Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul preliminar de creanţe. Creanţă bancară garantată parţial. Consecinţe. Cerere de diminuare a retribuţiei practicianului

Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul preliminar de creanţe. Creanţă bancară garantată parţial. Consecinţe. Cerere de diminuare a retribuţiei practicianului

 Legea nr. 64/1995, republicată şi modificată, art. 45, art. 80 alin. 4, art. 122

Legea nr. 85/2006, art. 19 alin. 2, art. 24 alin. 1, art. 4

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate din creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus.

Din actele prezentate reiese că cele două credite bancare acordate debitoarei de către recurentă au fost garantate parţial, situaţie în care în mod greşit judecătorul-sindic a respins în totalitate contestaţiile creditoarei şi în mod nelegal a aprobat atât tabelul de creanţe prin care lichidatorul judiciar a înscris această creditoare cu suma de 699.255,40 lei la poziţia prevăzută de art. 122 pct. 7 din Legea nr. 64/1995, republicată, cât şi planul de distribuţie între creditori prin care banca a fost înscrisă doar cu suma de 18.815 lei ca şi creanţă garantată, contestaţiile recurentei fiind întemeiate sub aspectul înscrierii cuantumului şi a priorităţii creanţei sale în tabelul de creanţe şi în planul de distribuire.

În cazul în care creanţa unui creditor este contestată, judecătorul-sindic este obligat să facă o verificare nu numai asupra caracterului cert şi exigibil al creanţei declarate, ci şi asupra temeiniciei ei pentru că chiar dacă un titlu executoriu nu poate fi apreciat ca „netemeinic şi nelegal” decât în ipoteza în care hotărârea este atacată, judecătorul de insolvenţă nu poate ignora motivele invocate în contestaţia la creanţă.

Judecătorul-sindic nu poate accepta cererea unui creditor având ca obiect diminuarea retribuţiei lichidatorului în condiţiile în care onorariul practicianului a fost stabilit printr-o încheiere anterioară, ce nu a fost atacată în termenul prevăzut de lege, astfel că hotărârea respectivă a rămas irevocabilă, iar, în prezent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 singurii care pot stabili remuneraţia practicianului sunt creditorii, excepţie făcând doar situaţia în care această sumă se va achita din fondul constituit conform art. 4, când judecătorului-sindic îi revine această atribuţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1456 din 18 decembrie 2007

Prin încheierea comercială nr. 713 din 19 aprilie 2007 pronunţată în dosarul nr. 1276/115/2000 Tribunalul Caraş-Severin a respins contestaţiile formulate de creditoarea banca R S.A. – Sucursala Caraş-Severin împotriva tabelului definitiv de creanţe, a raportului privind fondurile obţinute prin lichidarea societăţii debitoare şi a planului de distribuţie, acte întocmite de lichidatorul judiciar I.P. C I.P.U.R.L. Reşiţa în cadrul procedurii de lichidare a debitoarei S.C. N. S.A. Oraviţa.

Pentru a hotărî astfel judecătorul-sindic a reţinut, în legătură cu prima contestaţie a creditoarei, că banca R S.A. a fost înscrisă pe tabloul creditorilor debitoarei S.C. N. S.A. cu suma de 699.255,40 lei (6.992.554.000 ROL) compusă din 390.900 lei credit restant şi 308.355,40 lei (3.083.554.000 ROL) dobânzi bancare calculate până la data intrării societăţii debitoare în faliment.

