Drept civil. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere. Formularea cererii pe cale separată, după desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească irevocabilă Admisibilitate.

Norma juridică potrivit căreia ,, La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi”,  nu poate fi interpretată în sensul inadmisibilităţii formulării, pe cale separată, a unei cereri de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, ulterior desfacerii căsătoriei.

Potrivit dispoziţiilor legale citate, dacă a astfel de cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, ea are un caracter accesoriu, în raport cu cererea de desfacere a căsătoriei, iar din analiza textului indicat nu se poate reţine niciun impediment, de natură a aduce vreo vătămare părţilor implicate, în situaţia în care, o astfel de cerere este formulată şi pe cale separată, ulterior divorţului. O interpretare contrară este de natură a aduce atingere drepturilor părţilor izvorâte din contractul de închiriere,  prin limitarea accesului la justiţie.

Decizia civilă nr. 25/2014 – dosar nr. 17035/212/2012

Prin sentinţa civilă nr. 9885/03.07.2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 17035/212/2012  s-a respins acţiunea principala formulată de reclamantul M.P.  în contradictoriu cu pârâta C.A. si cererea  reconvenţionala  formulată de pârâta C.A., ca nefondate.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, în baza materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul  a chemat-o in judecata pe parată pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa i se atribuie beneficiul contractului de închiriere privitor la locuinţa situata in Constanta bd. Mamaia nr. 147 A et 1 .

In motivarea acţiunii se arata ca din iarna anului 2005 a ocupat fara forme legale imobilul ( 2 camere + dependinţe ) cu acceptul RAEDPP Constanta, întrucât numita Bojescu Marilena posesoarea contractului de închiriere nr. 7858/15.04.2004, a părăsit definitiv aceasta locuinţa, fiind plecata in străinătate. Arata reclamantul ca a renovat imobilul întrucât se afla intr-o stare deplorabila.

La data de 12.08.2006 s-a casatorit cu numita C.A.

Ulterior, la data de 15.05.2009 pentru locuinţa susmenţionata a încheiat contractul de inchiriere nr. 7858/2009 cu RAEDPP Constanta in calitate de titular, parata figurând ca sotie.

Prin sentinţa civila nr. 5390 din 29.03.2012 s-a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul pârtilor.

Parata a formulat întâmpinare si cerere reconvenţionala, prin întâmpinare solicitând respingerea ca nefondata a acţiunii principale si prin reconvenţionala a solicitat sa i se atribuie ei beneficiul contractului de închiriere nr. 7858/2009 încheiat cu RAEDPP Constanta.

Instanţa de fond a reţinut în fapt că, la data de 15.05.2009 intre RAEDPP Constanta si M.P. s-a încheiat contractul de închiriere cu numărul 7858 având ca obiect imobilul situat in  pentru perioada 15.09.2009-08.04.2014, imobilul urmând sa fie locuit de către reclamat si M.A., soţia sa la acel moment.

S–a retinut ca închirierea s-a făcut in considerarea dispoziţiilor legii 114/1996.

Ulterior prin sentinţa civila nr. 5390/29.03.2012 pronunţata de catre Judecătoria Constanta s-a desfăcut casatoria prin acordul părţilor.

Prima instanţă a respins ca nefondate, atat cererea principală cât şi cererea reconvenţională,  argumentând că temeiul de drept invocat de către părţi si de către RAEDPP pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere nu mai este in vigoare fiind abrogat odată cu intrarea in vigoare a noului Cod Civil, acţiunea de fata fiind promovata după intrarea in vigoare a noului Cod Civil, fiind deci incidente dispoziţiile actuale ce reglementează atribuirea beneficiului contractului de închiriere ce se regăsesc in cadrul articolului 324 mai sus nominalizat.

Din interpretarea sistematica a dispoziţiilor actuale din Codul Civil, prima instanţă a reţinut ca atribuirea beneficului contractului de închiriere se poate dispune de către instanţa de judecata numai odată cu acţiunea având ca obiect desfacerea casatoriei.

Prin urmare partile aveau posibilitatea la momentul când au formulat cererea de divorţ sa ceara si atribuirea beneficiului contractului de închiriere întrucât acţiunea de divorţ a fost promovata sub imperiul dispoziţiilor noului Cod civil la data de 07.10.2011, aşa cum rezulta din considerentele sentinţei civile de divorţ.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul M.P.  criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi rejudecând, în baza probelor administrate la fond, să se admită cererea principală şi să fie respinsă cererea reconvenţională.

În cuprinsul cererii de apel, apelantul reclamant învederează că, instanţa de fond a interpretat în mod greşit  dispoziţiile art. 324 C.pr.civ.  cand a statuat imposibilitatea atribuirii beneficiului contractului de închiriere, prin acţiune separată, ulterioară cererii de divorţ.

În apărare, intimata pârâtă reconvenientă  C.A. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea cererii de apel ca nefondată.

