Oportunitatea si temeinicia luării măsurii arestării preventive .Principiile Curţii Europene de Justiţie aplicabile in materie .

Constată că prin propunerea formulată, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu a solicitat în baza art. 148 lit. f C.pr.pen. luarea măsurii arestării preventive a inculpatului A C V, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, lipsire de libertate şi tentativă la viol prevăzută de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c C.p, art. 189 alin. 1 şi 2 C.p. şi art. 20 C.p. raportat la art. 197 alin. 1 C.p. cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 26.05.2011 până la data de 23.06.2011.

În fapt, s-a reţinut că în data de 13.05.2011, în jurul orei 14.00, inculpatul s-a întâlnit cu părţile vătămate C I D şi C I V, lângă cariera aparţinând SC T SA, situată în dealul Guşteriţa, şi, prin ameninţare cu o bâtă pe care o avea asupra sa, le-a deposedat pe victime de trei telefoane mobile, mărcile Motorola U9, Motorola 360V şi Nokia, după care le-a obligat să îl însoţească aproximativ 2 km, până în zona releului de televiziune, într-o zonă împădurită, unde le-a pus pe să se dezbrace, după care i-a permis părţii vătămate C I V să plece, iar cu partea vătămată a încercat să întreţină relaţii sexuale, victima refuzând, acţiunea fiind întreruptă de apariţia organelor de poliţie, care fuseseră sesizate de numita M O, care la rândul ei fusese anunţată de cele întâmplate de partea vătămată C I V. Faţă de probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpatul A C V a săvârşit mai multe fapte prevăzute de legea penală, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 136, 143 şi 146 C.p.p. şi că există cazul prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. f C.p.p.

Prin încheierea penală nr. 57 din 24.05.2011, Judecătoria Sibiu, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu şi în baza art.1491 al.10 C.pr.pen. cu aplicarea art.148 alin.1 lit. f C.pr.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului A C V, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal şi tentativă la viol prevăzută de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c C.pen, art. 189 alin. 1 şi 2 C.pen. şi art. 20 C.pen. raportat la art. 197 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 33 lit. a C.pr.pen, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 26.05.2011, ora 16:35 şi până la data de 23.06.2011, orele 24:00, inclusiv.

S-a reţinut prin hotărâre că prin rezoluţia din 26.05.2011, confirmată de către procuror, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul ACV, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal şi tentativă la viol, prevăzute de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c C.pen, art. 189 alin. 1 şi 2 C.pen. şi art. 20 C.pen. raportat la art. 197 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen, iar prin ordonanţa din aceeaşi dată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul ACV, pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni.

În fapt, s-a stabilit că, în data de 13.05.2011, în jurul orei 14.00, inculpatul s-a întâlnit cu părţile vătămate CID şi CIV, lângă cariera aparţinând SC T SA, situată în dealul Guşteriţa, şi prin ameninţare cu o bâtă pe care o avea asupra sa, le-a deposedat pe victime de trei telefoane mobile, mărcile Motorola U9, Motorola 360V şi Nokia, după care le-a obligat să îl însoţească aproximativ 2 km, până în zona releului de televiziune, într-o zonă împădurită, unde le-a pus să se dezbrace, după care i-a permis părţii vătămate C I V să plece, iar cu partea vătămată C I D a încercat să întreţină relaţii sexuale, victima refuzând, acţiunea fiind întreruptă de apariţia organelor de poliţie, care fuseseră sesizate de numita M O, care la rândul ei fusese anunţată de cele întâmplate de partea vătămată C I V.

Prin ordonanţa organelor de cercetare penală din data de 26.05.2011, ora 09.10, în temeiul art. 148 lit. f C.pr.pen. a fost luată măsura reţinerii faţă de inculpat pentru o durată de 24 de ore.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 C.pr.pen. măsura arestării preventive se poate lua pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În cauză, instanţa a apreciat că se impune luarea măsurii preventive a inculpatului pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, dat fiind faptul că inculpatul a încercat să se sustragă procesului penal, fugind de la locul faptei, fiind identificat doar datorită diligenţelor organelor de cercetare penală.

La alegerea măsurii preventive instanţa a ţinut seama şi de criteriile enumerate de art. 136 alin.8 C.pr.pen., şi anume scopul acesteia (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală, de la judecata ori de la executarea pedepsei), de gradul de pericol social al infracţiunilor (foarte ridicat, având în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii), de sănătatea (bună) şi vârsta inculpatului. În acest sens instanţa a reţinut că inculpatul A C A are 37 de ani împliniţi, nu este căsătorit, are un copil de 19 ani şi locuieşte singur în loc. Sibiu, concubina cu fiica fiind plecare în străinătate, este fără ocupaţie şi nu are antecedente penale.

 Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f C.pr.pen. măsura arestării preventive poate fi luată în cazul când „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”.

În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art.148 lit. f C.pr.pen. în practica C.E.D.O. (Cauza Calmanovici împotriva României) s-a reţinut că există patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei şi Hendriks împotriva Olandei).”

Astfel, deşi inculpatul a încercat să minimalizeze importanţa actelor săvârşite, instanţa observă că acesta a recunoscut indirect săvârşirea faptelor prin faptul că a declarat că s-a prezentat părţilor vătămate ca fiind paznicul de la fabrica din apropiere şi le-a spus că nu au voie să fie acolo, după care le-a condus înspre crucea de pe deal, cerându-le telefoanele mobile pentru ca acestea să nu sune la poliţie întrucât le era frică. Acesta a mai declarat că a avut în mănă un băţ cam de un metru şi lat cam ca şi coada de la mătură pe care l-a aruncat doar când au venit organele de poliţie şi că a zbierat la fete ca să îi dea telefoanele pe care le aveau asupra lor. Tot el recunoaşte că le-a cerut ambelor fete să se dezbrace şi le-a luat hainele deşi el dorea să „discute” numai cu una după care i-a dat totuşi hainele celeilalte, (probabil când şi-a dat seama că prezenţa ei l-ar fi incomodat) şi i-a spus să meargă mai încolo şi să o aştepte pe prietena sa, neştiind că aceasta mai are un telefon asupra ei (deci nepermiţându-i să plece) după care i-a propus părţii vătămate C I să întreţină raporturi sexuale cu el, fata refuzând şi cerându-i să o lase să plece. Inculpatul a mai declarat că nu a lăsat-o să plece ci i-a cerut să mai stea cu el şi chiar a mângâiat-o pe corp şi pe sân, acţiunile sale fiind întrerupte de faptul că a auzit pe partea vătămată C I strigându-şi prietena şi sirenele de poliţie. În acel moment, inculpatul s-a ridicat să vadă de unde se aud sirenele, şi când a văzut un agent de poliţie care venea spre pădure a luat-o la fugă, având asupra sa cele trei telefoane ale fetelor, deşi acesta i-a strigat să se oprească. Inculpatul a reuşit să se sustragă urmăririi agentului de poliţie, fiind identificat abia după aprox. 12 zile datorită cercetărilor efectuate de poliţie. În prima sa declaraţie inculpatul a negat totul, apreciind probabil că nu sunt probe împotriva lui, după care, când a văzut că cele două părţi vătămate l-au recunoscut, şi-a schimbat poziţia şi a recunoscut în parte săvârşirea faptelor. Unul dintre telefoanele mobile luate de la părţile vătămate a fost vândut martorului P D şi recuperat de organele de cercetare, fiind predat părţii vătămate C I. Declaraţiile inculpatului se coroborează cu declaraţiile părţilor vătămate C I şi C I, precum şi cu declaraţia martorului P D, cu procesul verbal de cercetare la faţa locului, cu procesele verbale de recunoaştere din grup a inculpatului, precum şi cu procesul verbal de ridicare a telefonului.

Instanţa a apreciat că periculozitatea inculpatului rezultă în primul rând din faptul că acesta a folosit calităţi mincinoase pentru a le speria pe părţile vătămate şi pentru a le face să se supună solicitărilor sale, acesta s-a folosit de faptul că acestea erau tinere şi singure (chiar inculpatul recunoaşte că le-a întrebat câţi ani au), le-a ameninţat cu o bâtă pe care a avut-o asupra lui şi pe care a aruncat-o doar când au venit organele de poliţie, le-a luat telefoanele prin ameninţări (a „zbierat la ele”) pentru ca acestea să nu putea să sune la poliţie după care şi le-a însuşit, a refuzat să le lase să plece deşi a observat că acestora le era frică de el, le-a condus înspre zone cât mai ferite de accesul oamenilor pentru a putea să îşi ducă la îndeplinire acţiunile, le-a cerut ambelor fete să se dezbrace, după care le-a luat hainele, şi a lăsat-o pe una dintre ele să plece „mai încolo” neştiind că aceasta are un telefon asupra ei zicându-i să o aştepte pe prietena sa, întrucât prezenţa acesteia probabil îl deranja iar el vroia să „discute” numai cu partea vătămată C. De asemenea, instanţa reţine că inculpatul a întrerupt acţiunile sale datorită venirii organelor de poliţie şi a fugit doar după ce a fost sigur că agenţii de poliţie veneau spre locul în care se afla el, pentru a nu putea fi identificat, apreciind că nu va fi descoperit, şi chiar a vândut unul dintre telefoane martorului P D, fiind identificat doar datorită diligenţelor depuse de organele de cercetare penală.

În al doilea rând, inculpatul a avut o atitudine de negare a săvârşirii tuturor faptelor reţinute în sarcina sa pe care şi-a schimbat-o în parte doar când a văzut că părţile vătămate le-au recunoscut, încercând să minimizeze importanţa acţiunilor sale.

În al treilea rând, inculpatul a comis un număr mare de infracţiuni, de o gravitate foarte mare asupra a două fete tinere, neajutorate, fiind foarte probabil ca urmările care s-ar fi produs în situaţia în care poliţia nu ar fi intervenit să fi fost mult mai grave.

În al patrulea rând, instanţa a apreciat că lăsat în libertate, există pericolul concret ca inculpatul să se sustragă procesului penal, având în vedere că fiica (care are cam aceiaşi vârstă ca şi părţile vătămate) şi concubina acestuia sunt plecate în străinătate.

 Având în vedere cele expuse precum şi faptul că pedeapsa pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat este închisoarea mai mare de 4 ani (respectiv până la 20 ani), iar natura faptelor săvârşite, modalitatea şi împrejurările în care acestea au fost comise, coroborat cu faptul că inculpatul are o atitudine de negare a faptelor săvârşite şi că a încercat să se sustragă cercetărilor penale, creează convingerea instanţei că nu există nici un motiv temeinic care să împiedice presupunerea rezonabilă că odată lăsat în libertate inculpatul nu ar mai comite infracţiuni de acelaşi gen şi că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, inclusiv prin sentimentul acut de insecuritate pe care l-ar crea persoanelor care au luat cunoştinţă de faptele săvârşite de acesta. În acest sens, instanţa a reţinut că pericolul pentru ordinea publică presupune temerea că, odată pus în libertate, un inculpat ar comite fapte penale ori ar declanşa reacţii în rândul opiniei publice determinate de fapta pentru care este cercetat.

Instanţa a apreciat că reacţia autorităţilor judiciare trebuie sa fie mult mai fermă şi exigentă, pentru a da un semnal în acest sens societăţii civile în sensul că astfel de manifestări nu pot fi lăsate nesancţionate şi astfel luarea măsurii arestării preventive este necesară pentru crearea unui climat de siguranţă cetăţenilor care se văd astfel expuse riscului de a fi deposedate de bunurile lor, de persoane care înţeleg să obţină venituri pe căi ilicite, prin ameninţare şi violenţă, precum şi celui de a fi lipsite de libertate în mod ilegal şi chiar de a se săvârşi asupra lor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală.

Instanţa a mai reţinut şi faptul că luarea măsurii arestării preventive este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru a preveni riscul săvârşirii unor noi infracţiuni de acelaşi gen (Matznetter c. Austriei) şi pentru a proteja ordinea publică, o eventuală punere în libertate a inculpatului tulburând în mod real opinia publică faţă de natura şi modul de comitere a infracţiunii (Lettelier c. Franţei), luarea unei măsuri preventive mai blânde nefiind de natură a proteja societatea.

În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar de apărătorul inculpatului A C V, privind luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa, având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, a apreciat că în cauză nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 11 ind. 1 C.pr.pen., cererea formulată de apărătorul inculpatului fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul ACV solicitând punerea în libertate şi cercetarea judecătorească să se efectueze cu inculpatul în stare de libertate.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu, privind temeinicia şi legalitatea lui, tribunalul a constatat recursul inculpatului ca nefondat şi l-a respins.

Instanţa a reţinut starea de fapt în mod corect iar invocarea temeiurilor legale s-a făcut în mod judicios.

La analizarea propunerii privind măsura arestării preventive trebuie avute în vedere în primul rând asigurarea garanţiilor procesuale ale inculpatului precum şi garanţiile privind apărarea dreptului omului şi libertăţilor fundamentale în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia situaţiilor prevăzute de dispoziţiile legale.

Astfel, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa europeană a stabilit principiile ce trebuie avute în vedere pentru a examina oportunitatea şi temeinicia unei cereri de arestare preventivă, şi în egală măsură, a circumstanţelor care pot să justifice o asemenea măsură.

Un prim aspect pe care instanţa îl are în vedere, se referă la justificarea luării măsurii arestării preventive din perspectiva unor indicii concrete care impun cu stringenţă luarea în considerare a unui interes public ce are a fi protejat precumpănitor, în pofida prezumţiei de nevinovăţie şi faţă de regula respectării libertăţii individuale fixată de convenţie (în acest sens, mutatis mutandins hotărârea Curţii din 26 ianuarie 1993 în cauza W c. Suisse, hotărârea Curţii din 13 iulie 1995 în cauza Van der Tang c. Espagne, hotărârea Curţii din 6 noiembrie 2003 în cauza Pantano c. Italie ş.a.).

Aşadar, instanţa a reţinut principiul de la care trebuie plecat în soluţionarea propunerii de arestare preventivă, în conformitate cu care libertatea persoanei este regula iar excepţia de la această regulă este privarea de libertate înainte de judecată, privare care reprezintă o gravă derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie.

Se va ţine seama şi de faptul că, existenţa în cauză a unor motive plauzibile de a bănui anumite persoane de a fi săvârşit o infracţiune nu poate să constituie prin ea însăşi, dincolo de orice raţiune, temei pentru luarea unei măsuri de o asemenea gravitate.

Aşadar, instanţa va trebui să analizeze, alături de condiţia motivelor plauzibile şi dacă prin săvârşirea faptei de care este învinuit inculpatul, s-a produs o tulburare socială şi un pericol social concret şi astfel, lăsarea acestuia în libertate ar constitui, în mod real şi in concreto, un pericol pentru ordinea socială, altfel spus instanţa este chemată să aprecieze acest pericol in concreto şi nu in abstracto.

Din jurisprudenţa Curţii se desprinde faptul că judecătorul naţional trebuie să aibă în vedere, la luarea măsurii arestării şi alte circumstanţe privitoare, în special, la caracterul celui interesat în cauză, modul de comportare precum şi moralitatea acestuia.

De asemenea, instanţa va trebui să aprecieze, din perspectiva principiilor călăuzitoare ale Curţii, dacă faptele de care este învinuit inculpatul din cauză sunt de natură să creeze un pericol concret pentru ordine publică şi care prin raportare la situaţia inculpatului, fac ca motivele invocate de Ministerul Public să pară a fi suficiente şi pertinente în sensul că interesul public al menţinerii ordinii sociale şi publice trece înaintea dreptului inculpatului la libertate şi la prezumţia de nevinovăţie, drepturi fundamentale consfinţite în Constituţia României şi în Convenţie.

Astfel, potrivit art. 148 alin. (1) Cod procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 si exista vreunul dintre următoarele cazuri: lit. f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi exista probe ca lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Potrivit art. 143 Cod procedură penală, măsura reţinerii poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o fapta prevăzută de legea penala.

La luare măsurii arestării preventive de către instanţa de fond s-a avut în vedere pericolul social ridicat al infracţiunilor săvârşite de către inculpat, ceea ce rezultă din însăşi norma de incriminare a faptei comise de acesta – pedeapsa este peste 4 ani închisoare.

 Instanţa de fond a apreciat prin urmare că acesta constituie o ameninţare reală pentru ordinea socială, creând un sentiment de insecuritate a populaţiei, motiv pentru care, faţă de cele de mai sus, în cauză, s-a justificat luarea măsuri arestării preventive, aflându-ne în situaţia unei excepţii de la principiul libertăţii individuale.

În consecinţă, în baza art. 143, 148 lit.f), 149 ind. 1 C.proc.pen. şi art. 5 alin. 1 lit. c) din convenţie, văzând că, în cauză sunt incidente prevederile art. 148 lit.f C.pr.pen. deoarece inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică  a admis propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Aşa fiind, instanţa, în baza art. 38515 Cod procedură penală, a respins recursul formulat de inculpatul A C V, aflat în Arestul I.P.J. Sibiu, împotriva încheierii penale nr. 57/CC din data de 26.05.2011 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 7298/306/2011, pe care a menţinut-o.

Domenii speta

Spete similare