Fond funciar

Prin decizia civilă nr. 110/15.02.2013, tribunalul a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi AG şi AE, a modificat în tot sentinţa atacată şi în consecinţă:

A admis acţiunea formulată de reclamanţii AG şi AE împotriva pârâţilor NM, NC, IPJT,  CJFFT, CLFFA.

A constatat nulitatea  absolută a Ordinului PJT nr. 361/ 24.XI. 2005.

A obligat pe intimaţii NM şi NC la 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei A, sub nr. 5330/740/2011 la data de 29.06. 2011, reclamanţii AG şi AE au solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii NM, NC, IPJT,  CJFFT, CLFFA să se constate nulitatea absolută a Ordinului P nr. 361/24.11. 2005 prin care se modifica Ordinul P nr. 238/28.12. 1992 şi să se stabilească hotarul despărţitor dintre proprietatea reclamanţilor şi cea a pârâtului NM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în temeiul Legii 18/1991 prin Ordinul P nr. 238/28.12.1992 li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1056 m.p., teren aferent curţii în care locuiesc iar prin acelaşi ordin, pârâtului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 800 m.p.

Ulterior , în anul 2005, pârâtul NM a formulat contestaţie împotriva Ordinului Prefectului nr. 238/1992 solicitând modificarea suprafeţei atribuite , în sensul majorării acesteia ; deşi contestaţia era tardivă, Comisia Judeţeană de Fond Funciar a admis-o iar prin Ordinul nr. 361/24.11. 2005 s-a modificat suprafaţa atribuită pârâtului la 1224, 60 m.p. Mai mult,  Ordinul a cărui nulitate absolută se solicită a fost emis având la bază un înscris fals, înscris produs de pârâtul NM, astfel, acesta avea obligaţia de a anexa declaraţii ale vecinilor din care să rezulte că nu sunt litigii legate de grăniţuire şi cu toate că reclamanţii nu au semnat o astfel de declaraţia, acesta a falsificat înscrisul.

Au mai arătat reclamanţii că în înscrisul depus de pârât la documentaţie nu este scrisul şi nici semnătura reclamantului AG, datele de identificare fiind şi ele eronate, considerând că Ordinul este lovit de nulitate absolută conform prevederilor art. III alin. ( 1 ) lit. a din Legea nr. 169/1997 având în vedere că pârâtul nu avea dreptul la constituirea dreptului de proprietate asupra diferenţei de 424, 6 m.p. şi datorită împrejurării că se fundamentează pe un act fals.

Deşi reclamanţii s-au adresat Comisiei Judeţene de Fond Funciar solicitând actele care au stat la baza emiterii Ordinului Prefectului, aceste documente nu le-au fost comunicate.

În ceea ce priveşte stabilirea hotarului despărţitor, reclamanţii au arătat că potrivit Ordinului Prefectului nr. 238/28.12. 1992 aşa cum a fost emis ei au în strada 1907,  nr. 52, suprafaţa de 1056 m.p. iar pârâtul în aceeaşi stradă, nr. 54, suprafaţa de 800 m.p.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii 18/1991, Legea 169/1997.

În dovedirea acţiunii , reclamanţii au depus la dosarul cauzei în copie Ordinul Prefectului nr. 238/28.12.1992, situaţia terenurilor trecute în proprietatea statului ca urmare a aplicării prevederilor art. 30 din Legea 58/1974, declaraţia din 11.10. 2005, plângere penală adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria A.

Din oficiu,  instanţa a solicitat Comisiei Judeţene de Fond Funciar comunicarea actelor care au stat la baza modificării Ordinului Prefectului nr. 361/24.11. 2005, relaţii comunicate cu adresa nr. 7214/16.09. 2011.

