Procedura insolvenţei

Potrivit art. 64 alin. 4 din Legea 85/2006, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege.

Conform art. 76 alin. 1 din Legea 85/2006, doar în cazul creanțelor anterioare deschiderii procedurii insolvenței intervine sancțiunea decăderii din dreptul creditorului de a fi înscris în tabel și de a dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură dacă nu este depusă cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin. 1 lit. b.

Nuu se poate reține că ar avea aceeași natură juridică o creanță constând în garanția de bună execuție și o creanță constând în penalități de întârziere pentru neexecutarea unui contract menținut de către administratorul judiciar.

Cât priveşte suspendarea facultativă, legiuitorul lasă la dispoziţia judecătorului să aprecieze dacă o acordă sau nu.

Prin Decizia civilă nr. 251/R/13.12.2017, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 285/11.10.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. …, instanţa de control judiciar având următoarea argumentaţie a soluţiei sale:

Prin sentinţa civilă recurată Tribunalul Arad a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocată de debitor, a admis contestaţia formulată de creditoare, împotriva măsurilor administratorului judiciar desemnat să administreze procedura insolvenţei debitoarei insolvente, privind respingerea cererii de plată formulată de către creditorul-contestator.

A fost obligată debitoarea să plătească creditoarei-contestatore suma de 3.299.797,79 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că anterior deschiderii prezentei proceduri de insolvenţă, între părţi s-a încheiat contractul de lucrări nr. 8/07.12.2011 având ca obiect construirea de către debitor de staţiei de epurare noi în localităţile Curtici şi Sântana şi colector de ape uzate aferent, contractul având o valoare de 32.997.997,87 lei fără TVA, durata de execuţie fiind de 30 luni.

Contractul a prevăzut penalităţi de întârziere, pentru neexecutarea la timp a lucrărilor, de 01% pe zi de întârziere, cuantumul acestora fiind însă limitat la 10% din valoarea contractului.

La data de 24.10.2012, s-a deschis procedura insolvenţei debitoarei insolvente.

Creditoarea-contestatoare s-a înscris la masa credală cu suma datorată de către debitor la data deschiderii procedurii.

Contractul dintre părţi a fost menţinut de către acestea, prin actul adiţional încheiat la data de 01.11.2015, prelungindu-se însă durata de execuţie până la 01.11.2015, fără a se face vreo modificare în ce priveşte penalităţile de întârziere.

Lucrările contractate sunt actual încă în curs de executare.

Prin cereri succesive şi facturi emise, creditoarea-contestatoare a solicitat debitoarei plata penalităţilor de întârziere, în final ajungându-se la suma maximă admisă, de  3.299.797,79 lei, aferentă la 100 zile de întârziere.

Practicianul în insolvenţă a respins cererile de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere.

Raportat la cererea de suspendare a judecăţii, judecătorul-sindic a reţinut că cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului 4300/108/2017, a fost respinsă ca inadmisibilă de către Tribunalul Arad, constatându-se că părţile au prevăzut o clauză compromisorie, deci nu se poate reţine că se impune suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea acelei cereri. De altfel, posibila compensare a unor creanţe operează pe măsura stabilirii acestora, neexistând o ordine de determinare a valorii creanţelor. Prin urmare judecătorul-sindic a apreciat cererea de suspendare ca nefondată.

Raportat la excepţia tardivităţii contestaţiei, prin partea introductivă a prezentei hotărâri, judecătorul-sindic a respins excepţia pe motiv că data depunerii la poştă a contestaţiei este data de 02.05.2017, dată ce respectă şi termenul de 3 zile, stabilit în baza art. 21 din Legea nr. 85/2006, temei pe care creditorul-contestator şi-a motivat depunerea contestaţiei.

Raportat la fondul contestaţiei, judecătorul-sindic a reţinut că părţile, cu acordul practicianului în insolvenţă, au menţinut contractul dintre acestea şi după deschiderea procedurii insolvenţei debitorului, modificându-se doar durata acestuia. Cum lucrările trebuiau terminate la data de 01.11.2015, începând cu ziua următoare se naşte obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere. Deci creanţa, rezultând din penalităţi de întârziere, este născută în cursul procedurii, dintr-un contract actualizat şi acceptat ca atare de părţi tor în cursul procedurii, este o creanţă curentă.

