Drepturi salariale. Funcţionar public în departamentele economico-financiare şi administrative ale instanţelor. Discriminare

Drepturi salariale. Funcţionar public în departamentele economico-financiare şi administrative ale instanţelor. Discriminare

Constituţia României, art. 16 alin. (1)

Decretul nr. 212/1974, art. 7 alin. (1) lit. b)

Legea nr. 74/1999, art. 4 pct. 3

Legea nr. 103/2006, art. 1 alin. (2) lit. e(i)

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2)

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se instituie obligaţia respectării dreptului fiecărui cetăţean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeaşi muncă, în condiţii de responsabilitate identică.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 589 din 21 mai 2008

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 26 noiembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 3090/115/2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamanţilor, funcţionari publici în cadrul serviciilor economico-financiare şi administrative din cadrul Tribunalului Caraş-Severin şi a obligat pe pârâţii Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei la plata diferenţei dintre salariul prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative din cadrul celorlalte instanţe, pe perioada 1 noiembrie 2004 – 26 noiembrie 2007.

În motivare instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici  în cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ la Tribunalul Caraş-Severin şi începând cu data de 01.09.2004 salarizarea acestora s-a efectuat conform Anexei 3 din O.U.G. nr. 191/2002, în timp ce salarizarea funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar al Î.C.C.J. a fost stabilită conform Anexei 1 a aceluiaşi act normativ, la nivel superior.

 Ulterior, această situaţie s-a perpetuat conform O.U.G. nr. 82/2004, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 2/2006 şi O.G. nr. 6/2007.

Recrutarea şi atribuţiile managerului economic şi a celorlalţi funcţionari publici în cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al instanţelor, indiferent de gradul acestora de jurisdicţie, sunt reglementate unitar de dispoziţiile art. 126 – 130 din Legea nr. 304/2004, iar activitatea desfăşurată are acelaşi conţinut, situaţie în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.

În acest context, Asociaţia funcţionarilor publici „Justiţia” a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reclamând tratamentul diferenţiat între categorii profesionale care îşi desfăşoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcţionarilor publici.

Prin hotărârea nr. 262 din 21.06.2007, această autoritate a constatat că faptele prezentate în petiţia reclamantei reprezintă un tratament diferenţiat şi s-a recomandat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici aplicarea unui tratament asemănător pentru toate categoriile profesionale ce presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare.

Instanţa de fond a apreciat că tratamentul diferenţiat aplicat reclamanţilor constituie o faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 şi contravine prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi a Pactului cu privire la drepturile civile şi politice, art. 4 pct. 3 din Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite şi art. 1 alin. (2) lit. e(i) din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste acte normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă şi asigurarea unei remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare.

Nu a fost prezentată de legiuitor nici o motivaţie obiectivă care să justifice acest tratament diferenţiat, or, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, „un tratament diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”.

În cauză a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi prin decizia civilă nr. 589 din 21 mai 2008, pronunţată în dosarul nr. 3090.1/115/2007, Curtea de Apel Timişoara l-a respins ca neîntemeiat, pe considerentul că, critica legată de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti este nefondată, atâta timp cât obiectul acţiunii îl constituie acordarea de drepturi salariale, ceea ce cade în competenţa instanţelor judecătoreşti atât potrivit Codului muncii cât şi dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 republicată, în temeiul art. 103 din lege.

Faptul că pretenţiile salariale ale reclamanţilor se justifică pe invocarea încălcării principiului nediscriminării şi pe hotărârea nr. 262/21.VI.2007 pronunţată în temeiul O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă natura juridică a obiectului acţiunii şi drept urmare nu se ajunge la imixtiunea puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, cum eronat se susţine prin recurs.

Reţinerea considerentelor dintr-o decizie a Curţii Constituţionale, de către prima instanţă, nu reprezintă o manifestare a prerogativei de cenzurare a soluţiei alese de legiuitor, cum se menţionează prin recurs, ci o preluare a unei motivări referitoare la o dispoziţie legală cu conţinut discriminatoriu, tocmai pentru a se scoate în evidenţă criteriile după care o reglementare legislativă poate fi considerată discriminatorie.

Este nefondată şi susţinerea legată de competenţa exclusivă a Consiliului pentru combaterea discriminării în materia investigării şi sancţionării contravenţională a faptelor de discriminare pentru că la dosarul cauzei există hotărârea nr. 262/21.VI.2007 emisă de acest consiliu, prin care a constatat că faptele prezentate în petiţia Asociaţiei funcţionarilor publici „Justiţia”, reprezintă un tratament diferenţiat şi s-a recomandat A.N.F.P. să aplice un regim asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare, hotărârea fiind pronunţată în temeiul art. 20 alin. (4) şi (7) şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

De altfel temeiul juridic al sentinţei nu este O.G. nr.137/2000 ci dispoziţii din Decretul nr. 212/1974, din Legea nr. 74/1999, Legea nr. 103/2006 sau din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Afirmaţiile recurentului privitoare la inexistenţa unei discriminări, în privinţa salarizării funcţionarilor publici din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cei din cadrul celorlalte instanţe judecătoreşti exclusiv pe criteriul conţinutului concret al atribuţiilor de serviciu, al complexităţii acestora şi al responsabilităţii funcţiei, cu motivarea că preşedintele instanţei supreme are calitate de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegaţia managerului economic, conform art. 129 din Legea nr. 304/2004 republicată, şi că acest aspect poate fi vinovat pentru fiecare categorie a funcţionarilor publici, rezultând în concret un conţinut diferit, ca importanţă, a atribuţiilor de serviciu, nu sunt de natură să înlăture constatarea unei salarizări discriminatorii, în O.G. nr. 6/2007, atâta timp cât recurentul nu a demonstrat în concret, cu extrase din dispoziţiile legale incidente funcţiei publice din compartimentele financiare ale instanţelor, complexitatea şi importanţa diferită a muncii de la nivel central faţă de cea de nivel local.

Invocarea situaţiilor deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi, care determină soluţii diferite ale legiuitorului în privinţa salarizării, şi pe cale de consecinţă invocarea cazului Marckus împotriva Belgiei, 1979, aflat pe rolul C.E.D.O., este lipsită de consecinţe juridice, pentru că situaţiile obiective în care se găsesc diferitele categorii de funcţionari publici, în sistemul organelor de justiţie, nu sunt obiectiv diferite, dimpotrivă sunt analoge prin atribuţiile de serviciu prevăzute de lege.

Distincţia pe care o face pârâtul, raportată la nivelul central sau local în care se desfăşoară activitatea funcţionarilor publici, aflaţi în litigiu, este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice.

De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de funcţionari publici, cu profesii implicând pregătire, experienţă şi responsabilităţi identice, în raport cu gradul profesional şi funcţia îndeplinită de fiecare, se impune ca pârâtul recurent să acorde drepturile solicitate de reclamanţi pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.

Concluzia se impune şi în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care instituie obligaţia respectării dreptului fiecărui cetăţean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeaşi muncă, în condiţii de responsabilitate identică.

Domenii speta

Spete similare