La data de 28.09. 2011, pârâtul NM a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a Judecătoriei A în soluţionarea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului T, întrucât cererea introductivă are ca şi capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului nr. 361/24.11. 2005 prin care se modifica Ordinul Prefectului nr. 238/28. 12.1992, act administrativ emis de o autoritate publică a cărui anulare se poate invoca numai în faţa instanţelor de contencios administrativ, conform art. 1 din Legea 554/2004, în timp ce art. 17 Cod procedură civilă prevede în mod expres că instanţa investită cu cererea principală urmează a o soluţiona şi pe cea incidentală, chiar dacă are alt obiect.

Pârâtul a invocat şi excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată întrucât atât Legea 554/2004 cât şi Legea 18/1991 prevăd ca termene de decădere în care reclamantul avea posibilitatea de a  exercita calea de atac împotriva unui act emis de o autoritate publică ; potrivit legii contenciosului administrativ termenul este de 6 luni dar nu mai mult de un an de la data emiterii unui act contestat iar pe de altă parte, potrivit legii fondului funciar există şi termene mult mai restrictive limitate la 30 de zile de la data emiterii titlului.

S-a mai invocat de pârât şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, care fiind o excepţie de fond îi permite să aducă şi argumente privind fondul pricinii, astfel, pentru ca o cerere să poată fi admisă se impune a fi întrunite condiţiile stabilite de legiuitor printre care şi interesul legitim, născut şi actual. Se poate observa cu uşurinţă că reclamantul nu poate avea interes în promovarea cererii, atâta timp cât nu are decât o nemulţumire faţă de lipsa unei suprafeţe din terenul pe care îl deţine potrivit înscrisurilor, în această situaţie apărând ca lipsită de interes şi cererea prin care se contestă actul de proprietate al pârâtului, atâta vreme cât reclamanţii aveau la dispoziţia calea unei acţiuni în revendicare imobiliară pe de o parte, iar pe de altă parte chiar reclamantul recunoaşte că nu există hotar despărţitor între cele două proprietăţi.

Pe fond, pârâtul NM a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi să se stabilească hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115 Cod procedură civilă.

La data de 15.11.2011, reclamanţii au depus răspuns la întâmpinarea depusă de pârâtul NM solicitând respingerea excepţiei competenţei materiale a Judecătoriei Alexandria întrucât în cauză nu este vorba de un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 ci este vorba de un Ordin al Prefectului emis în baza art. 36 din Legea 18/1991.

Reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei tardivităţii întrucât prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate nulitatea absolută a unui Ordin al Prefectului iar nulitatea se poate invoca oricând, acţiunii fiind imprescriptibilă.

De asemenea,  reclamanţii au solicitat şi respingerea excepţiei lipsei de interes, întrucât interesul lor rezultă din faptul că în funcţie de suprafaţa curţii pârâţilor NM şi NC urmează să fie stabilită şi linia de hotar dintre proprietăţile lor.

Reclamanţii au menţionat că pe rolul instanţei există dosarul nr. 2309/740/2011 prin care au solicitat grăniţuirea precum şi revendicarea suprafeţei de teren pe care le-au acaparat-o pârâţii NM şi NC, dosar care a fost suspendat până la soluţionarea prezentei cauze.

În susţinere, reclamanţii au depus la dosarul cauzei în copie încheierea din 26.08. 2011 şi comunicarea acesteia, cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. 2309/740/2011, extras de pe portalul instanţei privind dosarul nr. 2309/740/2011.

Prin încheierea de şedinţă din 15.11. 2011 instanţa a respins motivat excepţiile invocate, a citat în proces pe soţia pârâtului, NC, a încuviinţat proba cu martori solicitată şi astfel au fost audiaţi martorii VSO pentru reclamanţi, LM,  EN şi IG pentru pârâţi, martori care au dat declaraţii în baza cărora s-a emis ordinul atacat.

Prin încheierea din 10.01.2012, instanţa a încuviinţat proba cu expertiză având ca obiectiv expertul să măsoare şi să identifice suprafeţele de teren deţinute de către părţi; dacă există gard despărţitor între proprietatea reclamanţilor şi a pârâţilor şi dacă există semne de hotar.

Prin sentinţa civilă 1462/ 5.03. 2012 instanţa a respins acţiunea ca nefondată şi i-a obligat pe reclamanţi să le plătească pârâţilor NM şi NC suma de 1800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanţa a apreciat că Ordinul Prefectului nr. 361 / 24 XI 2005 a fost emis în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 18 /1991,. În acest sens s –a reţinut că  RA a obţinut de la părinţii săi prin actul de donaţie nr. 39 / 12. I. 1925 suprafaţa de 880 mp  parte din locul de casă pe care aceştia, AAFM şi AFM îl deţineau, însă prin moştenire, a obţinut şi restul de teren până la 0,13 ha conform Registrului Agricol din 1959 – 1960 şi construcţiile de pe el.

Astfel, le –a vândut părâţilor  NM şi NC, întreaga suprafaţă de teren pe care au avut-o  dealtfel în posesie, fiind îndreptăţiţi să li se recunoască acest drept în baza Legii 18 /1991, pentru  tot acest teren  măsurat de  comisia locală de fond funciar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen şi legal motivat reclamanţii AG şi AE criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

- Greşit s –a respins acţiunea întrucât din probele administrate rezultă că intimaţii pârâţi nu sunt îndreptăţiţi decât la 880 mp şi nu 1224,60 mp, pentru diferenţă nefăcându-se dovada proprietăţii.

- Greşit s –a reţinut  că potrivit legii RA nu putea să vândă mai mult de 800 mp, în primul rând pentru că nu există  o astfel de lege iar pe de altă parte greşit s –a reţinut că de la data cumpărării, intimaţii au avut aceeaşi suprafaţă de teren, întrucât în 2005 au cerut 1280 mp şi nu 1224,60 mp.

- Greşit s –a reţinut că  numita RA (cea care a vândut către pârîţii N) ar fi dobândit diferenţa de teren ( în afară de cei 880 de mp dobândiţi prin donaţie) de la AFM şi AFM, în calitate de fiică.

Sub acest aspect, nu s –a  făcut nici o dovadă că vânzătoarea RA  ar fi dobândit prin  moştenire o diferenţă de teren întrucât nu s –a făcut dovada dezbaterii succesiunii, că în succesiune a rămas acest teren şi că RA ar fi fost singurul moştenitor al  autorilor săi.

-  Expertul a stabilit  o situaţie de fapt şi  nu de drept şi trebuie să se aibă în vedere că  în conformitate cu raportul de expertiză din  curtea recurenţilor lipseşte suprafaţa de 115 mp, din acte rezultând că deţin în proprietate-1056 mp, că cele două suprafeţe se suprapun şi nu îşi pot intabula dreptul de proprietate.

- Obligarea recurenţilor  la cheltuieli de judecată către intimaţi este greşită, sentinţa nefiind motivată sub acest aspect.  Recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 7,9, 3041 Cod procedură civilă.

Intimaţii  NM şi NC au formulat întâmpinare (f. 16 ), solicitând respingerea recursului .

S-au apărat intimaţii  în sensul că  la data cumpărării terenului era în vigoare Legea 58 /1974 care interzicea vânzarea acestor imobile,  aşa încât în contract s –a făcut  menţiunea vânzării doar a casei de locuit în suprafaţă de 59,51 mp fără menţiunea terenului însă intenţia părţilor a fost înstrăinarea casei şi a terenului aferent de aproximativ 0,13 ha suprafaţă care nu s –a modificat.

Prin cererea precizatoare formulată la 27.09.2012(f. 28) recurenţii au arătat că pentru a putea obţine Ordinul Prefectului a cărui nulitate au cerut-o, intimaţii – pârâţi aveau nevoie în mod obligatoriu de obţinerea acordului tuturor vecinilor inclusiv de acordul acestora,  acord pe care recurenţii nu l – au  dat .

În acest sens, prin  Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria A, s –a reţinut că semnătura de pe declaraţia folosită de intimat în 2005 pentru modificarea Ordinului în sensul măririi suprafeţei de teren din curte, nu îi aparţine, astfel fiind concluziile expertizei  grafologice.

Ori, fără această declaraţie, Ordinul nr. 361 /24.XI.2005, nu s – ar fi emis.

Din oficiu tribunalul a solicitat Arhivelor Naţionale – Biroul Judeţean T, decizia privind atribuirea în folosinţă a terenului ca urmare a actului de înstrăinare  către intimaţi nr. 1958 / 2. X. 1975.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor aduse şi a dispoziţiilor art. 304 1 Cod procedură civilă, tribunalul constată că recursul este întemeiat pentru considerentele  ce vor urma.

Greşit a apreciat instanţa de fond că, intimaţii -  pârâţi  NM şi NC au cumpărat de la RA întreaga suprafaţă de teren aferentă construcţiilor prin actul de vânzare – cumpărare 1958/1975, întrucât, în lipsa în contract a menţiunii cu privire la teren, nu se poate aprecia decât înstrăinarea suprafeţei de 880 mp pe care vânzătorul RA  o dobândise de la părinţii săi prin actul de donaţie nr. 39/ 1925.

În registrul agricol 1959-1960, vânzătorul RA  este înscris cu 0,10 ha curţi construcţii, aproximativ suprafaţa pe care  a înstrăinat-o de 880 mp şi care a trecut în proprietatea statului.

Din această suprafaţă, dobânditorii construcţiilor au primit în folosinţă în conformitate cu disp.art.36 din l.18/1991 suprafaţa de 100 mp şi nu mai mult, astfel  cum rezultă din înscrisul înaintat de Direcţia Naţională a Arhivelor Statului  intitulat” tabel nominal” (f 58 recurs), neputându-se pretinde că acestora li s-a atribuit cu acest scop diferenţa până la1280m.p. aşa cum au pretins. Coroborat şi cu menţiunea din registru pentru terenul din curte de 0,10ha.,rezultă că terenul aferent  construcţiilor dobândite nu era mai  mare de 880 mp., atât cât li s-a  acordat dealtfel prin Ordinul iniţial nr.238/1992.

Faptul că în registrul agricol RA figura cu suprafaţa de 0,13ha.din care 0,10ha. Curţi-construcţii nu dovedeşte că aceasta le-a şi înstrăinat intimaţilor-pârâţi diferenţa de teren aşa cum eronat a interpretat prima instanţă probele administrate în lipsa unor dovezi certe sub acest aspect. Mai mult, nelegalitatea ordinului supus judecăţii rezultă şi din faptul că acesta a fost emis fără îndeplinirea condiţiilor legale prev. de art.34 din Regulamentul nr.890/2005 de aplicare a legii nr.18/1991 privind recunoaşterea limitelor proprietăţii de către vecini. 

În acest sens, dovadă este referatul  întocmit de IPJ

T în dosarul penal nr. 4267 / 15.08. 2012 din  care rezultă că potrivit raportului de  constatare tehnico – ştiinţifică nr. 76803/6.08.2012, semnătura de pe declaraţia dată de recurentul-reclamant AG privind acordul acestuia pentru modificarea Ordinului Prefectului 238/ 1992, nu a fost executată de acesta.

Împrejurarea că fapta de fals pentru care intimatul  NM  a fost cercetat penal  s –a prescris, nu are relevanţă şi nu înlătură posibilitatea anulării actelor nelegal întocmite în baza actului contrafăcut.

Drept pentru care, văzând dispoziţiile art. 312 alin 1 şi 3 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul, a modificat în  tot sentinţa atacată şi în consecinţă a admis acţiunea reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare