Imobil, bun comun al soţilor, adus ca aport în natură la capitalul social. Act de dispoziţie încheiat fără acordul celuilalt soţ. Hotărâre de partaj. Consecinţe

Decizie 219 din 18.10.2011


Imobil, bun comun al soţilor, adus ca aport în natură la capitalul social. Act de dispoziţie încheiat fără acordul celuilalt soţ. Hotărâre de partaj. Consecinţe

Codul familiei – art. 30, art. 35

Niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Reglementarea, ca şi sancţiunea ce corespunde acestei condiţii, se constituie ca o garanţie sau o măsură de protecţie pentru soţi în vederea obstaculării unor acte de diminuare sau grevare a patrimoniului comun de bunuri cu o valoare deosebită.

Actul de subscripţie a aportului este un act de dispoziţie, cu efecte asupra transmiterii dreptului de la asociat la societate, întrucât în cazul în care aportul constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, acesta intră în patrimoniul societăţii.

Potrivit devălmăşiei, bunurile aparţin nefracţionat titularilor codevălmaşi. Unicitatea, privită ca o masă de drepturi şi obligaţii, impune ca, la încetarea stării de comunitate, împărţeala să se facă prin unicitatea de cote, stabilite pentru fiecare soţ în parte, în raport de contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, şi nu prin cote diferenţiate, în raport cu un anumit bun sau categorie de bunuri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 219 din 18 octombrie 2011, dr. C.B.N.

Prin sentinţa comercială nr. 928/PI din 9 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 23585/325/2009 Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta Z.M. (fostă L) în contradictoriu cu pârâţii S.C. I S.R.L. Timişoara şi L.I. având ca obiect constatare nulitate act, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei, în sensul constatării nulităţii actului adiţional nr. 3482/16.12.1996, autentificat la Biroul Notarului Public P.G. din Timişoara, şi al procesului-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic L.I., ca urmare a lipsei totale a consimţământului celuilalt proprietar, radierea din registrul comerţului a menţiuni făcute în baza acestora şi reîntoarcerea imobilului în patrimoniul său în cota corespunzătoare de 1/2, cu obligarea pârâţilor intimaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 219 din 18 octombrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa comercială nr. 928/PI din 9 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 23585/325/2009, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii S.C. I S.R.L. Timişoara şi L.I., a anulat actul adiţional nr. 3482/16.12.1996, autentificat de Biroul Notarului Public P.G. din Timişoara, şi procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al S.C. I S.R.L. Timişoara, dl. L.I., în ceea ce priveşte cota de proprietate a reclamantei de 2/5 din imobilul situat în loc. Timişoara, str. A, nr. 81/a, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. 410665, căruia în natură îi corespunde teren intravilan, în suprafaţă de 5674 mp, în C.F. nr. 417548 Timişoara, căruia în natură îi corespunde teren (drum de acces), în suprafaţă de 1926 mp şi în C.F. nr. 412038 Timişoara, căruia în natură îi corespunde teren în suprafaţă de 2138 mp, care se întoarce în patrimoniul reclamantei, respingând solicitarea acesteia privind întoarcerea bunului în cota de 1/2. De asemenea, intimaţii au fost obligaţi la plata sumei de 16.805,50 lei, reprezentând taxe judiciare şi onorariu de avocat în ambele instanţe.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a constatat că judecătorul fondului nu a reţinut corect starea de fapt dedusă judecăţii, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală şi ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, este de necontestat că prin actul adiţional nr. 3482/16.12.1996, autentificat la Biroul Notarului Public P.G. din Timişoara, şi procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al S.C. I S.R.L. Timişoara, pârâtul intimat L.I., în calitate de asociat unic al societăţii intimate, a decis majorarea capitalului social al respectivei persoane juridice de la valoarea de 100.000 lei (ROL), la suma totală de 590.350.000 lei (ROL), prin aportul în natură a unui bun imobil situat în loc. Timişoara, str. A, nr. 81/a, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. 410665 Timişoara, căruia în natură îi corespunde teren intravilan, în suprafaţă de 5674 mp, în C.F. nr. 417548 Timişoara, căruia în natură îi corespunde teren (drum de acces), în suprafaţă de 1926 mp şi în C.F. nr. 412038 Timişoara, căruia în natură îi corespunde teren în suprafaţă de 2138 mp, urmând ca după înregistrarea menţiunilor la registrul comerţului dreptul de proprietate asupra acestui teren să se întabuleze în favoarea societăţii în cauză.

