Procedura insolvenţei. Cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere. Lipsa minutei hotărârii judecătorului-sindic. Consecinţe

Procedura insolvenţei. Cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere. Lipsa minutei hotărârii judecătorului-sindic. Consecinţe

C.proc.civ., art. 256, art. 258

Legea nr. 85/2006, art. 149

În conformitate cu prevederile art. 256 din C.proc.civ., după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţiune, el pronunţându-se cel din urmă. După închiderea deliberării, potrivit art. 258 din acelaşi cod, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii (minuta) care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate. El se pronunţă de preşedinte, în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor, după pronunţarea hotărârii nici un judecător nemaiputând reveni asupra părerii sale.

Dacă potrivit textului de lege menţionat, chiar şi lipsa uneia dintre semnăturile necesare atrage nulitatea hotărârii, atunci, având în vedere şi caracterul imperativ al dispoziţiei referitoare la întocmirea minutei, în cazul în care aceasta lipseşte cu totul, sancţiunea nu poate fi alta decât tot cea a nulităţii absolute a hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, în interpretarea şi aplicarea textului art. 258, s-a statuat că pronunţarea în şedinţă publică reprezintă un moment solemn al judecăţii, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine, la rândul său, nulitatea hotărârii. Întrucât redactarea hotărârii judecătoreşti are loc, prin forţa lucrurilor, la mai mult timp de la data deliberării şi a pronunţării, menţiunea în dispozitiv a pronunţării în şedinţă publică nu este de natură să acopere îndeplinirii cerinţei impuse de art. 258 alin. 2 C.proc.civ. Or, în lipsa părţilor, singura garanţie a respectării principiului publicităţii, consacrat şi în art. 121 alin. 3 din acelaşi cod rămâne minuta, care se întocmeşte de îndată după deliberare, şi în care se menţionează faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Cum principiul publicităţii este un pilon de bază al desfăşurării actului de justiţie, încălcarea lui se sancţionează cu nulitatea absolută, fiind vorba în cauză de o nulitate intrinsecă a actului de procedură.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1273 din 23 octombrie  2007

Prin încheierea nr. 150 din 3 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) Tribunalul Timiş a respins cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de creditorii A.F.P. Timişoara şi Societatea Cooperativă M. Timişoara, precum şi de asociaţii G.G. şi E.K. împotriva pârâtei B.M.M.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că pe parcursul administrării procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. P S.R.L. Timişoara, lichidatorul judiciar desemnat în cauză, în exercitarea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, a realizat notificări către creditorii bugetari, debitoare şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş, din verificările efectuate la registrul comerţului constatându-se faptul că în anul 2002, în baza sentinţei civile nr. 3154 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Timiş, asociatul administrator B.M.M. s-a retras din societate, iar asociaţii rămaşi, numiţii E.K. şi G.G., nu au mai procedat la numirea unui alt administrator.

În urma examinării cererilor reclamanţilor, văzând raportul de activitate întocmit de practician, apărările formulată de pârâtă, actele şi lucrările dosarului, condiţiile prevăzute de art. 138 din Legea insolvenţei, respectiv art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, în vigoare la data înregistrării cererii A.F.P. Timişoara, judecătorul-sindic a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele pretinse de lege pentru a se putea lua o asemenea măsură.

Potrivit art. 139 din Legea insolvenţei, acţiunea reglementată de art. 138 se prescrie în termen de trei ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Procedura de reorganizare şi lichidare judiciară a fost deschisă faţă de debitoare prin sentinţa civilă nr. 802 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului Timiş, iar cererea creditoarei A.F.P. Timişoara se referă la acte de control fiscal, la dosarul cauzei fiind depus un proces-verbal din 26 mai 1999 ce vizează o perioadă cu mult anterioară termenului de trei ani menţionat.

Sub alt aspect, fostul administrator social a deţinut această funcţie până la 11 octombrie 2002 când, prin sentinţa civilă nr. 3154/2002 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 584/2003 a Curţii de Apel Timişoara, s-a constatat retragerea celor trei administratori din funcţie, precum şi a pârâtei din calitatea de asociat la societatea debitoare, aceste apărări nefiind contestate de către instituţia creditoare. Petenta nu a făcut dovada că starea de insolvenţă a debitoarei a fost cauzată prin nerespectarea legii contabilităţii de către administratorul social, faptă comisă până la retragerea acestuia din societate – 11.10.2002, şi, raportând această dată cu cea a pronunţării sentinţei de deschidere a procedurii – 14.09.2005, orice susţinere în sensul vinovăţiei sau comiterii vreunui prejudiciu întemeiat pe art. 138 din Legea insolvenţei (fostul art. 137 din Legea nr. 64/1995) nu poate fi primită, faptele fiind prescrise.