Creditoarea-contestatoare nu avea obligaţia să prevadă, la momentul deschiderii procedurii, că debitoarea nu va executa la timp lucrările şi să ceară anticipat penalităţi de întârziere, chiar şi sub condiţie suspensivă. Dimpotrivă, o astfel de abordare ar fi indus suspiciuni, neîncredere între partenerii contractuali şi chiar o doză de rea-credinţă în abordarea relaţiilor dintre părţi.

În ce priveşte pretinsa culpă a creditoarei-contestatoare în întârzierea lucrărilor, datorată problemelor în predarea amplasamentului, judecătorul-sindic a reţinut că această problemă a fost soluţionată anterior actului adiţional prin care s-a prelungit durata contractului şi deci a fost, trebuia sau putea să se ţină seama de ea la întocmirea actului adiţional. Deci nu se poate reţine şi culpa creditoarei-contestatoare în neexecutarea la timp a contractului. De altfel nici actual lucrările nu sunt terminate.

Prin urmare judecătorul-sindic a reţinut că criticile privind natura creanţei şi motivele întârzierilor în executarea lucrărilor nu sunt întemeiate.

În ce priveşte cuantumul creanţei pretinse, judecătorul-sindic a reţinut că penalităţile de 0,1% pe zi de întârziere duc, în 100 zile la penalităţi de 10%, cât este cuantumul maxim admis de contract şi suma pretinsă de creditorului-contestator, ori există o întârziere în executarea contractului de aproape doi ani, deci mult peste 100 zile.

Faţă de cele reţinute judecătorul-sindic a admis contestaţia, obligând debitorul la plata către creditorul-contestator a sumei de .299.797,79 lei, constatând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs administratorul judiciar al debitoarei insolvente prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, constatarea nelegalităţii respingerii cererii de suspendare a judecării acestui dosar, iar în măsura în care va aprecia că soluţia de respingere a cererii a fost legală, rejudecând cauza să modifice hotărârea atacată în sensul respingerii contestaţiei formulată de către intimată.

În motivare, recurentul arată că soluţia primei instanţe este vădit nelegală şi reflectă o greşită analiză a stării de fapt şi o deficientă coroborare a acesteia cu normele legale şi contractuale relevante.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de suspendare între părţi, există o serie de creanţe reciproce, care, conform prevederilor Legii 85/2006 şi a Codului de procedură civilă, trebuie să se compenseze, tocmai pentru a oferi procedurii de insolvenţă un cadrul cât mai igienizat în ceea ce priveşte natura şi regimul creanţelor şi creditorilor care le pretind şi care, în temeiul acestora, îşi exercită prerogativele legale.

Astfel, debitoarea trebuie să recupereze de la creditoarea sa suma de 3.486.373 lei cu titlu de preţ al echipamentelor furnizate de către NDEI în cadrul contractului de lucrări CL 5 încheiat între ei şi Compania de apă.

Or, conform Sentinţei 786/19.10.2016 (Anexa 3) a Tribunalului Arad şi respectiv Deciziei 315/R/14.12.2016 a Curţii de Apel Timişoara pronunţate în dos. nr. …, recepţia acestor echipamente a fost făcută de către creditoare direct de la NDEI, motiv pentru care, conform art. 14 din Contractul, contestatoarea datorează plata preţului.

Or, existând pe rolul Tribunalului Arad dos. 4300/108/2017 în care debitoarea insolventă formulează propriile pretenţii împotriva creditoarei, recurenta a solicitat judecătorului sindic să ia măsura suspendării judecării acestui dosar până la momentul judecării celui dintâi, tocmai pentru a asigura procedurii şi debitoarei contextul legal pentru a clarifica situaţia unor sume importante de bani, datorii reciproce care afectează în mod concret realizarea planului de reorganizare propus de debitoare şi întreaga activitate a acesteia.

Argumentul instanţei pentru a respinge cererea de suspendare a fost acela că prima instanţă ar fi respins cererea introductivă ca inadmisibilă întrucât în contractul dintre părţi ar exista o clauză compromisorie.

Or, în mod evident, un asemenea argument nu poate, în mod legal, sta la baza soluţiei de respingere a cererii de suspendare: împotriva hotărârii primei instanţe, s-a formulat recurs, astfel încât argumentul existenţei unui dosar pe rolul instanţei este fundamentat şi reprezintă un element esenţial care fundamentează substanţial cererea de suspendare.

Chiar şi dacă litigiul ar fi în mod definitiv declinat către o instanţă arbitrală, legătura dintre cele două litigii nu poate fi contestată, precum nici oportunitatea acestei măsuri (condiţie statuată de către Î.C.C.J. ca fiind esenţială).

În acest context, aşadar, soluţia primei instanţe este pripită, superficial motivată şi neoportună, în contradicţie cu interesele procedurii şi se impune a fi sancţionată de către instanţa de control judiciar ca atare.

Referitor la fondul cauzei, se solicită constatarea temeiniciei măsurii respingerii cererilor de plată formulate de către contestatoare.

Considerentele de fond ale hotărârii atacate se plasează şi ele în afara rigorilor Legii 85/2006, care statuează, dincolo de dubiu la art. 64 şi următoarele, că tabelul creditorilor va cuprinde şi acele creanţe afectate de o condiţie, pe care însă creditorii sunt obligaţi să le pretindă încă de la momentul formulării declaraţiei de creanţă.

În fapt, la data de 07.12.2011, respectiv înainte de deschiderea procedurii insolvenţei dispusă prin sentinţa 2517 de către Tribunalul Arad, a fost încheiat contractul de lucrări nr. 8 între recurent în calitate de Antreprenor şi contestatoare, în calitate de Beneficiar.

După intrarea în insolvenţă a recurentului a fost decisă continuarea executării contractului, fiind prelungită şi durata de execuţie a acestuia, odată cu încheierea Actului adiţional nr. 5/16.06.2014.

Extinderea perioadei de execuţie se justifică prin prisma intervenirii unor evenimente imprevizibile şi obiective (independente de orice culpă), respectiv blocarea activităţii de foraj la realizarea subtraversării.

Pentru a înlătura orice dubiu se precizează că se află în situaţia enunţată de art. 1.083 C. civ., în care se precizează că forţa majoră şi cazul fortuit exonerează de răspundere partea ce se obligă din contract.

Ca urmare a producerii evenimentului imprevizibil ce a cauzat o mare întârziere, debitoarea a mai solicitat o dată prelungirea perioadei contractuale, revendicare ce a fost respinsă de către inginer.

La începutul anului 2017, respectiv la 10.01.2017 şi 10.02.2017, contestatoarea a formulat 2 cereri de plată constând în penalităţi de întârziere aferente contractului menţionat mai sus.

Acestea ar reprezenta în opinia petentei cheltuieli ale procedurii, şi anume obligaţii născute în temeiul art. 64 al.6 din Legea 85/2006.

Prin Raportul nr. 26/ 25.04.2017 asupra activităţii în perioada 05.04.2017-25.04.2017, administratorul judiciar a luat măsura respingerii cererilor de plată motivat de faptul că întârzierile înregistrate la executarea contractului nu se datorează culpei exclusive a antreprenorului, iar cererile de plată nu au caracterul unor obligaţii curente în temeiul art. 64 al. 6 din Legea 85/2006.

Creanţa invocată nu are caracterul unei creanţe născute în timpul procedurii de insolvenţă.

Având în vedere că pretenţiile petentei reprezintă penalităţi de întârziere ce izvorăsc din executarea unui contract încheiat înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, acestea echivalează cu creanţe născute anterior deschiderii procedurii.

La deschiderea procedurii, contestatoarea a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanţe cu o parte a valorii contractului.

Astfel, recurenta consideră că petenta avea obligaţia de a-şi evalua de pe atunci posibilele creanţe şi să solicite atunci înscrierea acestora sub condiţie conform art. 64 al. 4 din Legea 85/2006, aceasta născându-se dintr-un raport juridic încheiat anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

În acelaşi fel, a procedat creditoarea şi cu privire la garanţia de bună execuţie, pe care a solicitat-o a fi înscrisă la masa credală cu toate că necesitatea utilizării ei ar fi apărut eventual în perioada de garanţie, iar cuantumul ei exact nu putea fi evaluat la acel moment.

Aşadar, întârzierea, aşa cum este descrisă de către contestatoare, era un fapt obiectiv, generat încă de la momentul emiterii ordinului de începere a lucrărilor, respectiv momentul imposibilităţii predării amplasamentului din cauza Companiei care nu a putut obţine descărcarea arheologică a şantierului, adică anterior deschiderii procedurii de insolvenţă.

Susţinerea este cu atât mai substanţială şi congruentă cu teza judiciară a contestatoarei cu cât, aşa cum rezultă şi din înscrisurile depuse de către aceasta, contractul prevedea în mod expres şi maniera în care eventualele penalităţi vor fi calculate şi respectiv, valoarea la care ele vor fi plafonate.

