Litigiu comercial evaluabil în bani. Competenţă materială

Decizie 247 din 25.11.2008


Litigiu comercial evaluabil în bani. Competenţă materială

C.proc.civ., art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a)

Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie în primă instanţă a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei.

Dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competenţa în primă instanţă este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 247 din 25 noiembrie 2008, (Csaba Bela Nasz)

Prin sentinţa civilă nr. 594 din 20 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 547/ 115/2007 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea comercială formulată de reclamanta S.C. R S.A. Reşiţa împotriva pârâtei S.C. E S.A. – Sucursala Reşiţa şi a obligat-o pe aceasta din urmă să încheie cu reclamanta un contract de închiriere asupra postului trafo înscris în C.F. nr. 11359, nr. top. G106/b/b/3, situat în loc. R, jud. Caraş-Severin, respingând capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Din ansamblul probelor administrate judecătorul fondului a reţinut că S.C. R S.A. Reşiţa este proprietara terenului şi a postului trafo situate în loc. R, judeţul Caraş-Severin, dreptul său fiind stabilit prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria CS nr. 00015 şi încheierea nr. 287/ 25.01.2000 a Judecătoriei Reşiţa - Biroul de carte funciară, postul trafo fiind înscris în C.F. nr. 11359, sub nr. top. G106/b/b/3.

Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice, asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţii energetice, titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii licenţelor beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare şi retehnologizare, respectiv de funcţionare a capacităţii energetice, de mai multe drepturi. Drepturile de uz şi de servitute au ca obiect utilitatea publică şi au caracter legal, iar conţinutul acestora este prevăzut la art. 19 şi se exercită pe toată durata existenţei capacităţii energetice.

Alineatul (4) al aceluiaşi articol arată că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, iar potrivit alineatului 6 proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin. 5, titularii de licenţe şi autorizaţii fiind obligaţi să procedeze la încheierea convenţiilor-cadru prevăzute la alin. 5 în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi. Potrivit alin. 5 al art. 16, exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Faţă de cele arătate tribunalul a constatat că deţinătorii proprietăţilor private au dreptul de a încheia o convenţie cadru cu titularii licenţelor de furnizare a energiei electrice, dar cuantumul despăgubirilor nu îl stabileşte instanţa de judecată, ci Guvernul României, printr-o hotărâre, motiv pentru care a admis doar în parte acţiunea reclamantei.

Împotriva sentinţei de mai sus, în termen legal, au declarat apel ambele părţi litigante. În timp ce reclamanta S.C. R S.A. Reşiţa a solicitat schimbarea hotărârii atacate şi admiterea integrală a acţiunii arătând în motivare că în mod greşit i-a fost admisă doar în parte cererea de chemare în judecată, pârâta apelantă S.C. E S.A. a solicitat, în urma reanalizării probelor administrate, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 247 din 25 noiembrie 2008 Curtea de Apel Timişoara a admis ambele apeluri şi a anulat sentinţa civilă nr. 594 din 20 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 547/115/2007 trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Reşiţa.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă, cu toate că pârâta S.C. E S.A. – Sucursala Reşiţa prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond a ridicat excepţia de necompetenţă materială solicitând ca pricina să fie soluţionată în primă instanţă de către Judecătoria Reşiţa, prin încheierea de şedinţă din 27 martie 2007 Tribunalul Caraş-Severin a respins această excepţie, menţinând cauza spre soluţionare, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pricina este de competenţa tribunalului.

Acest din urmă text statuează, într-adevăr, că tribunalele judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Însă, trebuie avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 7201 din acelaşi  cod, în litigiile comerciale evaluabile în bani, trebuie încercată concilierea directă, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Reclamanta a încercat să realizeze procedura de conciliere, transmiţând pârâtei la 9 ianuarie 2006 o invitaţie la sediul societăţii pentru „o discuţie prealabilă referitoare la postul trafo aflat pe terenul şi în proprietatea S.C. R S.A. Reşiţa, imobil utilizat exclusiv de către societatea pârâtă”. De asemenea, la data de 23 ianuarie 2006 reclamanta a trimis pârâtei o invitaţie la conciliere directă pentru ziua de 9 februarie 2006, ora 1000, cu privire la plata sumei de 1.500 euro/lună reprezentând contravaloarea utilizării terenului şi a clădirii proprietatea sa. Această din urmă comunicare a fost expediată către S.C. E S.A. – Sucursala Reşiţa, fiind înregistrată sub nr. 930/23.01.2006, şi a fost urmată de încercarea de conciliere consemnată în procesul-verbal din 9 februarie 2006, astfel că au fost îndeplinite cerinţele art. 7201 din Codul de procedură civilă. Nu în ultimul rând, şi în cuprinsul memoriului justificativ nr. 1719/18.12.2007 depus la dosarul de fond, reprezentanţii reclamantei au precizat faptul că pretenţiile societăţii se bazează pe suprafaţa desfăşurată a activului în litigiu, care este de 82,5 mp., suprafaţa terenului de care este lipsită reclamanta, care este de cca. 500 mp., deoarece alimentarea postului trafo se face cu cabluri postate subteran ce deservesc zona, în care se află locuinţe şi alte societăţi comerciale, nefiind permisă construirea de alte obiective pe terenul respectiv, ceea ce afectează în sens negativ dezvoltarea S.C. R S.A. Reşiţa, precum şi pe costul lucrărilor de reabilitare executare la acest post trafo în cursul anului 2006 a căror valoare se ridică la 12.487 lei, inclusiv T.V.A., împrejurări faţă de care se impune stabilirea unei chirii de 3.500 euro/lună.

Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie în primă instanţă a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Aşadar, dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competenţa în primă instanţă este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.

Faţă de obiectul litigiului, care este unul evaluabil în bani, şi cuantumul pretenţiilor societăţii reclamante (sub 100.000 lei) este fără putinţă de tăgadă că pricina trebuia să fie soluţionată în primă instanţă de către judecătorie şi nu de tribunal, cum greşit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei I a alin. 2 al art. 297 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă.