Procedura insolvenţei

Deşi dispoziţiile Legii nr. 85/2006, nu instituie o valoarea prag în cazul cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitoarea însăşi, o atare circumstanţă nu dispensează instanţa de obligaţia de a verifica dacă declanşarea procedurii este, într-adevăr, aptă să asigure realizarea scopului urmărit de legiutor în instituirea acesteia, pentru că, altfel, aplicarea literală a textului ar conduce la soluţii contrare tocmai unui atare scop, astfel cum este el definit de art. 2 din lege.

În speţă, însă, este evident că finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi atinsă – câtă vreme, din chiar cuprinsul cererii şi al actelor doveditoare ataşate acesteia, rezultă că pasivul nu poate fi acoperit, întrucât debitoarea nu deţine în patrimoniu nici un fel de bunuri sau valori şi nici creanţe de recuperat de la terţi.

În atare situaţie, declanşarea procedurii insolvenţei ar constitui un demers procesual formal, lipsit de orice efect, şi nu ar face altceva decât să genereze costuri administrative nejustificate (suportate din fonduri publice), în condiţiile în care premizele prezentate de debitoare sunt tocmai cele de închidere a unei atare proceduri – astfel cum rezultă din economia prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, care statuează că „în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative […]  judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii insolvenţei”.

Prin sentinţa civilă nr. 772/CC/04.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 5447/108/2013, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins cererea formulată de debitoarea SC S.T. SRL, pentru deschiderea procedurii insolvenţei în baza Legii nr. 85/2006.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic reţine, în esenţă, că lista asociaţilor depusă la fila 12 dosar şi cererea de deschidere a procedurii sunt semnate indescifrabil de o persoană neidentificabilă, la dosar nefiind depusă nici o dovadă din care să rezulte care este reprezentantul legal al societăţii.

Astfel, arată că cererea a fost formulată de debitoare fără a se arăta, în concret, numele şi prenumele reprezentantului său legal, iar la final semnează „administrator”, fără a se indica cine este acesta, cu nume şi prenume.

Consideră, prin urmare, că nu a fost dovedită calitatea de reprezentant legal al debitoarei - calitate care se dovedeşte cu certificat eliberat de Oficiul registrului Comerţului.

Pe de altă parte, reţine că documentele contabile sunt din decembrie 2011, deşi, potrivit art. 28, alin. 1, lit. a şi f din Legea nr. 85/2006, bilanţul prescurtat trebuia să fie aferent lunii precedente formulării cererii, în timp ce contul de profit şi pierderi trebuia să fie din anul anterior introducerii cererii (2012, nu 2011).

Mai mult, arată că lipseşte o listă a creditorilor întocmită în condiţiile legii, cu arătarea sediilor acestora şi a valorii creanţelor, cu menţiunea dacă creanţele sunt chirografare, garantate, scadente, etc; că, prin cerere se arată doar că majoritatea sumelor datorate sunt către bugetul de stat, fără ca pe lista creditorilor să figureze minoritatea acestora

Ori, apreciază că, în atare situaţie, nu se poate determina starea de insolvenţă a societăţii - care trebuie dovedită de cel care o invocă şi nu se presupune – prevederile  art. 32, alin. 1 din Legea nr. 85/2006 statuând că deschiderea procedurii se poate face numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 27 din legea insolvenţei, adică societatea debitoare să fie în stare de insolvenţă vădită sau iminentă.

În speţă, nu a fost dovedită starea de insolvenţă în nici una dintre cele două forme, iar din actele contabile vechi nu se poate reţine o astfel de stare, cu atât mai mult cu cât insolvenţa trebuie cerută în 30 de zile de la apariţia sa, potrivit art. 27, alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

Pentru aceste considerente, judecătorul sindic a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 27 din Legea nr. 85/2006, aşa încât, în baza art. 32, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a procedat la respingerea cererii.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel debitoarea SC S.T. SRL, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei la Tribunalul Arad în vederea deschiderii procedurii insolvenţei.

În motivarea apelului, debitoarea susţine, în esenţă, că, hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică şi că fiecare zi de întârziere în declanşarea procedurii de insolvenţă  determină acumularea unor noi dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Mai arată că singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 85/2006, în cazul nedepunerii documentelor prevăzute de art. 28 o constituie decăderea debitorului din dreptul de a propune un plan de reorganizare, nicidecum respingerea cererii, debitorul fiind singurul care poate aprecia apariţia stării de insolvenţă; de altfel, învederează că, potrivit art. 27 alin (2) din Legea insolvenţei, „Va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi si debitorul in cazul căruia apariţia stării de insolventa este iminenta"; susţine că, numai potrivit OUG 91/2013 - care a fost declarată neconstituţională, de Curtea Constituţională a României, în data de 29.10.2013 - nedepunerea unor documente atrage respingerea cererii; în fine, mai arată că, pentru deschiderea procedurii la cererea debitorului, Legea insolvenţei nu prevede nici condiţia unei valori-prag şi nici existenţa unei Hotărâri a Adunării Generale a Asociaţilor.

În ceea ce priveşte semnatarul cererii de deschidere a procedurii, arată că, potrivit art. 27 alin (3)  din Legea nr. 85/2006, „Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta".

Ori, învederează că, aşa cum rezultă, de altfel, din chiar cuprinsul hotărârii atacate, a depus în probaţiune certificat de înregistrare şi declaraţii pe propria răspundere iar, ataşat  cererii de reexaminare, a depus declaraţiile prevăzute la art. 28 al. 1 lit. j şi k din Legea nr. 85/2006 – acte în cuprinsul cărora a arătat calitatea de reprezentant legal al semnatarului cererii.

În altă ordine de idei, solicită a se constata că documentele depuse în susţinerea cererii sunt chiar din anul 2013, acestea fiind anexate cererii iniţiale de deschidere a procedurii insolvenţei - înregistrată la Tribunalul Arad în data de 24 mai 2013.

În drept, apelanta a invocat prevederile art. 27-29 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 405, 466 şi următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă.

Examinând apelul debitoarei, conform dispoziţiilor art. 479 Cod procedură civilă, Curtea constată că aceasta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Curtea consideră necesar a preciza că, urmare a reevaluării practicii sale anterioare - inclusiv prin observarea, în timp, a efectelor hotărârilor de deschidere a procedurii insolvenţei în cauze similare - a constatat că, deşi condiţiile formale de declanşare a procedurii sunt îndeplinite, scopul acesteia nu este atins.

În atare situaţie, s-a impus un reviriment al jurisprudenţei, sub aspectul analizat, în sensul examinării cererii de deschidere a procedurii, prin analiza conjugată, atât a condiţiilor prevăzute de lege pentru instituirea unei atare măsuri, cât şi a premizelor  de realizare a scopului acesteia - şi anume, acoperirea pasivului înregistrat. 

În sensul celor de mai sus, Curtea relevă că, deşi dispoziţiile Legii nr. 85/2006, nu instituie o valoarea prag în cazul cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitoarea însăşi, o atare circumstanţă nu dispensează instanţa de obligaţia de a verifica dacă declanşarea procedurii este, într-adevăr, aptă să asigure realizarea scopului urmărit de legiutor în instituirea acesteia, pentru că, altfel, aplicarea literală a textului ar conduce la soluţii contrare tocmai unui atare scop.

Ori, potrivit art. 2 din legea insolvenţei,  scopul instituirii unei proceduri colective  îl constituie acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. 

În speţă, însă, este evident că finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi atinsă – câtă vreme, din chiar cuprinsul cererii şi al actelor doveditoare ataşate acesteia, rezultă că pasivul nu poate fi acoperit, întrucât debitoarea nu deţine în patrimoniu nici un fel de bunuri sau valori şi nici creanţe de recuperat de la terţi.

În atare situaţie, declanşarea procedurii insolvenţei ar constitui un demers procesual formal, lipsit de orice efect, şi nu ar face altceva decât să genereze costuri administrative nejustificate (suportate din fonduri publice), în condiţiile în care premizele prezentate de debitoare sunt tocmai cele de închidere a unei atare proceduri – astfel cum rezultă din economia prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, care statuează că „în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative […]  judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii insolvenţei”.

În considerarea celor ce preced, recursul debitoarei SC S.T. SRL apare ca nefondat şi a fost respins, potrivit art. 480 Cod procedură civilă şi a Deciziei civile nr. 69/R/29.01.2014 pronunţat în dosarul nr. 5447/108/2013 de Secţia a II-a Civilă din cadrul Curţii de Apel Timişoara.

Domenii speta

Spete similare