Procedura insolvenţei

Angajarea răspunderii pârâţilor dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a din legea nr. 85/2006  (au folosit bunurile sau creditele debitoarei în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane), respectiv a prevederilor a art. 138 alin. 1 lit. e) din aceiaşi lege ( au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice, ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia) s-a făcut în considerarea faptului că sunt îndeplinite atât cerinţele generale ale răspunderii civile delictuale, şi anume: săvârşirea celor două fapte ilicite, existenţa prejudiciului cert în patrimoniul debitoarei, legătura de cauzalitate între faptele pârâţilor şi prejudiciul cauzat, respectiv vinovăţia pârâţilor constând în retragerea deliberată a unei sume de bani din casa debitoarei şi deturnarea unui fond de marfă din gestiunea aceleiaşi debitoare. De asemenea, sunt întrunite cerinţele speciale ale răspunderii patrimoniale reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a şi e) din Legea nr. 85/2006, şi anume calitatea specială a pârâţilor de administratori ai debitoarei, faptele limitativ descrise de această normă specială, consecinţa acestor fapte constând în cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei; calificarea juridică a actelor contabile oficiale şi a celor fabricate pro causa.

Prin sentinţa civilă nr. 258/28.01.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 4901/108/2012/a1 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C-AR M.L. IPURL Arad, în calitate  administrator judiciar al debitoarei SC B. S. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SM şi SZ, fiind obligaţi, în solidar pârâţii să suporte din averea personală prejudiciul adus creditorilor debitoarei insolvente SC B. S. SRL de 72.540 lei.

Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut că administratorii societăţii se fac vinovaţi atât de nepredarea actelor şi documentelor societăţii cât şi de nepredarea bunurilor societăţii şi a sumelor de bani înregistrate în contabilitate.

Nepredarea actelor contabile către administratorul judiciar sau nedepunerea acestora la dosarul cauzei nu sunt incriminate de art. 138, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ci de disp. art. 143, alin. 2, lit. a din Legea nr. 85/2006, ca şi infracţiune, bineînţeles, dacă se dovedesc a fi întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni (latura obiectivă, latura subiectivă, elementul material, etc.), însă analiza faptei ca şi infracţiune depăşeşte atât cadrul procedural de faţă, cât şi calificarea judecătorului cauzei, astfel că se va omite cercetarea sub acest aspect.

Nu există suficiente dovezi că nu a fost ţinută contabilitatea sau că aceasta nu a fost ţinută în conformitate cu legea, nici că respectiva contabilitate a fost sustrasă, ci doar nepredată administratorului judiciar, dimpotrivă, la organele în drept s-au depus situaţiile fiscale la 31.12.2011, în anul anterior deschiderii procedurii, motiv pentru care judecătorul sindic va respinge cererea cu privire la această faptă.

Cu privire la celălalt aspect reglementat de lit. a şi e din art. 138, alin. 1 al legii insolvenţei, judecătorul sindic a constatat că, potrivit situaţiilor fiscale la 31.12.2011 care reflectă situaţia societăţii până la acea dată, societatea deţinea în proprietate bunuri care nu se înregistrează în evidenţele primăriei în vederea impozitării, cum ar fi materialele în valoare de 17.957 lei şi sume de bani în casă şi bancă în valoare de 54.583 lei.

De asemenea, societatea este evidenţiată în aceeaşi situaţie fiscală cu clienţi neîncasaţi de 26.716 lei.

Toate aceste bunuri şi sume de bani nu au fost predate administratorului judiciar, cu toate că au fost notificaţi administratorii la sediul societăţii, cât şi la domiciliile lor care, potrivit adresei de la Evidenţa populaţiei, nu s-au schimbat de la data deschiderii procedurii până la data notificării şi nici până la data formulării prezentei acţiuni.

În acest caz, culpa administratorilor este evidentă dar şi dublată de lipsa lor de la interogatoriu care, în accepţiunea disp. art. 225 cod procedură civilă, valorează fie acceptarea deplină a faptelor, fie început de dovadă care, prin coroborare cu celelalte probe, duc la conturarea culpei astfel cum s-a arătat.

Judecătorul sindic a constatat că, potrivit tabelului de creanţe al societăţii debitoare SC B. S.  SRL, valoarea totală a creanţelor înscrise este de 112.805,78 lei, dar acesta nu este prejudiciul produs debitoarei prin fapta pârâţilor administratori.

Judecătorul sindic nu poate reţine culpa în cazul sumelor de bani neîncasate de la debitorii debitoarei, deoarece, în lipsa documentelor contabile nu se cunoaşte dacă aceste sume erau ajunse la scadenţă, erau în termenul de prescripţie, sau dacă debitorii mai puteau fi executaţi sau nu, însă a reţinut că pârâţii au săvârşit faptele prevăzute la art. 138, alin. 1, lit. a şi e din Legea nr. 85/2006, însuşindu-şi sumele de bani din casă şi bancă şi ascunzând materialele evidenţiate în bilanţul contabil la 31.12.2011.

