Uzucapiune - teren aparţinând domeniului privat al municipiului Bucureşti

Potrivit art.477 din Codul civil, „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”.

Aceste dispoziţii au fost modificate în ceea ce priveşte apartenenţa bunurilor fără stăpân (ca şi a celor cuprinse în moştenirile vacante) prin O.G. nr.128/29 august 1998, rep., act normativ care la art.1 prevede că aceste bunuri fac parte din domeniul privat al statului, (cu precizarea că pentru valorificarea lor în condiţiile pe care le reglementează este necesar să fi fost „declarate ca atare potrivit legii” -  art.1 alin.1 lit.d). (sentinţa civilă nr.3798/04.05.2006)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de 10.03.2005, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâtele PRIMĂRIA SECTORULUI 2 BUCUREŞTI şi E. M. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str.D. nr.23, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 300 m.p. şi plantaţie de viţă de vie, legume şi zarzavaturi, prin prescripţie achizitivă de 30 de ani şi, respectiv, prin accesiune imobiliară artificială.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art.480 şi urm., art.1890  şi urm. Cod civil, art.111 Cod procedură civilă, reclamantul arată că în luna septembrie 1969 a intrat în posesia terenului situat în Bucureşti, str.D. nr.23, sector 2, în suprafaţă de 300 m.p., pe care erau aruncate gunoaie şi pe care l-a curăţat şi îngrădit, cultivându-l apoi cu legume, zarzavaturi, viţă de vie şi pomi fructiferi pentru folosul propriu.

Susţine reclamantul că a folosit în permanenţă terenul şi că în anul 2001 a mai promovat o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, admisă la fond şi menţinută în apel dar respinsă prin decizia civilă nr.2483/12.11.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă pentru lipsa calităţii procesuale pasive .

Această excepţie, respinsă de instanţa de apel,  a fost admisă în recurs deoarece în această fază procesuală doamna E. M. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei, susţinând că terenul în litigiu a aparţinut părinţilor săi, E.E. şi E. G. fiind cumpărat de la I.I.T..

Arată reclamantul că această cerere, cât şi notificarea adresată Municipiului Bucureşti în baza Legii nr.10/2001, au un caracter şicanator, întrucât E.M. nu a putut face dovada calităţii de proprietar ori de moştenitor al foştilor proprietari ai terenului în litigiu. Mai mult, nu a făcut nici dovada identităţii între str. D. nr.23, sector 2 şi str.H.a, parcela nr.29 – Moşia Fundenii Doamnei – aceasta fiind adresa imobilului al cărui proprietar susţine că este – însă a înţeles să o cheme în judecată pentru ca hotărârea ce urmează a fi pronunţată să-i fie opozabilă.

În dovedirea acţiunii s-a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâtelor, testimonială şi expertiză topo, alăturat cererii introductive de instanţă fiind depuse la dosar, în copie: adresa nr.423922/14969/16.12.2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Serviciul Evidenţa Proprietăţii, adresa nr.404282/10119/26.07.2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Serviciul de Nomenclatură Urbană, sentinţa civilă nr.2677/05.03.2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosar nr.7659/2001, decizia civilă nr.1033/29.05.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă şi Contencios Administrativ în dosar nr.2593/2002, cererea de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti formulată de pârâta E.M. în dosar  nr.2853/2002 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, decizia civilă nr.2483/12.11.2002 pronunţată în acest dosar.

În data de 07.04.2005 s-a depus la dosar întâmpinare de către pârâta E.M., prin care arată, în esenţă,  că terenul în litigiu a aparţinut părinţilor săi şi face obiectul notificării nr.6433/2001 adresate Primăriei Municipiului Bucureşti în baza Legii nr.10/2001, prin intervenţia accesorie, în interesul Municipiului Bucureşti, formulată în dosarul nr.2852/2003 al Curţii de Apel Bucureşti înţelegând să-şi ocrotească dreptul său asupra acestui teren.

Referitor la pretenţiile reclamantului, arată că P.I., fără drept, a ocupat terenul pe care, cu nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează disciplina în construcţii, a ridicat o clădire ce a fost demolată ca urmare a dispoziţiei Primarului sectorului 2 Bucureşti, reclamantul fiind sancţionat contravenţional.

Anexat întâmpinării, pârâta a depus la dosar, în copie: act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10.853/27.03.1940, procură specială autentificată sub nr.341/27.07.1940, declaraţie autentificată sub nr.342/1940 din data de 27.07.1940, înscris sub semnătură privată intitulat „Chitanţă”, datat 1 septembrie 1940, certificat de moştenitor nr.1345/19.09.1990, certificat de moştenitor nr.535/16.03.1995, ambele eliberate de Notariatul de stat sector 2 Bucureşti, adresa nr.11539/11.01.2002 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii – Cadastru, notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti în baza Legii nr.10/2001, schiţă de plan.

Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 07.04.2005, a arătat că terenul în litigiu figurează în evidenţele sale ca fiind proprietate de stat, cu o suprafaţă totală de 294 m.p., categoria de folosinţă „alte terenuri”,  cu posesor parcelă fostul Consiliu Popular Sector 2, actualmente Consiliul Local sector 2.

Precizează că terenul a intrat în proprietatea statului prin expropriere,  în temeiul decretului nr.95/30.05.1986, fostul proprietar figurând la poziţia 286 – anexa 1 a actului normativ, astfel că terenul face parte din domeniul privat al Consiliului General al Municipiului Bucureşti  şi este vizat de notificarea înregistrată sub nr.6433/2001 – dosar nr.21.257/15.11.2001 al Comisiei de Aplicare a Legii nr.10/2001.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art.12  din Legea nr.213/1998,  în calitate de titular al dreptului de administrare a acestui teren, Primăria sectorului 2 Bucureşti înţelege să arate titularul dreptului de proprietate, acesta fiind Municipiul Bucureşti.

Pe fondul cauzei, susţine că acţiunea este neîntemeiată, întrucât terenul este proprietate de stat, astfel că nu sunt întrunite prevederile art.1864, 1847  şi art.1890 Cod civil,  reclamantul exercitând asupra acestuia o detenţie precară şi nu o posesie utilă, elementul psihologic fiind deţinut de adevăratul proprietar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, aspect dovedit şi prin aceea că reclamantul nu a plătit niciodată impozit pentru terenul pe care afirmă că îl foloseşte din anul 1969.

Cu adresa nr.25688/2604/2005, depusă la dosar în data de 29.04.2005, Primăria sectorului 2 Bucureşti a comunicat instanţei de judecată că susţinerile din întâmpinare, privind trecerea terenului în proprietatea statului prin expropriere, în baza decretului nr.95/30.05.1986, nu sunt reale, bazându-se pe informaţiile eronate comunicate de departamentul Cadastru - Fond Funciar. Terenul figurează în evidenţele sale ca fiind proprietate de stat însă nu se cunoaşte modul de preluare a acestuia.

Urmare a susţinerilor pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului Bucureşti prin Primar General şi „scoaterea din cauză a pârâtei Primăria Sectorului 2 pentru lipsa calităţii procesuale pasive”.

Referitor la susţinerile pârâtei E.M., prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 22 iunie 2005, reclamantul reiterează afirmaţiile cuprinse în cererea introductivă de instanţă, privind faptul că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi arată că, dimpotrivă, s-a făcut dovada că nici reclamanta şi nici autorii săi nu au fost proprietari ai acestui teren pentru care nu există rol fiscal. Cum rolurile fiscale pentru imobile  s-au deschis în anul 1952, dacă situaţia prezentată de pârâtă ar fi fost cea reală, ar fi fost logic ca numele autorilor săi să figureze în evidenţele fiscale ale primăriei de sector.

Arată reclamantul şi faptul că, în mai multe rânduri, a solicitat deschiderea rolului fiscal pentru imobil şi emiterea declaraţiei de impunere, însă cererile sale au fost respinse motivat de faptul că nu a putut prezenta actul de proprietate sau cel puţin o chitanţă de mână prin care să i se fi transmis acest teren.

Referitor la adresa imobilului, precizează că niciodată str.D. nu a purtat denumirea de H., ci aceea de str.P.R., în acest sens fiind relaţiile comunicate de Serviciul de Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti – adresa nr.404282/10119/26.07.2004 - şi arată că pârâta a omis să precizeze faptul că în cursul anului 2002 a promovat o acţiune în constatare în contradictoriu cu numitul I.I.T., cererea - ce a făcut obiectul dosarului nr.10.786/2002 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti -  fiind suspendată la data de 07.11.2002 şi apoi lăsată în nelucrare mai mult de un an, perimându-se.

Având în vedere poziţia pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art.65 alin.(2) Cod procedură civilă, instanţa a dispus comunicarea cererii de arătare a titularului dreptului către Municipiul Bucureşti, împreună cu copie de pe acţiune şi înscrisurile depuse la dosar.

Întrucât Municipiul Bucureşti nici nu a confirmat şi nici nu a tăgăduit arătările pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art.66 alin.2  rap. art.58  din  Codul de procedură civilă,  a dobândit calitatea de intervenient în interes propriu.

În şedinţa publică de la 23.06.2005, intervenientul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de decizia civilă nr.2483/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, excepţie respinsă ca nefondată de instanţa de judecată.

În şedinţa publică de la 08.09.2005, pârâta E.M. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, în şedinţa publică de la 20.10.2005 instanţa dispunând unirea cu fondul a excepţiei întrucât s-a apreciat că pentru lămurirea calităţii procesuale pasive în cauză, în condiţiile în care pentru imobilul în litigiu nu există rol fiscal, se impune lămurirea situaţiei juridice a acestuia, în acest scop fiind necesară  mai întâi efectuarea unei expertize de specialitate.

Probele propuse de părţi au fost discutate la termenul din 20.10.2005, fiind încuviinţată administrarea probelor cu înscrisuri, martori şi expertiză topo având ca obiective identificarea suprafeţei de teren în litigiu, cu indicarea laturilor şi vecinătăţilor, stabilirea identităţii dintre imobilul în litigiu şi cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10.853/27.03.1940 şi stabilirea valorii sale de circulaţie.

În cadrul probei cu înscrisuri, reclamantul a mai depus la dosar dispoziţia primarului sectorului 2 privind desfiinţarea construcţiei din str.D.nr.23, sector 2; proces verbal de inspecţie din 19.11.2002; proces verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor din data de 27.11.2002 şi un  set de fotografii prezentând construcţia demolată iar pârâta  a depus documente privind cetăţenia tatălui său, o planşă foto, corespondenţa cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 2 Bucureşti(filele 140 -152, 200-201). Totodată, urmare a solicitărilor instanţei de judecată, s-au comunicat relaţii privind situaţia juridică a terenului din str.Declamării nr.23, sector 2, şi istoricul de adresă pentru imobil.

În cauză au fost audiaţi martorii N.C., G.F.N.R., propuşi de reclamant, şi martora C.V., propusă de pârâta E.M., aceasta din urmă declarând că nu cunoaşte  dacă terenul în litigiu este cel despre care pârâta susţine că a fost dobândit de părinţii săi în anul 1940 precum şi faptul că nu cunoaşte dacă părinţii pârâtei au avut proprietăţi pe raza sectorului 2 Bucureşti.

Martorii N. şi G., proprietarii imobilelor din str.D. nr.25 şi, respectiv, str.D. nr.21, între care se află terenul în litigiu, au confirmat susţinerile reclamantului privind modul de dobândire a imobilului  şi posesia exercitată asupra acestuia.

În acest sens, martorul G. F. a declarat că reclamantul stăpâneşte terenul din anul 1970, anterior fiind folosit de mama sa şi de alte două vecine. Reclamatul a preluat terenul când acestea nu s-au mai putut ocupa de grădină, l-a cultivat cu zarzavat şi viţă de vie şi, totodată, a amplasat o baracă pe care a consolidat-o în perioada 2002 – 2003 dar care a fost demolată de organe ale statului.

A arătat martorul că reclamantul a continuat să folosească terenul şi după  ce construcţia a fost demolată, iar în ceea ce priveşte fostul proprietar, a precizat că de la mama sa şi din vecini a aflat că în urmă cu 50 de ani terenul a aparţinut unui grec, care a permis mamei sale şi celor două vecine să folosească terenul şi care a fost arestat.

Martorul N. C. a declarat că locuieşte în zonă din anul 1951 iar pe str.D. din anul 1980 şi că de 30-35 de ani terenul este folosit de reclamant, fiind plantat cu  legume şi viţă de vie, la un moment dat reclamantul ridicând pe teren şi o construcţie ce a fost demolată.

Expertiza efectuată în cauză a stabilit că terenul ocupat de reclamant este îngrădit,  are o suprafaţă de 298,37 m.p. şi este cultivat parţial cu viţă de vie, vara fiind folosit şi ca grădină de legume.