Conform art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. În speţa dedusă judecăţii, debitoarea a intrat în procedura falimentului la data de 18 octombrie 2001, moment după care nu se vor mai putea calcula penalităţi la creditele restante. Întrucât banca contestatoare a calculat dobânzi la debitul restant şi după deschiderea procedurii falimentului, încălcând dispoziţiile art. 41, tribunalul a considerat că contestaţia sa împotriva tabloului definitiv întocmit de lichidatorul judiciar în sensul trecerii acestei creditoare cu o creanţă totală de 1.714.817 lei, din care credit restant 390.900 lei şi dobânzi restante diferenţa de 1.374.947 lei, calculate până la data de 29 septembrie 2006, plus dobânzile ce se vor calcula în continuare până la rambursarea integrală a datoriei, este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte a doua contestaţie formulată împotriva planului de distribuţie între creditori şi a raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar prin care fosta Bancă A. S.A. a fost înscrisă cu o creanţă de 18.815 lei creanţă garantată cu active ale debitoarei S.C. N. S.A. şi 680.440,40 creanţă garantată cu bunuri din patrimoniul garantei S.C. C S.A., prima instanţă a constatat că aceasta priveşte aceleaşi aspecte, respectiv faptul că suma propusă spre distribuire de lichidator nu cuprinde şi dobânzile în cuantum de 1.374.947 lei, calculate la creditul restant de 390.900 lei până la data de 29 septembrie 2006, astfel că, pentru  argumentele menţionate în legătură cu prima contestaţie, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a dispus respingerea şi a acesteia.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea de diminuare a retribuţiei practicianului, tribunalul a reţinut că aceasta nu este de competenţa  judecătorului-sindic, ci a adunării creditorilor sau de cea a creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, aşa cum rezultă din cuprinsul alin. 2 al art. 19 din Legea insolvenţei.

Împotriva încheierii de mai sus a declarat recurs creditoarea contestatoare R. S.A. solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi, în principal, trecerea băncii recurente în tabloul definitiv şi în planul de distribuire între creditorii debitoarei S.C. N. S.A. cu o creanţă garantată totală de 1.714.817 lei, din care credit restant 390.900 lei şi dobânzi restante în sumă de 1.374.947 lei calculate până la data de 29 septembrie 2006, data formulării contestaţiei, iar în subsidiar, trecerea ei în acelaşi tablou şi plan cu creanţa menţionată în declaraţia de creanţă nr. 7031/23.11.2001 depusă de Banca A. S.A. în sumă de 1.066.933 lei, din care 390.900 lei credit restant acordat şi 676.033 lei dobânzi calculate până la data de 31 octombrie 2001, considerând că încheierea atacată cuprinse motive contradictorii şi străine de natura pricinii, instanţa schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al pricinii, hotărârea fiind lipsită de temei legal.

În fapt, banca recurentă este succesoarea în drepturi şi obligaţii a fostei Bănci A. S.A., care a acordat societăţii debitoare, aflată în prezent în procedura de insolvenţă, prin contractul de credit nr. 168/11.11.1998 suma de 425.000 lei, iar prin contractul de credit nr. 59/28.08.1998 suma de 60.490 lei.

La data de 23 noiembrie 2001, această bancă a depus, în termen legal, declaraţia sa de creanţă prin care a făcut cunoscut că datoria S.C. N. S.A. era de 1.066.933 lei, din care 390.900 lei credit restant şi 676.033 lei dobânzi calculate până la data de 31 octombrie 2001. Această declaraţie de creanţă nu a fost contestată de lichidator în termenul prevăzut de lege, la dosarul de insolvenţă neexistând o încheiere de respingere în acest sens, astfel că este definitivă şi irevocabilă, de ea nemaiputându-se face abstracţie în acest moment.

Creanţa băncii este o creanţă garantată şi nesupusă verificării, potrivit art. 66 din Legea nr. 85/2006, întrucât este constatată prin titluri executorii, contractele de credit constituind astfel de titluri în conformitate cu art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, text care a preluat prevederea similară din fosta Lege bancară nr. 58/1998. Împrumuturile bancare acordate debitoarei falite au fost garantate cu ipotecă de prim rang asupra imobilelor proprietatea societăţii creditate, precum şi cu bunuri gajate constând în linia tehnologică de mezeluri, autoutilitarele Mercedes şi Renault, tractor etc.

În consecinţă, recurenta consideră că dacă nu i s-a admis creanţa calculată la data introducerii contestaţiei, trebuia, totuşi, să i se admită contestaţia şi să fie trecută în tabloul definitiv cu o creanţă garantată existentă la 31 octombrie 2001 – data intrării debitoarei în faliment, dată la care creanţa băncii era de 1.066.993 lei, din care 390.000 lei credit restant acordat şi 676.033 lei dobânzi calculate până la acest moment.

De aceea, este de neînţeles faptul că judecătorul-sindic a considerat că este legală măsura lichidatorului de a înscrie în tabloul de creanţe banca contestatoare cu o creanţă de 699.255,40 lei, din care 390.900 lei reprezintă credit şi restul de 308.355,40 lei dobânzi, fără ca acesta să prezinte un mod de calcul al sumelor menţionate în condiţiile în care creditoarea a făcut dovada cu extrasele de cont care a fost dobânda bancară la momentul intrării debitoarei în faliment, şi anume 676.033 lei. Pe de altă parte, nu se ştie din ce cauză în planul de distribuire banca R S.A. a fost trecută numai cu suma de 18.815 lei creanţă garantată cu activele debitoarei falite şi cu 680.440,40 lei creanţă garantată cu bunuri din patrimoniul garantei S.C. C S.A. Bunurile ipotecate sau gajate în favoarea băncii de către S.C. N S.A., au fost vândute de lichidator după cum urmează: farmacia veterinară contra sumei de 111.184.000 lei (ROL) + T.V.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 16.12.2002, spaţiul comercial contra sumei de 76.966.000 lei (ROL) + T.V.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 16.12.2002 şi autoutilitara Mercedes Benz contra sumei de 30.000.000 lei (ROL) + T.V.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 04.03.2003. Deşi pentru restul bunurilor vândute recurenta nu se află în posesia contractelor de înstrăinare, având în vedere sumele rezultate din aceste vânzări şi asupra cărora banca consideră că avea prioritate la distribuţie, conform art. 121 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, este surprinzătoare soluţia judecătorului-sindic care a apreciat că acestei creditoare i se cuvin doar 18.815 lei.

Nelegală este şi soluţia tribunalului în ceea ce priveşte nereducerea retribuţiei lichidatorului, întrucât aceasta a fost stabilită de judecătorul-sindic prin încheierea nr. 405/J.S./2004 la suma de 1000 U.S.D./lună, la care se mai adăuga o cotă de 10% din vânzări, situaţie în care numai în cursul anului 2006 practicianul a încasat 12.500 U.S.D. fără, însă, să distribuie vreo sumă creditorilor.

Prin decizia civilă nr. 1456 din 18 decembrie 2007 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de creditoarea contestatoare banca R. S.A. împotriva încheierii comerciale susmenţionate şi dispus modificarea acesteia în sensul admiterii în parte a contestaţiilor formulate de creditoare împotriva tabloului de creanţe, a planului de distribuire şi a raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, acte întocmite de lichidator şi a dispus practicianului să refacă tabelul de creanţe şi planul de distribuire între creditori cu înscrierea creanţei băncii ca şi creanţă garantată în limita valorii părţilor garantate, respectiv integral creditul de 3.649.100.760,50 lei (ROL) şi până la concurenţa sumei de 197.507.000 lei (ROL) cel de 587.042.288 lei (ROL), cu calcularea dobânzilor până la data de 18 octombrie 2001, respingând în rest contestaţiile creditoarei şi menţinând dispoziţia tribunalului privitoare la respingerea cererii de diminuare a retribuţiei lichidatorului judiciar, pentru următoarele considerente:

În mod greşit judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins în totalitate contestaţiile formulate de creditoarea R. S.A. împotriva „tabloului definitiv” de creanţe ale debitoarei S.C. N. S.A., a planului de distribuire între creditorii societăţii falite şi a raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor întocmite de lichidatorul I.P. C I.P.U.R.L., acte prin care banca contestatoare a fost înscrisă cu suma de 18.815 – creanţă garantată cu active ale debitoarei şi cu 680.440,40 lei – creanţă garantată cu bunuri din patrimoniul garantei S.C. C. S.A., considerând că criticile creditoarei nu pot fi primite în condiţiile în care art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 statuează că nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Aceasta, întrucât banca contestatoare a calculat dobânzi la debitul restant şi după deschiderea procedurii falimentului faţă de debitoarea S.C. N. S.A.

Este de netăgăduit că prin sentinţa civilă nr. 420 din 28 martie 2000 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1276/COM/2000 a fost admisă cererea introductivă formulată de reclamanta creditoare S.C. L. S.R.L. Bucureşti împotriva pârâtei debitoare S.C. N. S.A. Oraviţa şi, constatându-se că societatea chemată în judecată se află în stare de insolvenţă comercială, în sensul prevederilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată, s-a dispus faţă de aceasta deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi a falimentului, pentru ca ulterior, prin încheierea nr. 456/J.S. din 18 octombrie 2001, judecătorul sindic din cadrul aceluiaşi tribunal să dispună încetarea procedurii de reorganizare judiciară şi începerea de îndată a procedurii falimentului, în calitate de lichidator judiciar fiind desemnată S.C. E. S.R.L. Reşiţa, înlocuită ulterior cu S.C. C. S.R.L. Reşiţa.

De asemenea, este de necontestat că prin cererea nr. 1757 din 5 mai 2000 înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 10 mai 2000 creditoarea Banca A S.A., a cărei succesoare în drepturi este recurenta R S.A., şi-a declarat, în conformitate cu prevederile 78 şi următ. din Legea nr. 64/1995, republicată, la masa credală a societăţii debitoare creanţa deţinută în sumă de 6.992.554.000 lei, din care 3.909.000.000 lei credit restant şi 3.083.554.000 lei dobânzi bancare calculate până la 30 aprilie 2000. Ulterior, la 23 noiembrie 2001, prin cererea de creanţă nr. 7031/2001, banca recurentă a depus la dosarul de insolvenţă o solicitare prin care a învederat judecătorului-sindic că cuantumul creanţei sale faţă de debitoarea S.C. N. S.A. este de 10.669.336.490 lei, din care 3.909.000.000 lei credit restant şi 6.760.336.490 lei dobânzi bancare calculate până la data de 31 octombrie 2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, în vigoare la acea dată, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate din creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus. Această normă a fost preluată şi de noua Lege a insolvenţei, care la art. 41 stipulează următoarele: nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu  va putea fi adăugată creanţelor născute  anterior datei deschiderii procedurii. Prin excepţie de la alin. 1, creanţele garantate se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin. 1 lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate de acea garanţie. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător raportului dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei.

Astfel cum rezultă din înscrisurile prezentate de recurentă, antecesoarea sa – Banca A. S.A. – a acordat debitoarei S.C. N. S.A. două împrumuturi bancare, unul prin contractul pentru linie de credit nr. 59 din 7 septembrie 1998 în valoare de 600.000.000 lei (ROL), modificat ulterior prin actele adiţionale din 1 iulie 1999 şi din 30 iulie 1999 în sensul că suma împrumutată de bancă este de 587.042.288 lei, iar cel de-al doilea prin contractul de credit nr. 168 din 11 noiembrie 1998, care iniţial a fost în valoare de 4.254.000.000 lei (ROL), pentru ca ulterior să fie modificat prin actul adiţional din 24 februarie 1999 în sensul că suma împrumutată este de 3.649.100.760,50 lei (ROL).

Tot din actele depuse în recurs reiese că cele două credite bancare au fost garantate în proporţie de 33,6 % primul şi de 100% cel de-al doilea, chiar dacă unele dintre „garanţiile” prezentate de creditoare nu pot fi primite de către Curte. Astfel, prin contractul de cesiune creanţe aduse în gaj din 11 februarie 2000, debitoarea S.C. N. S.A., în scopul garantării creditului de 3.649.100.760,50 lei (ROL) acordat de Banca A S.A., a cesionat cu titlu de gaj în favoarea băncii creanţa în sumă de 959.818.300 lei (ROL) pe care o avea faţă de debitoarea sa S.C. C S.A. în baza facturii fiscale nr. 1142503/07.02.2000, potrivit pct. 2 din convenţie această cedare a creanţei fiind făcută cu titlu de gaj necondiţionat şi irevocabil în favoarea băncii împrumutătoare, cedentul garantând solvabilitatea prezentă şi viitoare a debitorului cedat în limita valorică a creanţei adusă în gaj. Ulterior, prin contractul de gaj încheiat la 14 februarie 2000 şi înregistrat la Judecătoria Oraviţa sub nr. 2/15.02.2000, tot pentru a garanta creditul de 3.649.100.760,50 lei (ROL), societatea debitoare a mai constituit în favoarea aceleiaşi bănci un gaj fără deposedare asupra mijloacelor fixe aflate în patrimoniul său la data de 31 decembrie 1999 şi cuprinse în anexa la contractul de garanţie, prin pct. 1 din convenţie prevăzându-se că gajul va garanta creditul cu dobânda pieţei.

Celălalt credit de 587.042.288 lei (ROL) a fost garantat, la rândul său, prin contractul de gaj fără deposedare înregistrat la Judecătoria Oraviţa sub nr. 92/ 15.09.1998 a cărei listă anexă cuprinde două bunuri: moară cereale şi instalaţie de îmbuteliat lichide, valoarea garanţiei ridicându-se la suma de 197.507.000 lei ROL.

În aceste condiţii este evident faptul că judecătorul-sindic în mod greşit a respins în totalitate contestaţiile băncii creditoare şi în mod nelegal a aprobat implicit atât tabelul de creanţe nedatat întitulat „tabloul definitiv cu creditorii debitoarei aflate în faliment” prin care lichidatorul judiciar S.C. C. S.R.L. Reşiţa (actuala I.P. C I.P.U.R.L.) a înscris creditoarea Banca A. S.A. (antecesoarea R S.A.) cu suma de 699.255,40 lei la poziţia prevăzută de art. 122 pct. 7 din Legea nr. 64/1995, republicată, cât şi planul de distribuţie între creditori şi raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, întocmite de acelaşi practician, acte prin care banca creditoare a fost înscrisă doar cu suma de 18.815 lei ca şi creanţă garantată cu active din patrimoniul debitoarei, iar restul de 680.440,40 lei creanţă garantată cu bunuri din averea S.C. C. S.A.

Deşi în opinia Curţii următoarele „garanţii” de care se prevalează recurenta nu pot fi primite, şi anume: contractul de garanţie imobiliară (ipotecă) din data de 10 februarie 1998 înregistrat la Biroul de carte funciară a Judecătoriei Oraviţa sub nr. 12/11.02.1998 referitor la garantarea obligaţiei de rambursare a unui credit în sumă de 300.000.000 lei ROL şi contractul de gaj fără deposedare din 10 februarie 1998 înregistrat la aceeaşi instanţă sub nr. 13/11.02.1998 în vederea garantării unui credit de 300.000.000 lei ROL întrucât nu au menţionat numărul contractului de credit privitor la care au fost perfectate, astfel că nu se poate face legătura lor cu linia de credit nr. 59 din 7 septembrie 1998, iar contractul de garanţie imobiliară (ipotecă) din 3 august 1998 înregistrat la Judecătoria Oraviţa – Biroul de carte funciară sub nr. 73/05.08.1998 a fost încheiat în baza contractului de credit nr. 2/27.02.1998, el neavând nici o legătură cu creanţa de care se prevalează banca contestatoare. De asemenea, garanţiile asupra unora dintre bunurile S.C. C S.A. nu prezintă nici o relevanţă în prezentul litigiu, aspect recunoscut, de altfel, de însăşi banca recurentă.

Cum potrivit art. 1694 C.civ., debitorul nu poate pretinde restituirea amanetului decât după ce a plătit întreg capitalul, dobânzile şi spezele datoriei pentru a cărei siguranţă s-a fost dat amanetul, având în vedere şi prevederile art. 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, text de lege ce era în vigoare la momentul la care Banca A. S.A. a înregistrat la Tribunalul Caraş-Severin cererea sa de creanţă nr. 7031/26.11.2001, Curtea constată că ambele contestaţii sunt întemeiate sub aspectul înscrierii cuantumului şi a priorităţii creanţei R. S.A. atât în tabelul de creanţe, cât şi în planul de distribuire între creditorii debitoarei S.C. N. S.A., motiv pentru care hotărârea primei instanţe va fi modificată în sensul admiterii acestora sub acest aspect şi înscrierea băncii contestatoare cu suma de 390.900 lei credit restant, la care se adaugă şi dobânzile ce urmează a fi calculate doar până la data de 18 octombrie 2001 (data intrării societăţii debitoare în faliment) şi nu până la 31 octombrie 2001, cum fără temei a solicitat creditoarea, la calculul dobânzilor urmând a se avea în vedere cele arătate mai sus cu privire la nivelul garanţiilor, toată această sumă rezultată urmând să fie trecută în tabel ca şi creanţă garantată.

Chiar dacă prin decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677/07.08.2006, s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menţionate au caracter de titlu executoriu, această decizie fiind obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 C.proc.civ.., iar în conformitate cu prevederile art. 80 alin. 1 din Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de acest act normativ, cu excepţia creanţelor constate prin titluri executorii, acest text fiind preluat şi de Legea nr. 85/2006, în art. 66, aceasta nu însemnă că o declaraţie de creanţă depusă de un creditor ce deţine un astfel de titlu trebuie primită pur şi simplu de practician.

Atât în vechea reglementare, cât şi în cea actuală, legiuitorul a stabilit cu precizie şi claritate paşii ce trebuiau urmaţi în aplicarea procedurii de executare silită concursuală a creanţelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, într-o secţiune distinctă a legii întitulată „Primele măsuri”, sunt descrise activităţile care trebuie urmate de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, creditorii sociali şi asociaţi, ordinea operaţiunilor ce trebuie efectuate şi termenele în care persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operaţiuni şi competenţe fiind reglementate punctual. În acest profil, pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului legea prevede un termen de decădere, obligând administratorul sau lichidatorul judiciar să verifice toate creanţele care nu rezultă din titluri executorii. Întrucât practicianul este prezumat de lege ca fiind un cunoscător şi profesionist, unul dintre organele care aplică procedura, acesta este obligat să verifice toate creanţele, să ceară lămuriri, să-şi sprijine constatările pe documente justificative şi pe texte de lege, şi să întocmească tabele de creanţă.

În speţă, judecătorul-sindic nu a pretins administratorului judiciar şi, ulterior, lichidatorului să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 64/1995, republicată, înlocuită ulterior de Legea nr. 85/2006, şi să procedeze la verificarea creanţei băncii contestatoare prin prisma înscrisurilor şi documentelor doveditoare şi să întocmească tabelul preliminar care să cuprindă fără echivoc toate informaţiile privitoare la sumele pretinse de R. S.A., acest tabel neputând fi substituit cu explicaţii, ci el trebuie să se afle la dosarul cauzei în toate variantele întocmite ca urmare a modificărilor operate. Pe de altă parte, prima instanţă nu a cerut practicianului să ordoneze creanţele în sensul cerut de lege, să pretindă creditorilor, inclusiv băncii recurente, să arate în scris mecanismul calculului creanţei pentru fiecare sumă adăugată cu titlu de penalităţi, dobândă, comision etc., şi să verifice ulterior acest calcul cu consecinţa acceptării doar a sumelor dovedite, criticile recurentei fiind întemeiate din acest punct de vedere, creditorii fiind interesaţi să fie elucidate sub toate aspectele diferendele asupra existenţei şi certitudinii creanţelor de suportat şi de încasat din averea debitoarei falite.

De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit alin. 4 al art. 80 din fosta Lege a reorganizării judiciare şi a falimentului, toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator sau creditori, recurenta neinterpretând în totalitate acest text atunci când a invocat doar prevederile alin. 1 al art. 66 din Legea nr. 85/2006 (acest articol preluând în alineatul 3 prevederea suscitată). Drept urmare, în situaţia în care creanţa unui creditor este contestată, judecătorul-sindic este obligat să facă o verificare atât asupra caracterului cert şi exigibil al creanţei declarate, cât şi asupra temeiniciei ei pentru că chiar dacă un titlu executoriu nu poate fi apreciat ca „netemeinic şi nelegal” decât în ipoteza în care hotărârea este atacată, judecătorul de insolvenţă nu poate ignora motivele invocate în contestaţia la creanţă.

Celelalte critici ale băncii recurente privitoare la nerespectarea de către lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. N. S.A. a termenelor de întocmire a tabelelor de creanţe, a celor de inventariere a bunurilor falitei, a constituirii comitetului creditorilor şi neconsultarea acestora în legătură cu administrarea procedurii, nu prezintă vreo relevanţă în soluţionarea prezentului recurs care vizează exclusiv analizarea soluţiei tribunalului de respingere a celor două contestaţii ale creditoarei de care s-a făcut vorbire mai sus.

Cererea de diminuare a retribuţiei lichidatorului în mod corect a fost respinsă de către judecătorul-sindic în condiţiile în care onorariul practicianului a fost stabilit prin încheierea nr. 405/J.S. din 11 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1276/COM/2000 la suma de 1000 U.S.D./lunar, exclusiv T.V.A., la care se mai adaugă o cotă de succes de 10% din valorificarea bunurilor din averea debitoarei, încheiere ce nu a fost atacată cu recurs în termenul prevăzut de lege, astfel că hotărârea respectivă a rămas irevocabilă, iar, în prezent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 singurii care pot stabili remuneraţia practicianului sunt creditorii, excepţie făcând doar situaţia în care această sumă se va achita din fondul constituit conform art. 4, când judecătorului-sindic îi revine această atribuţie, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu în ultimul rând, solicitările recurentei din cuprinsul concluziilor scrise în sensul că, în urma admiterii căii de atac, instanţa să dispună refacerea raportului şi a tabloului de distribuire, care să cuprindă toate sumele obţinute şi cheltuite (inclusiv sumele încasate de lichidator), planul de distribuţie să cuprindă informaţii cu privire la componenţa şi provenienţa fiecărei sume distribuite, distribuirea către banca contestatoare cu prioritate şi a celorlalte sume obţinute din vânzarea bunurilor aflate în garanţie şi proporţional a restului de bani obţinuţi din lichidare de la începutul procedurii şi până în prezent, nu pot fi primite în condiţiile în care acestea constituie cereri noi, prohibite de art. 316 C.proc.civ., coroborat cu art. 294 din acelaşi cod. Acest din urmă text statuează că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.

Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia. Conceptul de „cerere nouă” folosit de alin. 1 al art. 294 C.proc.civ. se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel sau în recurs, pretenţie ce nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia, prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în recurs înţelegându-se toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceputului de „cerere nouă” este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”.

Prin urmare, modificarea contestaţiilor în recurs, în sensul menţionat, este inadmisibilă, ceea ce nu înseamnă că creditoarea recurentă nu poate formula direct către judecătorul-sindic astfel de cereri în cadrul soluţionării dosarului de insolvenţă privitor la debitoarea S.C. N. S.A. Oraviţa.

Domenii speta

Spete similare