Prejudiciul iniţial a fost mai mic, doar că, prin lipsa de preocupare a plăţii datoriilor, acest prejudiciu s-a majorat cu accesoriile calculate potrivit codului fiscal şi de procedură fiscală de către creditorii bugetari.

Raportul de cauzalitate este evident, deoarece sumele de bani din casă nepredate administratorului judiciar şi materialele sau contravaloarea acestora puteau să acopere parţial datoriile către bugetul de stat şi bugetul local, precum şi către creditorii chirografari, înainte de a se aduna şi accesoriile calculate, astfel că legătura de cauzalitate dintre fapta prevăzută la art. 138, alin. 1, lit. a şi e şi prejudiciu constă în ajungerea societăţii debitoare în starea de încetare de plăţi şi implicit la insolvenţă, fiind dovedite astfel toate elementele prev. la art. 1357 cod civil, toate acestea completându-se şi prin aplicarea disp. art. 225 cod procedură civilă.

Având în vedere considerentele de mai sus, precum şi disp. art. 73, alin. 1 şi 3 din Legea nr. 31/1990, precum şi disp. art. 138, alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a admis în parte acţiunea faţă de pârâţii SM şi SZ – foşti administratori ai debitoarei insolvente  SC B. S.  SRL pe care i-a obligat, în solidar, să suporte din averea personală prejudiciul de 72.540  lei adus creditorilor acestei societăţi, prejudiciu compus din sumele de bani însuşite nelegal şi contravaloarea materialelor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii SM si SZ solicitând în principal casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Tribunalul Arad, iar în subsidiar, modificarea hotărârea recurate în sensul respingerii în tot a cererii lichidatorului de antrenare a răspunderii patrimoniale, arătând în motivare că pentru a se putea dispune atragerea răspunderii patrimoniale personale a foştilor administratori ai debitoarei falite este necesar a se dovedi legătura de cauzalitate între starea de insolvenţă a firmei cu una sau mai multe din faptele prevăzute expres la art. 138 din Legea nr. 85/2006 , ceea ce  nu s-a dovedit în cauza de faţă.

În cauză nu s-a administrat nici un mijloc de probă care să ateste incidenţa în cauză a prevederilor art. 138 alin 1 lit. a şi e). Prin urmare, nu s-a făcut dovada de către reclamantă că suma de 54.583 lei a fost ridicată din casa debitorului de către pârâţi şi folosită în interes propriu şi nu s-au produs probe care să ateste starea de fapt expusă în acţiune .

În ceea ce priveşte bunurile înscrise în evidenţa debitorului şi care se susţine de către reclamantă că nu se găsesc faptic, arată că reclamanta nu a produs nici o probă în susţinerea celor afirmate, astfel că nici pârâţii nu aveau cum să producă o probă contrară. Mai mult, nu şi-au însuşit nici un bun al societăţii, acestea există la sediul social al debitorului şi nu au ascuns aceste bunuri.

Având în vedere cele de mai sus, atâta timp cât susţinerile reclamantei nu au fost dovedite cu probe şi mijloace de probă, atât sub aspect material cât şi intenţional, şi în afară de invocarea unui text de lege, nu se poate reţine în cauză nici o activitate frauduloasă a debitorului şi nici afectarea intereselor terţilor creditori.

Este posibilă antrenarea răspunderii personale patrimoniale a pârâţilor doar în condiţiile în care se stabileşte legătura de cauzalitate între această faptă şi starea de insolvenţă a debitoarei, ceea ce nu este cazul în speţă din raport nerezultând că insolvenţă se datorează vreunei fapte ilicite a pârâţilor.

Drept urmare, în mod eronat s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a recurenţilor pârâţi, foşti administratori ai falitei, câtă vreme faptele invocate nu au fost probate şi de asemenea nu s-a dovedit legătura de cauzalitate cu starea de insolvenţă.

Pentru ca judecătorul sindic să se pronunţe asupra antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere si/sau a altor persoane care au contribuit la ajungerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, prin cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale trebuie să se dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

În doctrină s-a statuat de asemenea că, independent de cuantumul pasivului, răspunderea fiecăruia se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovăţie prin fapta proprie sau fapta comună, vinovăţie ce trebuie, mai întâi de toate, dovedită că există, iar în subsidiar că îmbracă forma intenţiei.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, precum şi potrivit art. 304 pct. 9 şi 304 ind.1 C.proc.civ., Curtea de Apel constată că acestea sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor pe temeiurile prev. de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, în vederea casării hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat întrucât din actele şi lucrările dosarului, efectuate de prima instanţă, nu rezultă vre-o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii potrivit art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.

Astfel, pârâţii au fost citaţi în cauză (filele 16,17) cu menţiunea de a depune întâmpinare pentru termenul de judecată din 03.12.2012 însă aceştia nu s-au conformat. De asemenea, aceiaşi pârâţi, au fost citaţi pentru termenul de judecată din 28.01.2013, cu notele de şedinţă formulate de reclamant şi cu menţiunea prezentării la interogatoriu, însă nici de această dată pârâţii nu au dat curs dispoziţiilor instanţei.

Nici critica vizând motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 7 -  9 Cod procedură civilă nu este întemeiată, întrucât această critică se adresează neadministrării de către prima instanţă a probelor din care să rezulte existenţa faptelor prev. de art. 138 alin. 1 lit. a şi e) din Legea nr. 85/2006, respectiv  că nu s-a făcut dovada ridicării sumei de 54.583 lei din încasările debitoarei, de către pârâţi, în interes propriu, respectiv că bunurile înscrise în evidenţa debitoarei nu se regăsesc faptic în patrimoniul acesteia, şi astfel nu ar fi îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, reglementată cu titlu special de dispoziţiile art. 138 din legea insolvenţei.

Curtea va înlătura aceste motive de recurs, arătând că în recurs atât pârâţii recurenţi cât şi lichidatorul intimat au administrat proba cu înscrisuri, şi anume, cu registrul de casă în lei, pentru perioada 01.01.2012 – 31.12.2012, respectiv cu balanţa contabilă pe aceiaşi perioadă. Aceste documente contabile au fost înfăţişate de către lichidatorul intimat, astfel cum au fost depuse de către debitoare şi înregistrate la organele fiscale, de unde au fost şi culese, în vederea stabilirii componentelor de patrimoniu ale debitoarei. În schimb, pârâţii recurenţi au întocmit pro causa aceleaşi documente din dispoziţia lor, sub semnătura debitoarei, fără însă ca documentele înfăţişate să fi făcut obiectul înregistrării în contabilitatea proprie la epoca întocmirii lor şi fără a fi depuse şi înregistrate astfel la organele fiscale.

Deosebirea esenţială între cele două categorii de documente constă în faptul că registrul de casă şi balanţele contabile, depuse de lichidator, evidenţiază retragerea sumei de 54.583 lei din casa debitoarei de către pârâţi, precum şi evidenţierea în balanţă a unor bunuri aflate pe stoc în valoare de 17.957 lei, bunuri care într-adevăr nu s-au mai regăsit faptic în gestiunea debitoarei. În mod contrar, în documentele depuse de către pârâţi suma de bani aflată în casă figurează ca fiind cheltuită, iar valoarea bunurilor din stoc apare ca fiind lichidată.

O altă deosebire, care în aprecierea curţii se referă la calificarea juridică a celor două categorii de documente, constă în natura legală de document contabil oficial, ce poate fi atribuită acestor documente. Astfel, au această natură potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, doar documentele depuse de către lichidatorul intimat, deoarece acestea evidenţiază operaţiuni corecte în contabilitatea debitoarei la epoca efectuării operaţiunilor respective, atât registrul de casă, cât şi balanţele contabile făcând obiectul înregistrării fiscale la organele competente. În schimb, documentele depuse de către pârâţii recurenţi nu pot fi calificate ca documente contabile oficiale autentice întrucât au fost întocmite din dispoziţia pârâţilor în timpul soluţionării acestei cauze, nefăcând obiectul înregistrării la timpul potrivit în contabilitatea debitoarei şi în evidenţa organelor financiare.

Recursul pârâţilor este nefondat şi pentru ca aduc critici sentinţei pentru lipsa cerinţelor angajării răspunderii civile delictuale.

Curtea, relevă că angajarea răspunderii pârâţilor s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a din legea nr. 85/2006  (au folosit bunurile sau creditele debitoarei în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane), respectiv a prevederilor a art. 138 alin. 1 lit. e) din aceiaşi lege ( au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice, ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia).

Aşa cum s-a arătat este în afara oricărei îndoieli că pârâţii au încasat din casa debitoarei, fără nici un just titlu suma de 54.583 lei, în folosul propriu, deoarece această sumă de bani nu se regăseşte într-o investiţie sau o cheltuială a debitoarei, respectiv, au făcut să dispară un fond de marfă din activul debitoarei în valoare de 17.957 lei, fără nici o explicaţie. Este evident că prin aceste două operaţiuni s-au redus mijloacele de activ patrimonial al debitoarei, în măsură să îi asigure resursele financiare pentru a acoperii cel puţin o parte din creanţele pe care le avea de achitat faţă de creditori şi în acest mod au contribuit în mod direct la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.

Prin urmare, sunt îndeplinite atât cerinţele generale ale răspunderii civile delictuale, şi anume: săvârşirea celor două fapte ilicite, existenţa prejudiciului cert în patrimoniul debitoarei, legătura de cauzalitate între faptele pârâţilor şi prejudiciul cauzat, respectiv vinovăţia pârâţilor constând în retragerea deliberată a unei sume de bani din casa debitoarei şi deturnarea unui fond de marfă din gestiunea aceleiaşi debitoare. De asemenea, sunt întrunite cerinţele speciale ale răspunderii patrimoniale reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a şi e) din Legea nr. 85/2006, şi anume calitatea specială a pârâţilor de administratori ai debitoarei, faptele limitativ descrise de această normă specială, consecinţa acestor fapte constând în cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul, potrivit Deciziei nr. 1208/27.06.2013 pronunţată în dosarul nr. 4901/108/2012/a1.

Domenii speta

Spete similare