În şedinţa publică de la 23.03.2006, instanţa a dispus efectuarea unei cercetări la faţă locului, probă administrată în data de 11.04.2006, ocazie cu care s-a constatat că pe terenul din str.D. nr.23 se poate intra nu numai pe poarta de acces ci şi prin spate, pe lângă calcanul construcţiei din str.Ş. nr.30, reclamantul declarând că la momentul la care a intrat în folosinţa terenului locuia în str.Ş. nr.28, în acelaşi sens fiind şi susţinerea pârâtei, care, în întâmpinare arată că „(…) P. I. a avut tupeul să vină din str.Ş. nr.28 bis, peste alte curţi şi case, tocmai în str.D. nr.23 (...)”.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată şi reţine următoarele:

La data de 27 martie 1940, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10.853 şi transcris sub nr.5145 la Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat, S.I., tutore legal al minorului I.T.I., a vândut numitei A.S. „un teren de casă în suprafaţă de 300 m.p. situat în Comuna sub-urbană Colentina /Jud.Ilfov) la locul numit Hispania, formând parcela nr.29 şi având următoarele vecinătăţi: la Nord strada D. pe o întindere de 12 m.l., la Sud parcela No.40 pe o întindere de 12 m.l., la vest, parcela No.28 pe o întindere de 25 m.l., la est parcela No.30 pe o întindere de 25 m.l.”

Părţile au convenit ca preţul vânzării, de 50.000 lei, să fie plătit eşalonat, la momentul autentificării actului fiind plătită suma de 3.000 lei, diferenţa de 47.000 lei urmând a fi achitată în rate trimestriale a câte 3.000 lei, prima rată fiind exigibilă la data de 1 septembrie 1940 iar ultima la data de 1 iunie 1944.

În data de 27 iulie 1940,  A.S. mandatează – procură specială autentificată sub nr.341/1940 la Judecătoria Bucureşti – pe av. R.G. să o reprezinte şi să semneze pentru ea actul de vânzare cumpărare a terenului cumpărat de la S.I., vânzare ce urma a fi făcută către autoarea reclamantei, G.E.

În aceeaşi zi, 27 iulie 1940,  A.S. dă o declaraţie – autentificată sub nr.342/1940 la Judecătoria Bucureşti – arătând că renunţă la drepturile conferite de contractul de vânzare cumpărare în favoarea G. E.  „care urmează să facă act de vânzare-cumpărare cu d-na S.I., pentru acelaşi obiect (parcela No.29 din Moşia Fundenii Doamnei), urmând a transcrie acel act fără ca eu să pot beneficia de prioritatea transcrierii actului meu”, vânzare ce urma să fie perfectată după achitarea integrală a preţului.

În data de 1 septembrie 1940, printr-un înscris sub semnătură privată intitulat „Chitanţă”, S.I. declară că a vândut  („am vândut”) soţilor E. parcela nr.29, cu o suprafaţă de 300 m.p. „care reprezintă actul cu privilegiul care a fost vândut D-nei A.S.”,  E.E. obligându-se să plătească suma de 36.000 lei în rate de câte 2.000 lei lunar, timp de 18 luni.

Se constată că, iniţial, A.S. şi-a manifestat intenţia de vânzare a terenului al cărui proprietar a devenit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10.853/27 martie 1940, pentru ca în aceeaşi zi să revină şi să arate că vânzarea urmează a fi făcută de către S.I. către G.E. „atunci când parcela va fi achitată”, prin declaraţia dată în formă autentică înţelegând să recunoască preferabilitatea contractului ce urma a fi încheiat  - „urmând a transcrie acel act fără ca eu să pot beneficia de prioritatea transcrierii actului meu”.

La dosar nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că între proprietarul terenului, A.S., şi părinţii pârâtei s-ar fi  încheiat vreun act de vânzare-cumpărare, sub semnătură privată ori în formă autentică,  iar pârâta E.M. nici nu a susţinut o asemenea ipoteză, la fila 2 din întâmpinare arătând că terenul a fost cumpărat de părinţii săi de la S. I., acest fapt fiind consemnat în chitanţa sub semnătură privată încheiată la data de 1 septembrie 1940, moment la care dreptul de proprietate asupra parcelei nr.29 ieşise din patrimoniul lui S.I., aceasta având numai calitatea de creditor privilegiat pentru diferenţa de preţ.