Aşa fiind, este esenţial, ca instanţa să observe prevederile art. 8 sub clauza 8.7 din contract, care stabileşte că penalităţile de întârziere se calculează la valoarea de 0,1 % / zi, dar în limita a 10% din valoare.

Cu alte cuvinte, încă de la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă, contestatoarea avea obligaţia de a include şi această sumă în declaraţia sa de creanţă, aşa cum a făcut, de altfel, şi cu privire la creanţa constând în garanţia de bună execuţie.

Argumentul instanţei pentru a respinge apărările a fost acela că „creditorul contestator nu avea obligaţia să prevadă, la momentul deschiderii procedurii că debitorul nu va executa la timp lucrările şi să ceară anticipat penalităţi de întârziere, chiar şi sub condiţie suspensivă. Dimpotrivă, o astfel de abordare ar fi indus suspiciuni, neîncredere între partenerii contractuali şi chiar o doză de rea credinţă în abordarea relaţiilor dintre părţi.”

Dincolo de faptul că judecătorul-sindic nu îşi întemeiază în drept considerentul esenţial al judecăţii sale, se apreciază că acesta încalcă însă principiile consacrate de legea insolvenţei în ceea ce priveşte creanţele declarate de către potenţialii creditori, acreditând o teză fundamental nefastă procedurii.

Creditorul, pentru considerente de bună credinţă, poate să se abţină de la a invoca o creanţă previzibilă, determinabilă, evaluabilă (condiţionată) încă de la începutul procedurii de insolvenţă, dar o va putea invoca ulterior.

Creditorul va putea manipula în acest mod procedura, alegându-şi momentul optim la care va declara creanţa, poate chiar în funcţie de faza în care procedura se regăseşte şi de perspectivele de încasare a creanţei pretinse la plată.

Recurentul reaminteşte instanţei de control judiciar că aceeaşi creditoare a formulat, pentru acelaşi contract, declaraţie de creanţă cu privire la garanţia de bună execuţie, tot ca o creanţă sub condiţie, întrucât la acel moment, data deschiderii procedurii, nu putea estima dacă vor exista lucrări executate neconform şi nici care va fi valoarea acestora, singurul aspect precis fiind acela al valorii maximale care putea fi pretinsă conform contract, suma corespunzătoare procentului de reţinere.

Adică o ipoteză similară cu cea privind penalităţile mai puţin că în situaţia penalităţilor, la momentul deschiderii procedurii se cunoştea deja că acest contract era în întârziere.

Or faţă de această situaţie, soluţia primei instanţe se relevă cu atât mai mult ca fiind nelegală, impunându-se cu necesitate admiterea recursului.

Pe durata procedurii de insolvenţă nu pot fi calculate penalităţi de întârziere pentru creanţele născute anterior deschiderii procedurii.

Conform art. 41 al. 1 din Legea 85/2006 nu pot fi calculate penalităţi de întârziere pentru creanţe născute anterior deschiderii procedurii.

Mergând mai departe, chiar şi în cazul în care pretenţiile privind penalităţile de întârziere ar fi considerate creanţe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, conform art. 41 al. 3 din Legea 85/2006 pentru a putea fi calculate aceste penalităţi este necesară existenţa unui plan de organizare.

În acest sens, doctrina s-a pronunţat ferm în sensul că „o primă condiţie pentru a se putea calcula dobânzi, majorări, penalităţi şi orice fel de cheltuieli ulterior deschiderii procedurii este aceea care impune existenţa unui plan de reorganizare. Aşadar, pentru a se putea percepe accesorii, este necesar ca debitorul să fie supus procedurii reorganizării.”

Este de observat că la momentul la care contestatoarea a emis facturile de penalităţi aferente cererilor de plată formulate, recurentul nu se afla în procedura reorganizării astfel încât nu erau îndeplinite condiţiile art. 41 alt. 3 pentru a putea pretinde aceste penalităţi.

Astfel, întârzierile contabilizate de către creditoare nu sunt datorate culpei exclusive a antreprenoarei, contestatoarea bazându-şi pretenţiile pe o revendicare înregistrată prin adresa 39409/30.12.2015 adresată inginerului în sensul admiterii calculului de penalităţi, revendicare soluţionată favorabil.

