Ordonanţă preşedinţială. Soluţionarea cauzei fără citarea părţilor.

Art.581 alin.3 din Codul de procedură civilă dispune că ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecată asupra fondului.

În spe?ă, pentru soluţionarea cererii, instanţa de fond a administrat probe, respectiv proba cu înscrisuri şi proba testimonială, în lipsa părţii adverse, încălcând astfel dreptul său la apărare şi principiul contradictorialităţii. În situaţia în care judecătorul aprecia că pentru soluţionarea cauzei este necesară administrarea unui probatoriu mai complex, pentru respectarea principiului  unui proces echitabil avea obligaţia citării părţii adverse pentru a acorda şi acesteia dreptul la apărare şi posibilitatea de a contracara pretenţiile reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr.25906/25.11.2010 pronunţată de Judecătoria  Constanţa, s-a admis cererea formulată de reclamantul H.A. şi a fost obligat  pârâtul să permită reclamantului accesul în imobilul care face obiectul contractului de închiriere nr.1059/26.08.2010 autentificat de Notar Public Mariana Mihăescu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:

Reclamantul este titularul contractului de închiriere încheiat cu B.D.  pentru sufrageria şi trei dormitoare ale imobilului situat în mun. Constanţa, începând cu data de 01.09.2010, pentru o perioadă  de trei ani. Contractul de închiriere a fost autentificat sub nr.1059 la data de 26.08.2010 de notarul public Mariana Mihăescu.

Potrivit chitanţelor nr.2/28.08.2010, 3/12.09.2010 şi 4/14.09.2010, reclamantul a achitat către PF B.D. suma de 9000 EUR şi potrivit dovezii de depunere numerar emisă de BRD Goupe Societe Generale către B.D. suma de 400 EUR.

Aşa cum reiese din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, după încheierea contractului de închiriere cu B.D., reclamantul a locuit o scurtă perioadă în imobil, aducându-şi bunuri proprii, iar după întoarcerea din Siria împreună cu soţia şi cei doi copii, nu a mai putut intra în imobilul închiriat, fiind schimbate între timp toate sistemele de siguranţă. Din declaraţia martorului A.M.M. rezultă că reclamantului nu i s-a permis accesul în imobil de către pârât, acesta fiind fostul soţ al persoanei cu care reclamantul a încheiat contractul de închiriere.

Pentru admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială trebuie îndeplinite următoarele condiţii: vremelnicia, urgenţa şi neprejudecarea fondului, toate acestea fiind necesare pentru păstrarea unui drept, prevenirea unei pagube iminente, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

În ceea ce priveşte prima condiţie (vremelnicia), caracterul vremelnic al măsurii luate pe calea ordonanţei preşedinţiale, nu este condiţionat de existenţa unui litigiu asupra pricinii, ci poate decurge din însăşi natura măsurii luate, ori chiar din cuprinsul ordonanţei.

Aşadar, instanţa a apreciat dovedit caracterul vremelnic al măsurii solicitate, aceasta durând implicit până la împlinirea termenului la care încetează contractul de închiriere nr.1059/26.08.2010.

Cu privire la cea de a doua condiţie (urgenţa), instanţa a apreciat că şi aceasta este îndeplinită, întrucât reclamantul locuieşte în calitate de tolerat, împreună cu soţia şi cei doi copii, la martorul A.M.M.

În ceea ce priveşte a treia condiţie (neprejudecarea fondului), de asemenea, instanţa a apreciat că este îndeplinită, întrucât, prin dispunerea măsurii solicitate pe calea ordonanţei, respectiv obligarea pârâtului de a permite reclamantului accesul în imobilul închiriat, nu s-ar produce o rezolvare a însăşi fondului litigiului, nefiind discutat fondul raportului juridic născut între părţi.

Prin urmare, instanţa a constatat întemeiată cererea reclamantului de emitere a ordonanţei preşedinţiale pentru obligarea pârâtului să permită reclamantului accesul în imobilul care face obiectul contractului de închiriere nr.1059/26.08.2010 autentificat de Notarul Public Mariana Mihăescu.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâtul P.D.C., criticând-o pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Sub un prim aspect, instanţa nu a motivat care a fost raţiunea pentru care a soluţionat cererea formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale fără citarea părţilor întrucât, potrivit doctrinei în materie, avea posibilitatea  de a aprecia asupra necesităţii citării părţilor în funcţie de natura cauzei şi de împrejurările care reclamă intervenţia în justiţie.

S-a apreciat că, deşi practica instanţei constituţionale este în sensul că, prin necitarea părţilor nu se instituie discriminări în referire la dispoziţiile art.16 din Constituţia României şi nici nu se obstrucţionează accesul liber la justiţie, întrucât ordonanţa este supusă recursului, iar recursul se judecă cu citarea părţilor, prin necitarea sa la instanţa de fond s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri prin care i-au fost încălcate drepturi legitime.

A susţinut că soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială fără citarea părţilor trebuie să reprezinte o măsură excepţională şi trebuie motivată de instanţă.

În mod eronat, instanţa a considerat că cererea formulată de intimatul – reclamant se circumscrie acelor situaţii excepţionale în care se poate face aplicarea dispoziţiilor art.581 alin.3 Cod procedură civilă şi a procedat la soluţionarea cererii fără a fi citat în cauză.

Sub un alt aspect, s-a învederat că, greşit, instanţa a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, fără a realiza un examen sumar al fondului cauzei pentru a determina de partea cui este aparenţa dreptului.

A susţinut că aparenţa dreptului este în favoarea sa, raportat la faptul că intimatul reclamant şi-a întemeiat pretenţiile pe un contract de închiriere încheiat cu fosta sa soţie, la momentul la care nu mai erau căsătoriţi, iar partajul bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei nu era realizat, având fiecare calitatea de coproprietar al imobilului.

Prin motivele de recurs, recurentul pârât a mai solicitat şi suspendarea executării până la judecarea recursului, întrucât imobilul ce face obiectul contractului de închiriere este singura sa modalitate locativă şi nu realizează venituri pentru a achita chirie pentru o altă locuinţă.

Prezent personal în instanţă, intimatul reclamant şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii recursului.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art.581 alin.1 Cod procedură civilă instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

    Alin.3 dispune că ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecată asupra fondului.

Pentru soluţionarea cererii, instanţa de fond a administrat probe, respectiv proba cu înscrisuri şi proba testimonială, în lipsa părţii adverse, încălcând astfel dreptul său la apărare şi principiul contradictorialităţii.

În situaţia în care judecătorul aprecia că pentru soluţionarea cauzei este necesară administrarea unui probatoriu mai complex, pentru respectarea principiului  unui proces echitabil avea obligaţia citării părţii adverse pentru a acorda şi acesteia dreptul la apărare şi posibilitatea de a contracara pretenţiile reclamantului.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului la apărare.

Principiul stipulat prin art.6 alin.1 din CEDO, respectiv dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, este încălcat, deoarece acest principiu trebuie să fie în acord cu celelalte principii ce guvernează procesul civil.

În jurisprudenţa CEDO, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

Înţeles în aceşti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar desfăşurării unui proces echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale.

De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele ?i observaţiile prezentate judecătorului ?i de a le discuta, precum şi de participa la administrarea întregului probatoriu necesar soluţionării litigiului (cauza Morel contra Franţei, hotărârea din 6 iunie 2000).

În speţă, se constată că instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba testimonială, probe ce au fost şi administrate, în lipsa părţii adverse, care a fost astfel lipsită de posibilitatea de a se apăra şi de a propune probe în combaterea susţinerilor reclamantului.

Se constată astfel, că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu corespunde exigen?elor art.6 din CEDO ?i nici jurisprudenţei Curţii Europene care a reţinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi (cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria A, nr.262).

Constatând că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu respectă exigenţele art.6 din CEDO – cauza fiind soluţionată cu încălcarea principiilor egalităţii armelor ?i al contradictorialităţii, în baza art.312 Cod procedură civilă s-a admis recursul, s-a casat hotărârea recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constan?a.

Domenii speta

Spete similare