Solicitarea creditoarei societate cooperativă, întemeiată pe dispoziţiile art. 138 lit. d) din Legea insolvenţei, se referă la aceeaşi persoană, B.M.M., cu motivarea că aceasta a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documentele contabile sau nu a ţinut contabilitatea conformitate cu legea, fără indicarea perioadei în care pârâta a exercitat efectiv aceste atribuţii, prejudiciul cauzat în concret şi probele pe care se întemeiază afirmaţia că nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea. Cererea acestei creditoare a fost depusă prin registratură la data de 4 octombrie 2006, iar la întâmpinarea pârâtei de la termenul din 1 noiembrie 2006, petenta creditoare nu a răspuns cu nimic în sensul combaterii argumentelor prezentate de aceasta în apărare.

Foştii asociaţi E.K. şi G.G. au formulat, la rândul lor, o cerere, care nu este motivată în drept, invocând faptul că pârâta nu le-a predat actele contabile, conform sentinţei civile nr. 3154/2002 a Tribunalului Timiş, şi nu a descărcat gestiunea firmei, societatea fiind deja în insolvenţă la data pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti.

Potrivit art. 138 alin. 1 din Legea insolvenţei, răspunderea patrimonială a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoare poate fi cerută de administratorul judiciar/lichidator, iar în conformitate cu alin. 3 şi de comitetul creditorilor în cazul în care practicianul a omis să indice în raportul său cauzele insolvenţei sau persoanele culpabile de starea de insolvenţă. Prin urmare, făcând aplicarea art. 137 alin. 1 C.proc.civ., raportat la art. 138 alin. 1 şi 3, prima instanţă a constatat, pe cale de excepţie, că asociaţii petenţi nu legitimează calitatea procesuală activă de a formula o astfel de cerere.

O altă excepţie incidentă în speţă este cea referitoare la prescripţia prevăzută de art. 139 alin. 1 din Legea insolvenţei, astfel cum rezultă din actele depuse în probaţiune chiar de către petenţi. Sentinţa civilă nr. 3154 din 11 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 720/COM/2001 constată retragerea din funcţia de administrator atât a reclamanţilor E.K. şi G.G., cât şi a pârâtei, aceasta din urmă pierzându-şi şi calitatea de asociat al S.C. P S.R.L. Timişoara. Prin urmare, cererea asociaţilor putea fi formulată în termen de trei ani în raport cu data de 11 octombrie 2002, astfel cum prevede art. 139 alin. 1 teza I din Legea nr. 85/2006, însă ea a fost înregistrată la peste patru ani, respectiv la 4 mai 2006.

Împotriva încheierii de mai sus au declarat recurs numiţii E.K. şi G.G. solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc.civ., considerând că tribunalul a făcut o aplicare greşită a prevederilor art.138-139 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, cu privire la calitatea procesuală necesară pentru a promova o asemenea acţiune, judecătorul-sindic în mod eronat a reţinut că cererea de atragere a răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere nu poate fi promovată decât de administratorul judiciar sau lichidator şi de comitetul creditorilor, în cazul de faţă nefiind constituit un comitet al creditorilor, însă fiecare creditor în parte a promovat acţiuni pentru angajarea răspunderii fostei administratoare B.M.M., situaţie în care nu se poate spune că asociaţii nu ar avea calitate procesuală, ei fiind creditori pentru valoarea reziduală.

Referitor la prescripţia acţiunii, recurenţii au arătat că, potrivit art. 139 din Legea nr. 85/2996, acţiunea se prescrie în termen de 3 ani de la data care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvenţă, dar nu mai devreme de 2 ani de la deschiderea procedurii, prima instanţă în mod greşit reţinând că acţiunea ar fi prescrisă câtă vreme procedura falimentului a fost deschisă prin hotărârea din 14 septembrie 2005.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor angajării răspunderii patrimoniale a administratorului, în mod eronat judecătorul-sindic a apreciat că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 137 din Legea nr. 64/1995, la data retragerii din societate a numitei B.M.M. societatea debitoare fiind deja în stare de insolvenţă, creanţele creditorilor fiind anterioare acestei date, prin sentinţa civilă nr. 3154/2002 a Tribunalului Timiş dovedindu-se faptul că de administrarea debitoarei s-a ocupat în exclusivitate pârâta, recurenţii neavând niciodată posibilitatea de a se implica de facto în societate.