Conform sub-clauzei 3.5 „Stabilirea modului de soluţionare” se arată că „inginerul se va consulta cu fiecare parte în încercarea de a ajunge la un acord”, lucru care însă nu s-a întâmplat, recurentul nefiind consultată cu privire la revendicarea formulată de către creditoare.

Debitoarea a înregistrat la rândul ei o revendicare către inginer, revendicare vizând prelungirea perioadei contractuale, iar motivele invocate în cuprinsul acesteia vizează evenimente imprevizibile, cauzele întârzierii nefiind astfel imputabile exclusiv debitoarei prin lichidator judiciar.

Suplimentar, recurentul constată că în contradictoriu cu petenta care susţine că recurenta a încălcat prevederile contractuale şi cele ale reglementărilor ce au stat la baza contractului, în realitate una din abaterile importante de la executarea conformă a contractului a făcut-o chiar beneficiară prin maniera în care a înţeles să acţioneze cu privire la recepţionarea şi lăsarea în custodie a unor echipamente de proces în valoare de peste 3.400.000 lei, astfel cum a fost stabilit prin hotărâri definitive.

Aşa fiind, instanţa a obligat antreprenorul la plata echipamentelor recepţionate, în aceste condiţii antreprenorul lansând o invitaţie la conciliere, având la rândul său pretenţii faţă de petentă, pretenţii care, în măsura confirmării lor, ar lua calea unor măsuri de compensare, care ar afecta deci obligaţiile corelative ale părţilor.

Într-o altă ordine de idei, petenta a solicitat şi calculat penalităţi de întârziere determinate în opinia acesteia de neexecutarea la termenele contractuale a obligaţiilor asumate de recurentă, în condiţiile în care şi la data prezentei cereri, lucrările asumate prin contract sunt în derulare, se depun situaţii de lucrări şi se decontează lucrări de către însăşi petenta.

Ori faţă de aceste întârzieri sau nerespectarea obligaţiilor contractului invocate de contestatoare, petenta nu a optat pentru denunţarea contractului tocmai datorită faptului că o mare parte din întârzieri se datorează chiar petentei însăşi, care nu a realizat predarea amplasamentelor la termenul şi în condiţiile asumate prin contract.

În aceste condiţii, recurentul consideră că nu este îndeplinită condiţia existenţei culpei debitorului în neexecutarea obligaţiei. Culpa trebuie să fie imputabilă debitorului, ori în speţă această culpă nu este imputabilă doar recurentei.

Analizând hotărârea atacată Curtea de Apel va putea observa că judecătorul sindic nici nu a mai analizat, în realitate, argumentele recurentului, preferând să se pronunţe, în mod greşit, apreciind doar pe aspectele de oportunitate ale formulării cererii de plată pe durata procedurii sau dimpotrivă, cum ar fi fost legal, cu ocazia formulării declaraţiei de creanţă.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-creditoare a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În motivare, referitor la criticile debitoarei insolvente  privind soluţia instanţei fondului de respingere a cererii de suspendare a cauzei, creditoarea arată, în esenţă, că în absenţa unei solicitări din partea creditorului, o cerere de compensare formulată de recurenta - debitoare apare ca fiind neavenită, redactarea textului art. 52 din Legea 85/2006 nefiind susceptibilă de interpretări, debitoarea neavând temeiul legal necesar pentru a putea formula o astfel de cerere şi, pe cale de consecinţă, nu are temei legal pentru a cere suspendarea cauzei în considerarea unei potenţiale compensări.

Cât privesc criticile recurentei privind soluţia instanţei pe fondul cauzei, creditoarea arată, pe de o parte că, în cazul de faţă, creanţa solicitată de intimată are caracterul unei creanţe născute în timpul procedurii. Pe de altă parte, intimata arată că pe durata executării unui contract a cărui continuare a fost decisă de administratorul judiciar pot fi calculate daune-interese pentru neexecutarea obligaţiilor. Totodată, creditoarea susţine că depăşirea termenului contractual este imputabil exclusiv antreprenorului insolvent.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 205 Cod de procedură civilă, art. 413 alin. (1) pct. l NCPC, art. 1617 alin. (1) Cod Civil, art. 1516 alin. (1) şi alin. (2) Cod civil, art. 52 din Legea 85/2006.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Recurenta-debitoare a criticat mai întâi respingerea cererii de suspendare a prezentului dosar de către prima instanță până la soluționarea dosarului 4300/108/2017 al Tribunalului Arad, susținând că între părți există o serie de creanțe reciproce, în dosarul menționat debitoarea fiind cea care a formulat pretenții față de creditoarea-intimată, solicitând recuperarea sumei de 3.486.373 lei, cu titlu de preț al echipamentelor furnizate în cadrul contractul de lucrări CL 5.

Critica este neîntemeiată. Potrivit art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Se observă mai întâi că suspendarea este una facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanței.

De asemenea, creditoarea-intimată se prevalează de o creanță curentă, care este certă, lichidă și exigibilă, în timp ce debitoare pretinde o creanță de nu a fost încă stabilită și determinată.

Pe cale de consecință, în mod judicios prima instanță a respins cererea de suspendare.

Recurenta-debitoare a mai susținut că o parte din culpă pentru întârzierea în executarea contractului îi revine creditoarei-intimate, dar nu a dovedit acest lucru.

A apreciat că intimata-creditoare nu se prevalează de o creanță născută în timpul procedurii, aceasta constând în penalități de întârziere ce izvorăsc din executarea unui contract încheiat înainte de deschiderea procedurii insolvenței, astfel că este o creanță născută anterior deschiderii insolvenței.

Curtea arată că nu prezintă relevanță data contractului în temeiul căruia s-au calculat penalități de întârziere, ci momentul la care acestea s-au născut. În speță, acest moment a fost acela al datei prevăzute în contract pentru finalizarea lucrărilor, iar această dată este ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, astfel încât creanța este una curentă.

Recurenta-debitoare a mai susținut că intimata-creditoare ar fi trebui să solicite înscrierea acestei creanțe sub condiție, în temeiul art. 64 alin. 4 din Legea 85/2006, astfel cum a procedat cu creanța constând în garanția de bună execuție, cu atât mai mult cu cât penalitățile de întârziere, potrivit contractului încheiat între părți, nu puteau depăși 10% din valoarea acestuia.

Potrivit art. 64 alin. 4 din Legea 85/2006, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege.

Curtea nu își însușește raționamentul recurentei-debitoare. Astfel, nu se poate reține obligația creditorului de a-și înscrie în tabel o creanță eventuală incertă și în niciun caz nu ar putea interveni vreo sancțiune în cazul în care nu procedează de această manieră.

Conform art. 76 alin. 1 din Legea 85/2006, doar în cazul creanțelor anterioare deschiderii procedurii insolvenței intervine sancțiunea decăderii din dreptul creditorului de a fi înscris în tabel și de a dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură dacă nu este depusă cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin. 1 lit. b.

De asemenea, nu se poate reține că ar avea aceeași natură juridică o creanță constând în garanția de bună execuție și o creanță constând în penalități de întârziere pentru neexecutarea unui contract menținut de către administratorul judiciar.

Recurenta-debitoare a mai indicat că pe durata procedurii de insolvență nu pot fi calculate penalități de întârziere pentru creanțele născute anterior deschiderii procedurii, iar dacă s-ar considera că este vorba de o creanță născută ulterior deschiderii procedurii insolvenței, pentru a putea fi calculate este necesară existența unui plan de reorganizare, subliniind că la momentul la care debitoarea a emis facturile de penalități aferente cererilor de plată formulate, nu se afla în procedura reorganizării.

Potrivit art. 41 alin. 1, 4 din Legea 85/2006, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii; nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute ulterior datei deschiderii atât a procedurii simplificate, cât şi a celei generale, în cazul în care nici un plan de reorganizare nu este confirmat.

În speță, creanța de care se prevalează creditoarea-intimată este, astfel cum s-a arătat mai sus, născută după data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, iar un plan de reorganizare a fost confirmat, aceasta aflându-se și în prezent în etapa reorganizării.

Pe fond, în condițiile în care recurenta-debitoare a optat după data deschiderii procedurii insolvenței pentru continuarea contractului nr.8/7.12.2011, având ca obiect construirea de ”Stații de epurare noi în Curtici și Sântana și colector de ape uzate aferent”, asumându-și obligațiile contractuale aferente, inclusiv aceea de plată a penalităților de întârziere în situația nerespectării termenelor contractuale, în mod corect s-a stabilit că intimata-creditoare deține o creanță curentă, certă, lichidă și exigibilă.

Față de cele de mai sus, constatând că prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, Curtea a respins recursul debitoarei ca nefondat.

În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, nefiind solicitate, nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare