Răspundere civilă delictuală. Neexecutarea obligaţiei de plată a unei sume de bani dispusă printr-o hotărâre irevocabilă. Consecinţe

Răspundere civilă delictuală. Neexecutarea obligaţiei de plată a unei sume de bani dispusă printr-o hotărâre irevocabilă. Consecinţe

 C. civ., art. 998-999

 C. proc. civ., art. 3711, art. 404 alin. (2)

Orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Răspunderea civilă delictuală pentru întârzierea executării unei hotărâri judecătoreşti a fost expres prevăzută de legiuitorul român în alin. 2 al art. 404 din Codul de procedură civilă, care statuează că în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării.

Consecinţa validării popririi este operarea unei cesiuni de creanţă, terţul poprit devenind, prin efectul validării, debitor al creditorului popritor. Sentinţa de validare, prin ea însăşi, constituie un titlu împotriva terţului poprit, în sensul că în cazul în care acesta nu s-a conformat, în mod nejustificat, hotărârii de validare, creditorul poate urmări, în baza acelei hotărâri, direct pe terţul poprit, fără a mai fi necesar un alt proces contra lui.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

 Decizia civilă nr. 196 din 8 decembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 411/P.I. din 7 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3401/30/2008 Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al societăţii reclamante ca neîntemeiată, respingând, totodată, şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. M S.R.L. Bucureşti, prin administrator judiciar Expert C S.P.R.L. Bucureşti, împotriva pârâtei M Bank S.A. – Sucursala Timişoara având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. M S.R.L. Bucureşti, prin administrator judiciar, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei intimate la plata sumei de de 882.743,24 lei, reprezentând plata parţială a facturii nr. 6033/05.05.2005, adică acoperirea prejudiciului suferit de societate pentru întârzierea abuzivă a executării silite a deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2009 a Tribunalului Timiş, prejudiciu determinat prin aplicarea penalitărţilor de 1,35% pe zi de întârziere calculate asupra debitului specificat în hotărârea judecătorească menţionată pe perioada suspendării (3 mai 2005-29 iunie 2005), cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.

Prin decizia civilă nr. 196 din 8 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3401/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei şi a dispus schimbarea în tot hotărârii atacate, în sensul că admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. M S.R.L. Bucureşti, prin administrator judiciar, împotriva pârâtei intimate M Bank S.A. – Sucursala Timişoara şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 882.743,24 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi 5.000 lei cheltuieli de judecată parţiale din primă instanţă.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa de control judiciar a reţinut că prin acţiunea introductivă, ulterior precizată, societatea apelantă, prin administrator judiciar, a solicitat obligarea intimatei M Bank S.A. – Sucursala Timişoara la plata parţială a facturii nr. 6033/05.09.2005, reprezentând penalităţi datorate către un furnizor extern, calculate pentru perioada în care banca pârâtă a beneficiat de suspendarea executării deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiş, respectiv 3 mai 2005-29 iunie 2005, susţinând că prin suspendarea obţinută aceasta i-a cauzat un prejudiciu în cuantum de 882.743,24 lei.

Într-adevăr, ca urmare a admiterii recursului declarat de S.C. M S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 9691 din 1 noiembrie 2004 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 12156/2004, tribunalul a casat hotărârea atacată şi, în urma rejudecării cauzei, a admis cererea de validare a popririi faţă de terţul poprit Banca de Credit şi Dezvoltare R (actuala M Bank S.A.) până la concurenţa sumei totale de 332.356 U.S.D. sau echivalentul în lei la data popririi, plus 25.012,35 lei, reprezentând creanţă datorată, inclusiv cheltuielile de judecată în executare.

Ulterior pronunţării acestei hotărâri irevocabile, intimata a promovat mai multe acţiuni în instanţă împotriva societăţii apelante, prin încheierea nr. 7 dată în camera de consiliu din 3 mai 2005 în dosarul nr. 4647/2005 Tribunalul Timiş dispunând suspendarea provizorie a executării silite a deciziei civile susmenţionate până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac ce a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 198/R din 29 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 4675/COM/2005 al aceleiaşi instanţe.

Este de necontestat faptul că în intervalul cuprins între data suspendării executării deciziei de validare a popririi şi data respingerii contestaţiei în anulare formulată de pârâta intimată, reclamanta apelantă a fost în imposibilitate de a duce la executare silită cele statuate irevocabil de către instanţa de judecată, respectiv de a-şi recupera creanţa de 332.356 U.S.D., precum şi suma de 25.012,35 lei. De asemenea, în pofida dispoziţilor lipsite de echivoc ale art. 3711 din Codul de procedură civilă, care statuează că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie şi doar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede altfel; executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare, banca pârâtă nu a dat curs celor dispuse de tribunal prin decizia civilă nr. 92/R din 25 martie 2005 a doua zi după pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti. În această situaţie, apelanta a fost nevoită să demareze în dosarul nr. 37/2005 executarea silită a creanţei deţinute, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc M.G. din Timişoara, executare ce s-a finalizat, după cum însăşi intimata o arată prin notele de şedinţă depuse la termenul din 3 noiembrie 2009, astfel: a) la data de 16 august 2005 s-a virat din contul terţului poprit, deschis la B.N.R., în contul indicat de executor suma de 1.160.504,93 lei, reprezentând obligaţiile stabilite în titlul executoriu, împreună cu toate cheltuielile de executare; b) la data de 15 noiembrie 2005 s-a virat din acelaşi cont suma de 48.877,17 lei, reprezentând actualizarea titlului executor cu rata inflaţiei, împreună cu toate celelalte cheltuieli de executare. Ca atare, apărările intimatei în sensul că societatea reclamantă ar fi încasat integral creanţa stabilită prin titlul executoriu, înainte de 5 septembrie 2005, dată de la care calculează pretinsul prejudiciu, sunt neîntemeiate, despăgubirile apelantei fiind calculate pentru o perioadă anterioară (3 mai 2005-29 iunie 2005).

Paguba pe care S.C. M S.R.L. Bucureşti o reclamă şi a cărei acoperire o solicită a fost generată tocmai datorită faptului că pârâta nu a respectat prevederile legale în vigoare şi dispoziţiile statuate în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă română. Or, prin Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Şandor împotriva României, proces în care s-a pus problema respectării dreptului reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasboug a statuat că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V]. În speţa dedusă judecăţii, cu toate că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, aceasta nu este nici acum executată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre. Mai recent, prin Hotărârea din 11 noiembrie 2007 în Cauza Constantin Oprea împotriva României, statul român a fost din nou condamnat de către instanţa europeană, tot pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, reţinându-se în sarcina sa faptul că autorităţile naţionale nu au oferit asistenţă de o manieră adecvată reclamantului în demersurile sale pentru obţinerea executării unei hotărâri judecătoreşti a Curţii de Apel Timişoara.

În conformitate cu principiile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cele dispuse în mod irevocabil de instanţele naţionale trebuie aduse la îndeplinire într-un termen rezonabil, Curtea statuând în mod constant că dreptul la justiţie garantat de art. 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002; Immobiliare Saffi împotriva Italiei susmenţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510 - 511, alin. 40), fiind responsabilitatea fiecărui Stat contractant să-şi creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin având în vedere îndatoririle autorităţilor sale, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare. Sarcina Curţii Europene este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, Cererea nr. 31679/96, 2000-I). De aceea, prin Hotărârea din 17 iunie 2003 (cauza Ruianu împotriva României) Curtea a reţinut că întrucât autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie fără efect, şi a constatat că şi în această cauză a avut loc o încălcare a articolului amintit.

Prejudiciul a cărui acoperire a solicitat-o apelanta este cauzat de faptul că în temeiul contractului încheiat cu societatea cipriotă S Ltd. încă din 1 decembrie 2001 şi a actului adiţional din 3 mai 2005, în situaţia în care până la data de 31 mai 2005 reclamanta nu reuşea să diminueze creditul furnizor până la limita sumei de 250.000 euro ori nu era în măsură să-şi achite facturile neplătite până la data menţionată sau la scadenţă, aceasta era obligată să plătească partenerului extern, cu titlu de despăgubiri, penalităţi de 1,35% pe zi de întârziere aplicate la suma restantă, cuantumul penalităţilor putând depăşi suma facturată. Dat fiind faptul că societatea reclamantă, ca urmare a neexecutării benevole, în condiţiile art. 3711 din Codul de procedură civilă, de către pârâta intimată a celor dispuse irevocabil prin decizia civilă nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiş şi a imposibilităţii executării silite a creanţei deţinute în perioada cuprinsă între data suspendării executării deciziei de validare a popririi şi data respingerii contestaţiei în anulare, a fost în imposibilitate de a-şi respecta propriile angajamente contractuale legal asumate faţă de partenerul străin (caracterul pro causa al acestor acte nefiind dovedit în niciun fel de către bancă), cocontractantul, la data de 5 septembrie 2005, i-a emis factura nr. 6033/2005 pentru valoarea de 300.000 euro cu tiltu de „penalitate conform 1 dec. (parţială), contract 2001”, sumă care, potrivit extrasului de cont eliberat de banca emitentă a ordinului de plată extern şi factura având aplicată menţiunea „plătit” de către Banca U S.A. – Sucursala Bucureşti, a fost achitată integral la 30 septembrie 2005, afirmaţiile pârâtei referitoare la neplata acestor penalităţi contractuale către partenerul străin nefiind susţinute de vreo probă.

În această situaţie, este evident faptul că datorită culpei băncii intimate, care nu a respectat dispoziţiile legii şi cele ale unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, apelanta a suferit un prejudiciu patrimonial, adică un rezultat negativ ca urmare a faptei ei ilicite, fiindu-i încălcat un drept subiectiv, nu doar un simplu interes (cu toate că şi acesta dă drept la reparaţiune, în anumite condiţii), paguba îndeplinind toate condiţiile cerute de lege pentru a putea solicita acoperirea ei, şi anume: 1) este certă, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare – lucru care rezultă fără putinţă de tăgadă nu numai din încrisurile la care s-a făcut referire mai sus, ci şi din conţinutul raportului de expertiză contabilă efectuat în primă instanţă de dl. expert I.D., care a concluzionat că cuantumul penalităţilor de 1,35% pe zi de întârziere calculate asupra debitului reţinut prin decizia civilă nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiş pentru perioada 3 mai 2005-29 iunie 2005 este de 260.235,03 U.S.D., adică 882.743,24 lei; deşi suma plătită de apelantă partenerului comercial cipriot a fost mai mare, respectiv 300.000 U.S.D., este evident că aceasta nu are dreptul să-i impute intimatei întreaga sumă achitată cu titlu de despăgubiri, ci doar proporţional cu creanţa deţinută în temeiul titlului executoriu obţinut, şi la care avea dreptul încă din data de 26 martie 2005; 2) paguba nu a fost reparată, ceea ce impune în sarcina pârâtei obligaţia acoperirii prejudiciului cauzat.

În materie de răspundere civilă delictuală funcţionează două principii general recunoscute: a) autorul pagubei este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv, ci şi beneficiul nerealizat, el răspunzând atât pentru prejudiciile previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile, gravitatea vinovăţiei neconstituind un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirii; altfel spus, autorul pagubei este obligat să acopere integral prejudiciul, chiar şi pentru cea mai uşoară culpă; b) în principiu, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură şi doar în cazul în care acest lucru nu este posibil legiuitorul impune ca repararea să se facă prin echivalent.

Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, în aprecierea caracterului ilicit al faptei urmând a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci, deopotrivă, şi normele de convieţuire socială în măsura în care acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Chiar dacă este de la sine înţeles că orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului constituie o faptă ilicită, este faptă ilicită şi omisiunea, inacţiunea ilicită, care reprezintă neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de o anumită persoană, cum este cazul nerespectării de către intimata pârâtă a celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească executorie şi, prin aceasta, cauzarea unor prejudicii patrimoniale societăţii reclamante. Altfel spus, inacţiune constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, cerinţă legală care nu a fost respectată, această inacţiune reprezentând, în fapt, „o acţiune” împotriva legii, de natură a angaja răspunderea patrimonială a autorului său.

De asemenea, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este de netăgăduit în condiţiile în care în urma neachitării sumelor prevăzute în decizia civilă nr. 92/R din 25 martie 2005 la momentul la care legea impunea aceasta, reclamantei  i-a fost cauzată o pagubă certă de 260.235,03 U.S.D., echivalentul a 882.743,24 lei la cursul B.N.R. din data de 23 februarie 2009, inacţiunea băncii fiind cea care a provocat acest prejudiciu. Tocmai de aceea, afirmaţiile intimatei din cuprinsul primelor note de şedinţă potrivit cărora nu ar exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsa faptă şi prejudiciul reclamat, întrucât stabilirea, asumarea şi, eventual, plata unor penalităţi de întârziere la acest nivel extrem de ridicat, reprezintă exclusiv manifestarea liberei voinţe în gestionarea afacerilor comerciale de către fostul administrator statutar al S.C. M S.R.L. Bucureşti, nu pot fi reţinute de către Curte. De altfel, acesta a fost şi sensul avut în vedere de legiuitor atunci când prin art. 998 şi 999 Cod civil a statuat că orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Având în vedere că pârâta este o societate bancară, trebuie avut în vedere că potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligând însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Din această normă se poate conchide că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revin, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cum este cazul în speţă.

Răspunderea civilă delictuală pentru întârzierea executării unei hotărâri judecătoreşti a fost expres prevăzută de legiuitorul român în alin. 2 al art. 404 din Codul de procedură civilă, care statuează că în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 50 lei la 700 lei. Din acest motiv apărările intimatei în sensul că actualizarea titlului executor reprezintă unica posibilitate a creditorului de acoperire a prejudiciului derivat dintr-o executare cu întârziere a unei obligaţii (această actualizare având loc, în temeiul dispoziţiilor art. 3712 alin. 3 din acelaşi cod, prin procesul-verbal din 10 octombrie 2005, executorul judecătoresc stabilind că suma aferentă actualizării deciziei de validare a popririi este de 48.877,17 lei, care a fost integral achitată de bancă), prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta urmărind repararea unui prejudiciu a doua oară, nu pot fi primite, partea făcând confuzie între actualizarea debitului, operaţiune juridică ce poate fi realizată atât pe calea procedurii reglementate de art. 3721 din Codul de procedură civilă, cât şi pe calea unei acţiuni separate, adresată instanţei competente, şi repararea pagubei cauzată prin executarea de bunăvoie, dar cu întârziere a obligaţiei stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie, sau prin întârzierea în executarea silită a titlului, fie prin formularea unei contestaţii la executare în condiţiile art. 399 şi următ. din acelaşi cod, fie prin promovarea unei căi extraordinare de atac (cum este şi contestaţia în anulare), concomitent cu obţinerea unei suspendări provizorii a executării hotărârii ce constituie titlu executoriu ori a unei suspendări dată în temeiul art. 403 alin. 1 sau a art. 3191 din cod. Chiar dacă iniţial, tribunalul, ca instanţă competentă să soluţioneze contestaţia în anulare promovată de intimata M Bank S.A., a admis cererea de suspendare provizorie a executării hotărârii a cărei anulare contestatoarea o solicita, în mod greşit prima instanţă a apreciat că cererea pârâtei, întrucât nu s-a întemeiat pe o eroare de apreciere, interesul său legitim fiind recunoscut prin admiterea acesteia, ipoteză ce exclude, prin ea însăşi, exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual, determină ca acţiunea reclamantei să nu fie întemeiată, raportat la prevederile art. 723 din Codul de procedură civilă. Aceasta, motivat de faptul că judecătorul fondului, pe de o parte, nu a ţinut seama de temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv art. 998-999 Cod civil, art. 3191 Cod procedură civilă, raportat la art. 403 alin. 3 şi 4 şi art. 404 alin. 2 din acelaşi cod, iar pe de altă parte, nu a avut în vedere faptul că, în cele din urmă, contestaţia în anulare a fost respinsă de instanţă, astfel că, şi în situaţia suspendării provizorii a executării hotărârii atacate pe această cale extraordinară, partea în culpă trebuie să suporte eventualele prejudicii cauzate creditorului.

Deşi este adevărat că prin contractul din 22 februarie 2008 reclamanta apelantă a cesionat creanţele pe care le avea împotriva M Bank S.A. potrivit deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiş către cesionarul S.C. R S.R.L. Bucureşti, iar în conformitate cu art. 2 alin. 2 din acest contract, creanţa trece din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, cu toate drepturile şi accesoriile (garanţiile) pe care i le conferă aceasta cedentului la momentul semnării convenţiei, cesiunea fiind notificată debitorului cedat la data de 26 februarie 2008, nu pot fi primite apărările intimatei referitoare la faptul că, în categoria „accesorii” se includ şi daunele derivate dintr-o eventuală executare cu întârziere a obligaţiei de plată, ceea ce ar determina ca societatea apelantă să nu mai deţină vreo calitate de a acţiona în temeiul titlului executor, deoarece respectiva cesiune nu produce niciun efect în privinţa dreptului de creanţă născut direct în patrimoniul reclamantei ca urmare a cauzării unei pagube prin neexecutarea la timp a celor statuate printr-o hotărâre irevocabilă. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1396 din Codul civil, vânzarea sau cesiunea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca, adică numai acele drepturi care au luat naştere în patrimoniul cedentului şi sunt grefate pe acea creanţă şi care, fără aceasta, nu ar mai exista, soluţia fiind dată de principiul accesorium sequitur principallem. Or, dreptul invocat de apelantă în prezentul litigiu nu este unul accesoriu creanţei cesionate, ci un drept independent, ce îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de intimată. Tocmai de aceea, şi plata sumei cuprinsă în titlul executoriu, pe calea executării silite demarată de societatea creditoare, ulterior respingerii contestaţiei în anulare şi, implicit, a încetării măsurii de suspendare provizorie dispusă de tribunal prin încheierea de şedinţă nr. 7 din data de 3 mai 2005, nu produce vreo consecinţă asupra creanţei reclamate, care continuă să existe, soarta ei nedepinzând în niciun fel de soarta juridică a creanţei ce a format obiectul cesiunii.

Tot astfel, este lipsit de relevanţă juridică în cauză împrejurarea, reală de altfel, că după executarea silită a băncii intimate şi încasarea integrală atât a sumelor prevăzute în titlul executoriu, cât şi a actualizării acestora, în cadrul unei contestaţii la executare, Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. 6798/2005, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2278 din 8 martie 2006, rămasă irevocabilă, prin care a dispus întoarcerea executării şi restabilirea situaţiei anterioare, obligând apelanta şi la plata cheltuielilor de judecată de 33.486,52 lei. Aceasta, întrucât creanţa pârâtei s-a născut cu mult ulterior cauzării unei pagube în patrimoniul reclamantei prin neexecutarea deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005, iar cesiunea titlul executoriu către S.C. R S.R.L. Bucureşti, societate care ulterior a deschis mai multe dosare de executare silită, nu poate produce efectele invocate de intimată. De altfel, tocmai pentru că în prezent, ca urmare a plăţii debitului, pârâta are doi debitori, respectiv S.C. M S.R.L. Bucureşti şi S.C. G S.R.L. Timişoara, iar întoarcerea executării nu a fost încă realizată, aspect ce rezultă din menţiunea operată pe ultima pagină a sentinţei judecătoriei de către organul de executare – „restituit titlul, creditorul nu a încasat nicio sumă de bani” –, titularul unei creanţe cu mai mulţi codebitori solidari având dreptul să-şi înscrie creanţa în toate tabelele la valoarea ei nominală şi nu se va reduce valoarea din niciun tabel până când creditorul nu va fi plătit în integralitate, în numerar sau în bunuri, în prezent banca intimată apare înscrisă în ambele tabele de creanţe ale codebitorilor solidari, aflaţi în procedura insolvenţei, astfel cum dispune expres art. 70 din Legea nr. 85/2006, modificată. Pe de altă parte, art. 52 din acelaşi act normativ, prevede că deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Curtea apreciază că în speţă nu poate fi invocat cu succes nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, într-adevăr, constituie o garanţie a respectării regulilor de convieţuire socială (morală) în raporturile juridice civile, el reprezentând, practic, un refuz la acţiune pentru cei care urmăresc să se folosească în faţa instanţei de actele lor imorale, încercând să obţină protejarea unui drept. Or, nu se poate suţine cu temei că în cauza de faţă reclamanta apelantă şi-ar invoca propria turpitudine în susţinerea acţiunii în despăgubiri doar pentru simplul motiv că intimata apreciază că aceasta, întemeindu-se cu rea-credinţă pe o eroare de redactare a dispozitivului deciziei tribunalului, a considerat în mod nejustificat că banca, în calitate de terţ poprit împotriva căruia s-a validat poprirea, ar răspunde cu bunurile proprii pentru datoria debitorului urmărit.

Articolul 460 din Codul de procedură civilă statuează că dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi. Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi, terţul poprit, care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, putând fi amendat, prin aceeaşi hotărâre, cu o sumă cuprinsă între 200 lei şi 1.000 lei. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.

Ca atare, consecinţa validării popririi este operarea unei cesiuni de creanţă, terţul poprit devenind, prin efectul validării, debitor al creditorului popritor. Sentinţa de validare, prin ea însăşi, constituie un titlu împotriva terţului poprit, în sensul că în cazul în care acesta nu s-a conformat, în mod nejustificat, hotărârii de validare, creditorul poate urmări, în baza acelei hotărâri, direct pe terţul poprit, fără a mai fi necesar un alt proces contra lui.

Nu în ultimul rând, nici excepţia lipsei calităţii de reprezentant al societăţii reclamante pentru administratorul judiciar nu este întemeiată, ea fiind corect respinsă de prima instanţă în condiţiile în care, pe de o parte, potrivit art. 20 lit. l) din Legea insolvenţei, una dintre principalele atribuţii ale practicianului este şi aceea a încasării creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii colective, precum şi formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi. Chiar dacă teza finală a alin. 2 al art. 11 arată că atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora, nu înseamnă că pentru formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect acoperirea unei pagube, fie ea şi una însemnată, practicianul desemnat de tribunal ar avea nevoie de validarea organele creditorilor cu atribuţii de control şi decizie în materia insolvenţei, în lipsa dovezii unui astfel de mandat continuarea demersului procesual atrăgând nulitatea măsurii dispuse, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant. Interpretarea dată de intimată textului art. 11 alin. 2 este una eronată, legiuitorul român, prin adoptarea acestei norme, nefăcând altceva decât să renunţe la concepţia tradiţională impusă de fosta Lege nr. 64/1995, care atribuia judecătorului-sindic rolul principal în procedura de executare colectivă, considerându-l administratorul general al procedurii. Etapa de reformare a statutului şi de reconfigurare a rolului judecătorului-sindic începută prin modificările aduse Legii reorganizării judiciare şi a falimentului prin Legea nr. 99/1999, în urma cărora judecătorul-sindic nu mai era văzut ca un administrator general al procedurii, atribuţiile propriu-zise de administrare fiind preluate de practicianul în reorganizare şi lichidare, sindicul devenind o autoritate judecătorească având îndatorirea de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege şi de a apăra drepturile şi interesele părţilor, a continuat prin noua Lege a insolvenţei care a separat în mod clar atribuţiile jurisdicţionale de cele de administrare şi gestionare a averii debitorului, prin aceasta realizându-se, implicit, o degrevare a judecătorului de insolvenţă de o serie întreagă de îndatoriri ce nu erau proprii profesiei sale de magistrat. Acesta este, de altfel, şi sensul alin. 2 al art. 11 din Legea nr. 85/2006. Pe de altă parte, niciun alt text din acest act normativ nu supune decizia practicianului de introducere a unei astfel de cereri de chemare în judecată, prealabil sesizării instanţei, aprobării adunării creditorilor sau comitetului acestora, cum fără temei afirmă, doar, pârâta.

Totodată, constatând culpa procesuală a intimatei, la cererea apelantei S.C. M S.R.L. Bucureşti, văzând şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta intimată la plata sumei de 5.000 lei către societatea reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă, reprezentând onorariu de expert potrivit chitanţelor de plată seria TTB, nr. 0600612/21.01.2009 şi seria TTB, nr. 4892269/30.03.2009 (filele 188 şi 229 dosar de fond), onorariul de avocat solicitat atât prin concluziile de la primă instanţă, cât şi prin cererea de apel nefiind dovedit.

Domenii speta

Spete similare