Prin decizia civilă nr. 1273 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de recurenţii E.K. şi G.G. împotriva încheierii susmenţionate şi a casat în tot hotărârea atacată trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe – Tribunalul Timiş, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea nr. 150 din data de 3 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) Tribunalul Timiş a respins cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de creditorii A.F.P. Timişoara şi Societatea Cooperativă M Timişoara, precum şi de asociaţii E.K. şi G.G. împotriva pârâtei B.M.M., fără cheltuieli de judecată.

În conformitate cu prevederile art. 256 C. pr. civ., după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţiune, el pronunţându-se cel din urmă. După închiderea deliberării, potrivit art. 258 din acelaşi cod, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii (minuta) care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate. El se pronunţă de preşedinte, în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor, după pronunţarea hotărârii nici un judecător nemaiputând reveni asupra părerii sale. Dispozitivul hotărârii se consemnează într-un registru special, ţinut de fiecare instanţă.

Din examinarea dispoziţiilor art. 258 C.proc.civ. rezultă că la deliberare, după ce s-a întrunit majoritatea, judecătorii au obligaţia de a întocmi de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii, care se semnează, sub pedeapsa nulităţii de către judecători, instanţa fiind obligată să pronunţe acest dispozitiv în şedinţă publică chiar în lipsa părţilor.

Dacă potrivit textului de lege menţionat, chiar şi lipsa uneia dintre semnăturile necesare atrage nulitatea hotărârii, atunci, având în vedere şi caracterul imperativ al dispoziţiei referitoare la întocmirea minutei, în cazul în care aceasta lipseşte cu totul, sancţiunea nu poate fi alta decât tot cea a nulităţii absolute a hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, în interpretarea şi aplicarea textului art. 258, s-a statuat că pronunţarea în şedinţă publică reprezintă un moment solemn al judecăţii, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine, la rândul său, nulitatea hotărârii. Întrucât redactarea hotărârii judecătoreşti are loc, prin forţa lucrurilor, la mai mult timp de la data deliberării şi a pronunţării, menţiunea în dispozitiv a pronunţării în şedinţă publică nu este de natură să acopere îndeplinirii cerinţei impuse de art. 258 alin. 2 C.proc.civ. Or, în lipsa părţilor, singura garanţie a respectării principiului publicităţii, consacrat şi în art. 121 alin. 3 din acelaşi cod („hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică”) rămâne minuta, care se întocmeşte de îndată după deliberare, şi în care se menţionează faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Cum principiul publicităţii este un pilon de bază al desfăşurării actului de justiţie, încălcarea lui se sancţionează cu nulitatea absolută, fiind vorba în cauză de o nulitate intrinsecă a actului de procedură.

În speţă, aşa cum rezultă din dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) al Tribunalului Timiş, după deliberarea din 3 mai 2007 judecătorul fondului nu a întocmit o astfel de minută, această omisiune fiind de natură să atragă nulitatea absolută a încheierii nr. 150/03.05.2007, sancţiune ce nu poate fi acoperită în nici un fel, astfel că, în baza dispoziţiilor alin. 1 al art. 108 din acelaşi cod, care statuează că nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii, Curtea va admite excepţia nulităţii menţionatei încheieri apreciind că, procedând în modul susarătat, instanţa de fond a încălcat dispoziţii de ordine publică privind hotărârea judecătorească. Aceasta, şi în considerarea faptului că, potrivit art. 162 C.proc.civ., excepţiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, aşa cum este cazul în speţă.

Ca o consecinţă a admiterii acestei excepţii, în temeiul art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C.proc.civ., Curtea a admis recursul şi a casat hotărârea atacată, cu consecinţa anulării încheierii primei instanţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş, conform prevederilor art. 312 din acelaşi cod, urmând ca la rejudecare să se respecte toate principiile ce guvernează procesul civil.

Domenii speta

Spete similare