De asemenea, nu se poate tăgădui faptul că, la data autentificării actului adiţional menţionat mai sus, reclamanta apelantă era soţia pârâtului intimat L.I., căsătoria dintre aceştia fiind desfăcută prin divorţ abia prin sentinţa civilă nr. 9755/bis din 3 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 4353/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 204/A/2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1013 din 16 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 615/30/2007.

Doar cu ocazia procesului de partaj, ce a făcut obiectul dosarului nr. 10323/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, reclamanta a aflat de împrejurarea că fostul său soţ a întocmit actele a căror anulare o solicită în prezentul litigiu, dovadă în acest sens fiind, în primul rând, faptul că în evidenţele de carte funciară imobilul apare şi în prezent ca fiind proprietatea codevălmaşă a soţilor L.I. şi L.M., întrucât deşi o putea face, pârâtul intimat nu a îndeplinit, vreme de 13 ani, formele de publicitate privitoare la trecerea imobilului aportat în proprietatea pârâtei S.C. I S.R.L. Timişoara, apelanta având credinţa legitimă, până a luat cunoştinţă de întâmpinarea depusă de fostul său soţ în procesul de partaj, că imobilul este în continuare în proprietatea sa, plătind şi impozitul aferent către stat. Mai mult decât atât, pârâtul nici măcar cu ocazia dezmembrării şi înstrăinării, în anul 2008, a unei părţi din respectivul teren nu a înţeles să-i aducă la cunoştinţă fostei sale soţii că, în urmă cu cca. 12 ani, a efectuat un aport în natură pentru majorarea capitalului social al intimatei S.C. I S.R.L. Timişoara al cărui obiect l-a constituit tocmai acest bun imobil.

Aşadar, pe de o parte, reclamanta nu a stat în pasivitate „aproximativ 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de divorţ”, în realitate, ea introducând cererea de anulare la mai puţin de 4 luni de la pronunţarea hotărârii de partaj (sentinţa civilă nr. 9282 din 16 iunie 2009 a Judecătoriei Timişoara pronunţată în dosarul nr. 10323/325/2006), respectiv în data de 22 octombrie 2009, când în considerente instanţa a arătat de ce a exclus bunul imobil din masa partajabilă, şi anume întrucât prin sentinţa civilă nr. 2883/C/18.12.1996 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 2943/C/1996, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 416/R/COM a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. 9165/COM/2005, au fost autorizate modificările aduse statutului S.C. I S.R.L. Timişoara, autentificate sub nr. 3482/16.12.1996 la Biroul Notarului Public P.G. din Timişoara, act adiţional prin care s-a majorat capitalul social al acestei persoane juridice de la 100.000 lei, exclusiv numerar, constituit din 20 părţi sociale, la suma de 590.350.000 lei, în numerar şi în natură, constituit din 118.070 părţi sociale. Or, numai după pronunţarea hotărârii de partaj, reclamanta apelantă a fost în măsură să întreprindă un nou demers juridic pentru redobândirea proprietăţii asupra bunului său, până atunci existând posibilitatea ca instanţa să-i dea câştig de cauză în acţiunea de partaj, lipsind, aşadar, de orice relevanţă faptul că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor a fost depusă încă din anul 2006.

Pe de altă parte, deşi nu reiese clar din motivarea primei instanţe, în speţă nu se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, în condiţiile în care, fiind vorba de o nulitate relativă, acest termen este de 3 ani, el nefiind împlinit, după cum reţine, de altfel, şi tribunalul, ştiut fiind faptul că între soţi prescripţia nu curge în timpul căsătoriei (art. 14 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958).

În mod greşit judecătorul fondul a apreciat că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în special a martorului B.A., ar rezulta faptul că reclamanta şi-a exprimat acordul verbal că este de acord cu privire la trecerea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul său în cel al societăţii I S.R.L. Timişoara, ceea ce înseamnă că partea nu a fost în dezacord expres faţă de majorarea de capital social prin aport în natură cu acest imobil, iar un act lovit de nulitate relativă poate fi confirmat în mod expres ori tacit, în speţă fiind vorba de o confirmare tacită, deoarece soţia a aşteptat aproximativ 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de divorţ pentru a deschide prezentul litigiu, deşi i s-a adus la cunoştinţă că terenul a fost înstrăinat către societatea intimată, declarându-se de acord cu aceasta.

Potrivit art. 35 din Codul familiei, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.

Din analiza acestui text rezultă fără echivoc că în cazul înstrăinării bunurilor imobiliare nu mai funcţionează mandatul tacit reciproc, astfel că pentru valabilitatea actului de înstrăinare este necesar şi acordul expres al celuilalt soţ. În cazul în care lipseşte consimţământul unuia dintre soţi la încheierea actului de dispoziţie, respectivul act juridic este lovit de nulitate relativă. Reglementarea, ca şi sancţiunea ce corespunde acestei condiţii, se constituie ca o garanţie sau o măsură de protecţie pentru soţi în vederea obstaculării unor acte de diminuare sau grevare a patrimoniului comun de bunuri cu o valoare deosebită. Fiind prevăzută numai în vederea ocrotirii patrimoniului soţilor, dispoziţia poate fi invocată doar de soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit. În consecinţă, un astfel de act poate fi confirmat expres sau tacit, de partea în favoarea căreia a fost instituită sancţiunea, acceptarea sau consimţirea de fapt putându-se manifesta sau reflecta în orice acte de natură să conducă la înlăturarea nulităţii.

Aportul în natură constă în transmiterea în patrimoniul societăţii a dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra unor bunuri imobile sau bunuri mobile corporale sau incorporale. Astfel de aporturi pot fi: construcţii, terenuri, instalaţii industriale, utilaje, creanţe, fond de comerţ, elemente ale fondului de comerţ, brevete de invenţie, licenţe, mărci etc. Actul de subscripţie a aportului este, fără putinţă de tăgadă, un act de dispoziţie, cu efecte asupra transmiterii dreptului de la asociat la societate, întrucât în cazul în care aportul constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, acesta intră în patrimoniul societăţii. În acest caz, el nu mai poate fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa, excepţie făcând cazul în care asociatul a stipulat în favoarea sa un drept de restituire a aportului în natură la expirarea duratei societăţii, cu condiţia ca acesta să nu fi fost înstrăinat într-un scop social.

Faţă de cele arătate, cum în speţă nu s-a făcut dovada de către pârâţii intimaţi că reclamanta şi-ar fi exprimat consimţământul pentru majorarea capitalului social al S.C. I S.R.L. Timişoara prin aportul în natură făcut, în timpul căsătoriei, de către fostul său soţ, cu un bun imobil proprietatea lor codevălmaşă, relevante în acest sens fiind atât răspunsul nr. 124/08.04.2011 al Biroului Notarului Public V.D., prin care se arată că în urma verificării arhivei fostului notar public P.G., nu s-a constatat existenţa niciunei declaraţii a d-nei. L.M., cu ocazia semnării de către asociatul unic L.I. a actului adiţional privind majorarea de capital social cu un teren bun comun al soţilor L, cât şi dosarul de înscriere menţiuni existent la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, depus în copie în primul ciclu procesual, în care, de asemenea, nu se regăseşte o atare declaraţie semnată de reclamanta apelantă, precum şi conţinutul sentinţei civile nr. 2883/C/18.12.1996 a Judecătoriei Timişoara, prin care au fost autorizate modificările aduse statutului societăţii comerciale în ceea ce priveşte majorarea capitalului social, instanţa nefăcând nicio referire la un asemenea document, şi nici nu a fost relevată ratificarea actului de dispoziţie de către soţul al cărui consimţământ nu a existat la data perfectării actului juridic civil, Curtea constată că pârâţii nu au respectat condiţia reglementată de art. 35 alin. (2) teza a II-a din Codul familiei, care impune existenţa consimţământului expres al soţilor pentru încheierea actelor de înstrăinare sau grevare a bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, ce alcătuiesc comunitatea de bunuri a soţilor. Or, legiuitorul a sancţionat cu nulitatea relativă actele de dispoziţie care nu au fost încheiate în condiţiile stipulate de textul menţionat, greşit prima instanţă acordând o mai mare valoare probatorie declaraţiilor unui martor, care doar a presupus că notarul public nu ar fi autentificat actul adiţional privind majorarea de capital social cu un teren bun comun fără declaraţia expresă a soţiei, decât răspunsului oficial comunicat de biroul notarial care a preluat arhiva fostului notar public P.G. şi care atestă lipsa oricărei declaraţii a reclamantei apelante cu ocazia semnării de către fostul său soţ a actului adiţional.

Apărările intimaţilor referitoare la justeţea soluţiei tribunalului, pe motiv că reclamanta ar fi stat în pasivitate vreme îndelungată şi că, chiar dacă soţia nu şi-a exprimat acordul expres pentru aportarea terenului bun comun de către soţ, se poate aprecia că aceasta ar fi ratificat tacit respectivul act prin durata de timp lăsată să treacă de la înstrăinarea bunului şi până la formularea acţiunii, nu pot fi primite câtă vreme cererea sa de chemare în judecată a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.

Dacă principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, prevede că, în regula generală, nulitatea desfiinţează actul juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat, caracterul retroactiv al sancţiunii fiind justificat prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate şi a împiedicării producerii unor efecte contrare legii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit. Acest din urmă principiu decurge din cel al retroactivităţii, căci numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor săvârşite părţile pot fi puse în situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea actului nevalabil. Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.

Cu toate acestea, instanţa nu va dispune întoarcerea bunului în litigiu în cota de 1/2, cum a solicitat apelanta, motivat de împrejurarea că, prin hotărârea de partaj s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, sub durata căsătoriei, părţile au dobândit bunuri comune cu contribuţia soţiei de doar 40% (2/5 parte la dobândirea bunurilor) şi cu contribuţia soţului de 60% (3/5 parte la dobândirea bunurilor). Or, este cunoscut faptul că din interpretarea restrictivă a prevederilor art. 30 din Codul familiei rezultă că, potrivit devălmăşiei, bunurile aparţin nefracţionat titularilor codevălmaşi. Unicitatea, privită ca o masă de drepturi şi obligaţii, impune ca, la încetarea stării de comunitate, împărţeala să se facă prin unicitatea de cote, stabilite pentru fiecare soţ în parte, în raport de contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, şi nu prin cote diferenţiate, în raport cu un anumit bun sau categorie de bunuri.

Aşadar, din moment ce în procesul de partaj pe care soţii l-au purtat pentru împărţirea tuturor bunurilor dobândite de ei în timpul căsătoriei, instanţa de judecată, în urma administrării probelor solicitate de părţi, a statuat că soţii nu au avut o contribuţie egală, stabilind pe seama soţiei doar cota de 40%, este contrar legii ca la un eventual partaj suplimentar sau, cum este cazul în speţă, într-un proces în care instanţa va anula un act de înstrăinare pentru nerespectarea art. 35 alin. (2) teza a II-a din Codul familiei, să se stabilească alte cote de contribuţie, apelanta trebuind să dovedească în cadrul procesului de partaj contribuţia sa egală cu cea a soţului, cele reţinute de judecătorul care a dispus împărţirea bunurilor comune ale soţilor având putere de lucru judecat pentru instanţa care va anula actul de dispoziţie încheiat fără respectarea prevederilor legale în materia dreptului familiei.

Potrivit principiului desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis), care este, la rândul său, un corolar al principiului retroactivităţii, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet). Ca o consecinţă, Curtea a dispus anularea atât a actul adiţional nr. 3482/16.12.1996, autentificat de Biroul Notarului Public P.G. din Timişoara, cât şi a procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al S.C. I S.R.L. Timişoara, dl. L.I., în ceea ce priveşte cota de proprietate a reclamantei de 2/5 din imobilul în litigiu.

Totodată, în temeiul art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările ulterioare, s-a dispus şi comunicarea către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a deciziei pronunţate în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni în registrul comerţului.

Reţinând culpa procesuală a intimaţilor, la cererea apelantei Z.M., văzând şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, instanţa a obligat pârâţii S.C. I S.R.L. Timişoara şi L.I. la plata sumei de 16.805,50 lei către reclamantă, reprezentând onorariu de avocat şi taxe judiciare în ambele grade de jurisdicţie.