In cuprinsul întâmpinării se susţine legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în considerarea caracterului accesoriu al unei astfel de cereri, care în interpretarea art. 324 C.pr.civ. poate fi soluţionată numai la momentul desfacerii căsătoriei.

În susţinerea cererii de apel, apelantul reclamanta a solicitat, iar instanţa, apreciind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, a încuviinţa proba cu inscrisuri.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate prin prisma criticilor formulate, instanţa reţine:

Cererea principală de chemare în judecată formulată de reclamantul M.P., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenientă C.A., au ca obiect atribuirea beneficiului contractului de inchiriere nr. 7858/2009  încheiat între  RAEDPP Constanta in calitate de locator şi părţi, în calitate de locatari.

În cuprinsul acestui contract, reclamantul M.P.  figurează în calitate de titular de contract, iar pârâta Curuş Ana, beneficiază  de asemenea, de un drept locativ propriu, fiind înscrisă în fişa locativă, ca soţie.

Situaţia premisă ce a determinat formularea cererilor deduse judecăţii constă în desfacerea căsătoriei părţilor, prin acord, în baza sentinţei civile nr. 5390 din 29.03.2012 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

Analizând hotărârea civilă apelată prin prisma criticilor formulate, Tribunalul constată că apelul este fondat, urmând a fi admis, în baza următoarelor considerente:

-  sub aspectul  legii civile aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii,  în acord cu dispoziţiile art.6 alin.6 din NCC în mod corect a reţinut prima instanţă că, raportul juridic dintre părţi născut în baza contractul de inchiriere nr. 7858/2009 este reglementat de dispoziţiile art. 324  din NCC, în condiţiile în  care , prin art. 230 litera s din legea nr. 71/2011 la data intrării în vigoare a Codului civil s-a abrogat art. 21-33 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997.

- instanţa de fond a făcut o greşită  interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 alin.1 din NCC. Norma juridică potrivit căreia ,, La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi”,  nu poate fi interpretată în sensul inadmisibilităţii formulării, pe cale separată, a unei cereri de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, ulterior desfacerii căsătoriei.

Potrivit dispoziţiilor legale citate, dacă a astfel de cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, ea are un caracter accesoriu, în raport cu cererea de desfacere a căsătoriei, iar din analiza textului indicat nu se poate reţine niciun impediment, de natură a aduce vreo vătămare părţilor implicate, în situaţia în care, o astfel de cerere este formulată şi pe cale separată, ulterior divorţului. O interpretare contrară este de natură a aduce atingere drepturilor părţilor izvorâte din contractul de închiriere,  prin limitarea accesului la justiţie.

 Prin închierea contractului de închiriere, a cărui valabilitate nu este contestată, în patrimoniul ambelor părţi s-a născut o posesie şi folosinţă legitimă asupra spaţiului de locuit, atribute care deschid părţilor accesul la justiţie. Conflictul născut între locatari reclamă intervenţia instanţei de judecată, singura în măsură să hotărască cu privire la dreptul de folosinţă existent şi a persoanei care urmează să beneficieze de acest drept.

Accesul la justiţie al părţilor trebuie asigurat direct şi nemediat de proceduri insuficient reglementate legislativ, cu atât mai mult cu cât codul de procedură civilă – sediul comun al materiei, în art. 3 arată că judecătorul este obligat la judecata pricinilor chiar atunci când legea nu prevede o anumită situaţie sau când aceasta nu este clar reglementată, să interpreteze regula, să o deducă din noţiunile şi instituţiile generale ale dreptului, completând prin aceasta opera legiuitorului în soluţionarea unor raporturi pe care acesta din urmă n-a putut să le aibă în vedere.

 Deşi a pronunţat o soluţile pe fondul drepturilor reclamate de părţi, prin considerentele hotărârii apelate, instanţa de fond  a statuat  exclusiv asupra inadmisibilităţii promovării pe cale separată, în afara cadrului cererii de divorţ, a oricărei cereri de atribuire a beneficiului contractului de locaţiune. Nu s-a analizat temeincia drepturilor invocate de părţi prin prisma criteriilor de atribuire reglementate expres de legiuitor.

Procedând în această manieră, prima instanţă  a soluţionat procesul fără a intra în  judecata fondului, caz în care devin incidente dispoziţiile art. 297  alin.1  teza I C.pr.civ.  în baza cărora,  va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul evovând fondul, în limitele în care a fost investită prin cererea de apel.

În rejudecare, pe fondul cererii principale formulată de apelantul reclamant Mihalache Paul, în contradictoriu cu pârâta C.A., instanţa reţine:

Prin contractul de închiriere nr. 7858/2009, R.A.E.D.P.P. Constanţa a închiriat apelantului reclamant M.P. imobilul imobilul situat în municipiul Constanţa, bd. Mamaia nr. 147 A et 1, pe o perioadă de 5 ani – 15.05.2009 – 08.04.2014 – cu posibilitatea chiriaşului de a solicita reînnoirea  contractului pentru aceeaşi perioadă.

Imobilul în litigiu a fost închiriat în temeiul Legii nr. 114/1996, spaţiul locativ  făcând parte din  fondul locativ de stat, reglementat de art. 48 din Legea 114/1996  şi a constituit domiciliul comun al soţilor fiindca la data încheierii contractului de închiriere aceştia îndeplineau condiţiile prevăzute de lege.

La data încheierii contractului de închiriere, reclamantul era căsătorit cu pârâta, aceasta dobândind drepturi locative proprii, fiind menţionată în fişa locativă, anexa contractului

Potrivit art. 21 lit.k din Legea nr. 114/1996, republicată cu modificări, dreptul locativ se dobândeşte de titularul contractului de locaţiune şi de alte persoane prevăzute în contract, care urmează să locuiască împreună cu titularul. Soţul sau soţia, descendenţi sau ascendenţi, dobândesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului (art.27 lit.a şi b).

În speţă,  se constată că locuinţa ce a constituit domiciliul comun al părţilor nu face parte din categoriile de locuinţe speciale, pentru care legea prevede în mod expres că acestea sunt atribuite în considerarea calităţii titularului contractului de închiriere, cum ar fi locuinţele de protocol sau locuinţele de intervenţie.

În consecinţă, în situaţia prezentei locuinţe atribuită familiei M.P. şi A. de autorităţile locale ale municipiului Constanţa – locuinţa ce face parte din fondul locativ de stat – instanţa de judecată este competentă să dispună după divorţ cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere, unuia dintre foştii soţi, având în vedere nevoile locative ale acestora, posibilitatea actuală de locuire a fiecăruia, locul de muncă al soţilor.

Potrivit art. 324 Cod civil (1)La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi. (3)Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Probele administrate în cauză dovedesc faptul că locuinţa ce face obiectul contractului de închiriere a fost ocupată fără titlu de cei doi soţi, din anul 2006, fiind reabilitată şi renovată cu participare comună ( declaraţiile martorilor ).

Situaţia locativă a părţilor a fost legalizată după circa 3 ani,  îndeplinirea condiţiilor impuse de Legea 114/1996  conducând la repartiţia acestei locuinţe în baza contractului de închiriere ce face obiectul prezentului litigiu.

Faptul că reclamantul a ocupat fără  niciun titlu această locuinţă din anul 2005 şi a demarat unele lucrări de reparaţii anterior relaţiei sale cu pârâta, nu este de natură a-i crea o situaţie favorabilă, în condiţiile în care probatoriul administrat dovedeşte fără niciun echivoc aportul comun al soţilor la efectuarea lucrărilor generale de reparaţii, renovare şi îmbunătăţire a acestui apartament.

Reclamantul apreciază că este îndreptăţit la atribuirea beneficiului locaţiunii  prin invocarea deţinerii de către pârâtă  în proprietate a unui imobil cu destinaţia de locuinţă, anterior încheierii acestui contract,  cu privire la care a dispus prin înstrăinare.

Acest fapt nu a fost contestat de către pârâtă, însă instanţa apreciază că nu poate fi avut în vedere în speţă, întrucât, pe de o parte, vizează legalitatea contractului de închiriere, ce nu face obiectul cauzei, iar pe de altă parte, invocarea de către reclamant a  falsului în declaraţii  în legătură cu faptul deţinerii în proprietate de către fosta sa soţie a unei locuinţe, nu are nici caracter moral, acesta beneficiind deopotrivă de situaţia creată, ce a condus la îndeplinirea condiţiilor pentru repartiţia locuinţei.

Altfel spus,  reclamantul impută cu vehemenţă pârâtei fapte de natură a afecta însăşi legalitatea contractului de închiriere, cu consecinţa pierderii totale, de către ambele părţi a drepturilor locative asupra locuinţei.

Probatoriul administrat dovedeşte că, atat reclamantul, cât şi pârâta au varste înaintate, venituri din pensie şi niciunul nu are alte posibilităţi locative  proprii. De asemenea, niciunuia nu i se poate imputa desfacererea căsătoriei, reţinându-se acordul soţilor la divorţ.

 Prin urmare, reclamantul nu a relevat criterii care să-l îndreptăţească la atribuirea beneficiului contractului de locaţiune. Nu  există indicii privitoare la tensiuni, strări conflictuale între părţi, de natură a face imposibilă convieţuirea, iar pârâta chiar şi-a manifestat expres disponibilitatea de a  efectua un partaj de folosinţă a locuinţei comune.

Susţinerea potrivit căreia pârâta ar beneficia de un spaţiu locativ, anume destinat, în locuinţa fiicei sale din loc. Cumpăna, nu a fost probată în cauză, acest fapt fiind negat la interogatoriu.

În baza considerentelor de fapt şi de drept expuse, judecând pe fond cererea principală, tribunalul o va respinge ca nefondată.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Domenii speta

Spete similare