârâtului 1, SCS, indică cu certitudine faptul că prin această tranzacţie s-a încercat satisfacerea unui interes propriu şi pe cale de consecinţă fraudarea creditorilor.

S-a mai arătat împrejurarea că, prin adresa nr.327/01.07.2011 înregistrată la Primăria Municipiului Arad sub nr.47735 din data de 13 iulie 2011, debitoarea reprezentată prin administrator special, în încercarea de a finaliza operaţiunea de vânzare a imobilului a solicitat transferul către SCS a contractului de concesionare nr. 70/01.10.1997 încheiat între SC A.L. SA şi Primăria Municipiului Arad asupra terenului pe care este edificat imobilul "Staţie Distribuţie carburanţi", cu toate că la acea dată dreptul de administrare al debitoarei era ridicat, iar atribuţiile administratorul special erau limitate în conformitate cu dispoziţiile art.18 alin.1 din Legea insolvenţei.

În opinia recurentei caracterul fraudulos al acestei tranzacţii este evident şi datorită faptului că, adresa nr.327/01.07.2011 înregistrată la Primăria Municipiului Arad nu figurează în registrul de intrări-ieşiri al debitoarei, la această poziţie fiind înregistrat alt document şi nu adresa înregistrată la Primăria Arad, încercându-se astfel ascunderea operaţiunii.

S-a considerat că identificarea transferului imobilului "Staţie Distribuţie carburanţi" din patrimoniul debitoarei nu a putut fi constatată decât după preluarea în tot a dreptului de administrare de către administratorul judiciar, această operaţiune nefiind prezentată spre aprobare creditorilor, administratorului judiciar sau judecătorului sindic.

2. Condiţia referitoare la reaua credinţă a cocontractantului.

Prin hotărârea pronunţată, judecătorul sindic a respins acţiunea şi motivat de faptul că nu a fost dovedită reaua credinţă, deşi, prin acţiunea introductivă, notele de şedinţă şi probatoriul administrat în dosarul cauzei, lichidatorul judiciar a dovedit existenţa relei credinţe a pârtâului SCS la momentul încheierii tranzacţiei.

S-a mai arătat că buna credinţă invocată de către pârâtul 1 nu are susţinere la o studiere mai atentă a faptelor şi a documentelor probante depuse la dosarul cauzei de recurentă.

Pârâtul 1 a recunoscut faptul că avea cunoştinţă de situaţia debitoarei, şi anume că era supusă unui plan de reorganizare, operaţiunile desfăşurate de aceasta fiind limitativ cuprinse în plan.

Cu toate acestea, cocontractantul nu a efectuat nici un demers pentru a lua legătura cu administratorul judiciar în vederea obţinerii unor informaţii relevante cu privire la imobilul ce urma să-l achiziţioneze.

Chiar dacă la data încheierii tranzacţiei activitatea debitoarei era condusă de către administratorul special, aceasta trebuia adusă la cunoştinţa administratorului judiciar în virtutea rolului de supraveghere a activităţii debitoarei şi, supusă aprobării creditorilor.

În apărare, pârâtul I a invocat faptul că, tranzacţia a cărei anulare o solicită a fost încheiată în condiţiile "Error communis facit jus", astfel încât acţionând cu bună credinţă, pe o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridiceşte ocrotit.

Conform doctrinei, error communis este eroarea comisă de masă, de un număr mare de persoane. Concepută astfel eroarea comună se prezintă ca fiind un criteriu obiectiv a cărei forţă este determinată de numărul persoanelor care s-au înşelat.

Eroarea trebuie să se manifeste cu o asemenea forţă încât „nici o prudenţă omenească să nu fi putut să o evite, şi că cei mai prudenţi şi mai experimentaţi ar fi comis-o la fel ca şi cel care reclamă beneficiul ei".

S-a considerat că eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată de un ansamblu de circumstanţe de fapt şi un element subiectiv constând în credinţa publică în această aparenţă. Acest din urmă element este dublat şi determinat printr-un criteriu obiectiv: invincibilitatea erorii.

Terţul care invocă aparenţa de proprietate este chemat să facă dovada erorii comune, nefiind suficient ca el să fie de bună credinţă, mai este necesar ca acesta să justifice protecţia de care se bucură. În acest sens terţul trebuie să probeze existenţa erorii comune şi invincibile şi caracterul scuzabil al bunei sale credinţe. Cu alte cuvinte terţul este ţinut să furnizeze o dublă probă: existenţa unei situaţii aparente irezistibile şi comportamentul său în prezenţa acestei aparenţe.

