Acţiune în acordarea de despăgubiri pentru imobile preluate abuziv, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Inadmisibilitate

Acţiune în acordarea de despăgubiri pentru imobile preluate abuziv, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Inadmisibilitate

- Legea nr. 213/1998 – art. 6 alin. (2)

Articolul 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială (Legea nr. 10/2001), care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1209 din 24 aprilie 2012, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 19/23.01.2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva Sentinţei civile nr. 10140/17.10.2011, pronunţată de Judecătoria Arad, pe care a schimbat-o în sensul ca a respins ca inadmisibilă acţiunea de drept comun formulată de R.R. şi F.R. având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, invocând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., greşita aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, precum şi încălcarea dreptului lor de acces la justiţie şi la un proces echitabil în sensul art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia civilă nr. 1209 din 24 aprilie 2012, pronunţată în dosarul nr. 11606/55/2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamante împotriva Deciziei civile nr. 19/23.01.2012, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere argumentele mai jos redate.

Recursul reclamantelor vizează, în esenţă, două aspecte care – în opinia lor – ar fi fost rezolvate de tribunal printr-o interpretare greşită a legii şi anume: unul ce ţine de natura acţiunii formulate de ele împotriva instituţiei pârâte şi un altul ce ţine de temeiurile de drept naţional şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care au fost ignorate de instanţa de apel şi a căror corectă coroborare ar fi condus la admiterea acţiunii. 

În ceea ce priveşte primul aspect rezultă că prin acţiunea lor reclamantele au urmărit nu constatarea nevalabilităţii titlului statului ca scop în sine ci realizarea unui drept decurgând dintr-o atare situaţie, respectiv recunoaşterea îndreptăţirii lor la despăgubiri prin obligarea statului la plata echivalentului valorii de circulaţie a imobilului preluat înainte de 1989 în baza Decretului nr. 223/1974 şi care nu mai poate fi restituit.

Temeiul de drept intern al acestei solicitări a fost indicat ca fiind art. 480 – 481 Cod civil (sub al cărui imperiu debutase, la 28.07.2010, procesul lor).

Fiind vorba, în mod evident, de plata unei sume de bani, indiferent de temeiul acesteia (în cauza de faţă, fiind vorba de un fapt cauzator de prejudiciu, prin preluarea imobilului de către stat), potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (sub ale cărui efecte a luat naştere dreptul litigios), acţiunea reclamantelor fiind o acţiune personală şi nu reală, era supusă prescripţiei extinctive.

Chiar dacă nu ar fi cunoscut pe altă cale faptul imposibilităţii de restituire în natură a imobilului în litigiu, reclamantele ar fi putut, în mod obiectiv şi sigur, să afle despre acest lucru din conţinutul extrasului de CF din care rezultă că la data de 27.07.1997 cumpărătorii bunului (foştii chiriaşi) îşi intabulaseră dreptul de proprietate pentru a-l face opozabil terţilor.

Începând de la această dată s-ar fi putut naşte dreptul lor la despăgubiri.

Acţiunea lor pentru acordarea despăgubirilor nu este însă de respins, în principal, sub acest aspect, ci sub aspectul excepţiei de fond a inadmisibilităţii sale – lucru pe care l-a reţinut şi instanţa de apel – având în vedere temeiurile din dreptul naţional şi convenţional care susţin o astfel de soluţie.

În acest sens este de observat faptul că temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului pentru care se cer despăgubiri a fost Decretul nr. 223/1974 care a fost recunoscut ca o preluare abuzivă (făcându-se distincţia între efectele juridice ale celor preluate cu sau fără titlu) încă de la data apariţiei Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens art. 2 al Hotărârii de Guvern nr. 614/2001 care reprezintă primele norme de aplicare a legii) pe care legiuitorul a adoptat-o în intenţia rezolvării unitare a problemei majore şi extinse a imobilelor naţionalizate.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 imobilele preluate de stat fără un titlu valabil sau prin vicierea consimţământului puteau fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii lor dacă nu făceau obiectul unei legi speciale de reparaţie.

Aceste legi speciale au fost Legea nr. 112/1995 şi apoi Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările lor ulterioare precum şi cu normele lor succesive de aplicare.

Prin urmare, chiar şi în absenţa posibilităţii pentru reclamante a exercitării acţiunii în revendicare, dreptul lor de acces la justiţie garantat de Constituţie şi de art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu a fost obstrucţionat, ele putând utiliza, în termenele special prevăzute, de procedurile legilor menţionate care au prevăzut ca măsuri reparatorii, în ordine preferenţială, restituirea în natură a imobilelor şi apoi restituirea lor prin echivalent (în diversele ei forme, anume consacrate).

În ceea ce priveşte omisiunea utilizării procedurilor speciale de reparaţie materială nu s-a invocat – şi nici dovedit – imposibilitatea absolută şi totală a reclamantelor de a recurge la ele, motiv pentru care – astfel cum s-a menţionat în cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – acest lucru imputabil conduitei lor nu le conferă posibilitatea de a opta între aceste proceduri şi procedurile puse la dispoziţie de dreptul comun .

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. 

În privinţa concordanţei dintre legea specială şi Convenţia Europeană (despre care, de asemenea vorbeşte Decizia nr. 33/2008), se constată că jurisprudenţa CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră de cuviinţă pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat, lucru care s-a întâmplat în cazul României, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi a legii sale completatoare: Legea nr. 247/2005 (prin care s-au adus modificări de substanţă Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte măsurile reparatorii precum şi procedura de stabilire şi acordare a lor).

Această procedură administrativă a fost considerată compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanţă, fapt menţionat şi în Hotărârea - pilot din cauza Atanasiu şi alţii contra România (paragraf 115), pe care şi reclamantele au invocat-o în recursul lor, criticile instanţei europene vizând nu inexistenţa unui sistem adecvat pentru acordarea despăgubirilor ci disfuncţionalitatea lui pentru aceea că nu permite realizarea acestui scop într-un termen rezonabil.

Rezultă deci, că prin această hotărâre CEDO s-a realizat un control de convenţionalitate al legislaţiei speciale în materia restituirii imobilelor naţionalizate în urma căruia s-a confirmat acest aspect, statul fiind doar obligat la adoptarea într-un termen determinat a mecanismului care să facă efectivă procedura de reparaţie materială.

În atare condiţii, având în vedere că Hotărârea - pilot menţionată a fost pronunţată prin examinarea tuturor dispoziţiilor de drept naţional specifice materiei restituirii imobilelor naţionalizate, prin observarea şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea în acest sens paragraf 73) şi că, prin aceasta nu s-a constatat nesocotirea dispoziţiilor Convenţiei, nu există o obligaţie pentru instanţele naţionale de a proceda la un alt control de convenţionalitate al dreptului naţional în materie şi, pe cale de consecinţă, la aplicarea prioritară a dispoziţiilor Convenţiei în sensul dorit de reclamante, acela al admiterii acţiunii lor de drept comun şi al obligării directe a Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de circulaţie a imobilului ce nu mai poate fi retrocedat, chiar dacă prin această dispoziţie nu ar fi încălcate drepturile terţilor cumpărători.

Necesitatea recurgerii părţilor interesate la procedurile speciale de reparaţie a fost luată în discuţie în cuprinsul hotărârii – pilot menţionate prin raportare la instrumentele consacrate de Convenţie, Curtea de la Strasbourg apreciind în acest sens că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Protocolului 1 (adiţional) la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Rezultă, deci, că respingerea acţiunii reclamantelor corespunde nu numai unei corecte interpretări a dispoziţiilor dreptului naţional ci şi raportării conforme la jurisprudenţa CEDO în materie.

Nu lipsit de importantă în acest context este şi faptul că, un argument suplimentar în confirmarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamantelor este şi acela că la data pronunţării deciziei din apel exista deja un reper legal în materie, respectiv Decizia nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de recurs în interesul legii [care a devenit, după publicarea ei în Monitorul Oficial nr. 120/17.02.2012, general obligatorie conform art. 3307 alin. (7) C. pr. civ.] prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate împotriva Statului Român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol (adiţional) la Convenţie şi ale art. 13 din aceeaşi Convenţie (situaţie care se regăseşte şi în cauza de faţă), sunt inadmisibile.

Domenii speta

Spete similare