Ori, pârâtul I a recunoscut că avea cunoştinţă de situaţia juridică a debitoarei, şi anume că aceasta era supusă procedurii insolvenţei, astfel încât susţinerea că i-a fost creată convingerea validităţii operaţiunilor de vânzare - cumpărare în condiţiile în care dreptul de administrare nu era ridicat, nu poate fi luată în considerare, fiind de notorietate faptul că, patrimoniul acesteia poate fi înstrăinat doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr.85/2006, cu atât mai mult cu cât debitoarea îşi desfăşura activitatea în condiţiile unui plan de reorganizare aprobat de creditori.

Pentru aplicarea "Error communis facit jus", este necesar ca buna credinţă a subdobânditorului să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia. îndoiala este o stare de incertitudine care presupune cunoaşterea imprecisă a realităţii. Terţul care are vreun motiv de a se îndoi despre regularitatea actului juridic pe care îl încheie, este obligat să efectueze cercetări pe lângă autorul său, până va izbuti să îşi formeze o convingere fermă.

Existenţa îndoielii relevă reaua credinţă a subdobânditorului.

Totodată, în cuprinsul speţei, nu se poate reţine existenţa erorii comune şi invincibile. Orice persoană cu diligentă medie, verificând situaţia debitoarei, ar fi descoperit că modalitatea de valorificare a imobilului este viciată prin lipsa aprobării creditorilor. În jurisprudenţă s-a subliniat că în materie imobiliară, singura bună credinţă a celui care contractează cu un neproprietar nu este aptă să creeze vreun drept în favoarea subdobânditorului, chiar dacă acesta intră în posesia bunului.

Astfel, Curtea de Apel din Bucureşti a hotărât că „simpla bună credinţă a cumpărătorului, în sensul de a fi dat crezare aparenţei de proprietate, nu este suficientă pentru validarea cumpărării bunului"(C Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 2040 din 28 iunie 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, p. 158).

În concluzie, recurenta apreciază că buna credinţă invocată de pârâtul SCS nu poate fi reţinută în cauza dedusă judecăţii, acesta nefăcând dovada unui minim de diligentă prin care să constate situaţia reală a proprietarului şi a imobilului, în contextul în care cunoştea împrejurarea că debitoarea SC A.L. SA este o societate supusă procedurii insolvenţei, toate operaţiunile efectuate de aceasta obligatoriu trebuind a fi trecute prin filtrul aprobării creditorilor.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 299 şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă şi art. 112 alin 3 din Legea nr.85/2006.

Pârâtul intima ILG, în calitate de administrator special al debitoarei SC A.L. SA a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, având în vedere că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul intimat SCS a solicitat respingerea recursului ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, susţinând în esenţă că recurenta nu a reuşit să dovedească niciuna dintre susţinerile sale, încercând inclusiv inducerea în eroare a instanţei de judecată prin depunerea unor înscrisuri care nu au absolut nicio legătură cu contractul de vânzare-cumpărare, cum sunt adresa nr. 133/10.05.2011, prin care i-a solicitat administratorului special să-i furnizeze anumite informaţii legate de procedura aflată în derulare, Raportul administratorului nr. 261/16.05.2011 sau Raportul de activitate pentru luna aprilie 2011. Ambele vizează o perioadă anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Raportat la starea de fapt, aşa cum se conturează aceasta din probatoriul administrat în cauză, pârâtul intimat a apreciat că vânzarea Staţiei de carburanţi se încadrează în situaţia reglementată de art. 4. alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ceea ce înseamnă că nu operează prezumţia de fraudare a intereselor creditorilor. În ciuda acestui fapt, arată că a făcut dovada bunei sale credinţe, astfel că acest Contract de vânzare-cumpărare îndeplineşte toate condiţiile de legalitate.

Examinând recursul declarat de reclamanta PBRS IPURL, prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 şi art.3041 Cod procedură civilă, cât şi din oficiu în baza art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul creditoarei este întemeiat, urmând să fie admis, pentru următoarele considerente:

În mod nelegal prima instanţă, judecător sindic a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta PBRS IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.L. SA Arad, împotriva pârâţilor SCS, SC A.L. SA, societate în insolvenţă, ILG, în calitate de administrator special al debitoarei SC A.L. SA şi Primăria mun. Arad pentru constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare a activului denumit „Staţie distribuţie carburanţi” situat în Arad, reţinând în mod greşit că nu subzistă susţinerea reclamantei privind incidenţa prevederilor art. 112 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, nefiind dovedită potrivit aprecierii primei instanţe reaua credinţă a contractantului, respectiv a pârâtului SCS.

Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, actele efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, exceptându-le pe cele făcute cu respectarea dispoziţiilor art. 49 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006 şi, pe cele permise de planul de reorganizare, sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate.

Conform planului de reorganizare propus de către debitoare, aprobat de către Adunarea creditorilor şi confirmat de către judecătorul sindic valorificarea imobilelor aflate în patrimoniul debitoarei era prevăzută în trimestrul IV din cel de-al doilea an al planului de reorganizare.

Conform art.101 alin 5 din Legea nr.85/2006, „modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de prezenta lege. Dacă modificarea planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor".

Din analiza dispoziţiilor legale invocate, rezultă faptul că orice modificare a prevederilor planului de reorganizare aprobat de creditori este obligatoriu a fi supusă aceleiaşi proceduri de aprobare şi confirmare precum planul de reorganizare.

Intenţia de fraudare a creditorilor reiese cu certitudine din faptul că, administratorul special al debitoarei, prin Raportul cu privire la activitatea desfăşurată în primul trimestru al anului I din planul de reorganizare prezentat spre aprobare creditorilor, nu a făcut niciun fel de referire la operaţiunea de valorificare a imobilului, trecând sub tăcere operaţiunea respectivă.

Identificarea transferului imobilului "Staţie Distribuţie carburanţi" din patrimoniul debitoarei nu a putut fi constatat decât după preluarea în tot a dreptului de administrare de către administratorul judiciar, această operaţiune nefiind prezentată spre aprobare creditorilor.

Chiar dacă la data încheierii tranzacţiei activitatea debitoarei era condusă de către administratorul special, aceasta trebuia adusă la cunoştinţa administratorului judiciar în virtutea rolului de supraveghere a activităţii debitoarei şi, supusă aprobării creditorilor.

Pârâtul SCS a recunoscut că avea cunoştinţă de situaţia juridică a debitoarei, şi anume că aceasta era supusă procedurii insolvenţei, astfel încât susţinerea că i-a fost creată convingerea validităţii operaţiunilor de vânzare - cumpărare în condiţiile în care dreptul de administrare nu era ridicat, nu poate fi luată în considerare, fiind de notorietate faptul că, patrimoniul acesteia poate fi înstrăinat doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr.85/2006, cu atât mai mult cu cât debitoarea SC A.L. SA îşi desfăşura activitatea în condiţiile unui plan de reorganizare aprobat de creditori.

Nu are relevanţă susţinerea pârâtului intimat ILG în sensul că activul „Staţie distribuţie carburanţi” avea valoarea de piaţă estimată 0 potrivit Raportului de evaluare şi că în aceste condiţii, întrucât imobilul a fost vândut la preţul de 10548,93 lei, actul de vânzare nu a fost întocmit în frauda creditorilor şi nu a fost  de natură a micşora patrimoniul debitoarei, Curtea reţine că prin probatoriul administrat în cauză, s-a dovedit existenţa relei credinţe a pârâtului SCS la momentul încheierii tranzacţiei.

Prejudiciul cauzat creditorilor debitoarei este dat de contractul de concesiune care constată un drept patrimonial şi care s-a transmis concomitent cu intabularea contractului de vânzare cumpărare în favoarea cumpărătorului.

Referitor la capătul de cerere privind anularea subsecventă a tuturor actelor încheiate ulterior, Curtea constată că acestea nefiind individualizate nu se poate dispune anularea lor.

De asemenea, Curtea nu sa pronunţat asupra petitului nr. 2, acesta fiind un capăt subsidiar al cererii.

Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul reclamantului  PBRS IPURL Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.L. SA împotriva sentinţei civile nr. 1163 din 19 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 2246/108/2009*/a3,  a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul PBRS IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC A.L. SA în ceea ce priveşte petitul principal privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1560/27.05.2011, autentificat de Biroul Notarului Public  B.G. Arad şi în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit Staţie distribuţie carburanţi situat în Municipiul Arad încheiat între debitoarea SC A.L. SA, reprezentată prin administratorul special ILG, în calitate de vânzătoare şi SCS, în calitate de cumpărător, contract autentificat sub nr. 1560 din 27 mai 2011 de BNP IBG din Municipiul Arad, potrivit Deciziei Civile nr. 1058/12.06.2013.

Domenii speta

Spete similare