De altfel, în această chitanţă, S.I. arată că a vândut  parcela nr.29 soţilor E. precum şi faptul că înţelegerea vizează terenul vândut doamnei A.S., fără a se menţiona că, într-o modalitate anume,  dreptul de proprietate a reintrat în patrimoniul său, înscrisul consemnând numai modalitatea de plată a sumei de 36.000 lei, ulterior fiind făcute menţiunile liberatorii pentru ratele  convenite.

Semnificaţia juridică a înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 1 septembrie 1940 este aceea de înscris constatator al creanţei de 36.000 lei pe care E. E. s-a obligat să o plătească  în rate de 2.000 lei lunar, timp de 18 luni, probând totodată liberaţiunea debitorului în condiţiile art.1186 Cod civil.

Aceasta este şi semnificaţia pe care pârâta E. i-o conferă, în notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr.10/2001, arătând că „acest teren a fost cumpărat de părinţii mei, în anul 1940, achitat în totalitate conform chitanţei sub semnătură privată” .

În aceste condiţii, instanţa apreciază că pârâta E.M. nu a făcut dovada dreptului de proprietate al părinţilor săi asupra terenului vândut în anul 1940 de S.I. numitei A.S., declaraţia proprietarei privind renunţarea la drepturile conferite de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică şi  transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, ca şi plata preţului, putând justifica, eventual, promovarea unei acţiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Faţă de  cele reţinute şi având în vedere că uzucapiunea reprezintă sancţiunea civilă împotriva proprietarului care, dând dovadă de neglijenţă, a delăsat bunul timp îndelungat, constatând că pârâta E.M. nu a făcut dovada calităţii de proprietar al terenului în litigiu, instanţa urmează să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

Cât priveşte identitatea dintre terenul în litigiu şi cel care a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10.853 din 27 martie 1940, contestată de reclamant,  instanţa constată, pe de o parte, că:

1.pentru imobilul din str.D. nr.23, sector 2 nu există rol fiscal, în evidenţele cadastrale figurând ca fiind proprietate de stat, fără însă a exista menţiuni cu privire la titlul statului asupra sa, în acest sens fiind relaţiile comunicate de Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti – Direcţia Venituri Buget Local (filele 68, 71-72 din dosar) cât şi de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală – Serviciul Evidenţa Proprietăţii (filele 160-165) or’, aşa cum  rezultă din contractul de vânzare-cumpărare arătat, pentru terenul vândut de S.I. doamnei A. S. a existat rol fiscal, la punctul 7 din act menţionându-se că „toate impozitele de orice natură proporţional cu suprafaţa terenului vândut privesc exclusiv pe vânzătoare până la data autentificării actului, iar de astăzi înainte pe cumpărătoare (…)”;

2. pe baza înscrisurilor aflate la dosar şi a constatărilor din teren, expertul nu a putut stabili cu exactitate dacă există identitate între cele două terenuri;

3. istoricul de adresă pentru artera de circulaţie care poartă denumirea de str.D., evidenţiază faptul că până la nivelul anului 1964 aceasta a purtat denumirea de str. P.R., iar din anul 1964 poartă denumirea actuală, neputându-se stabili dacă anterior anului 1964 s-a numit str.D.

Pe de altă parte, martorul G.F. a declarat că de la mama sa şi de la vecini cunoaşte că terenul „este al unui grec aflat în puşcărie”, iar pârâta E. a depus la dosar actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.8382/1940 prin care, tot în data de 27 martie,  S. I.  vindea parcela nr.30, învecinată pe o lungime de 20 m. cu parcela nr.29, soţilor G. D. şi G.E., despre care susţine că sunt părinţii martorului G.F., aspect necontestat de reclamant.

În prezent, imobilul din str.D. nr.23, sector 2 – în litigiu – se învecinează cu imobilul din str.D. nr.21 – proprietatea martorului G.N.F. – pe o lungime de 19,74 m.l., astfel că, în condiţiile în care expertul nu a exclus posibilitatea identităţii dintre cele două terenuri, iar acelaşi martor declară că anterior str. Declamării s-a numit strada D. există un grad mare de probabilitate ca terenul ce face obiectul acestui litigiu să fie cel cumpărat în anul 1940 de A. S.

Conform declaraţiei date în anul 1940, A.S. a înţeles să renunţe la orice drept în legătură cu acest teren pentru care preţul a fost plătit de către autorii pârâtei E., fapt ce poate constitui o explicaţie a inexistenţei rolului fiscal; nemaiconsiderându-se proprietar, nu a considerat necesar să solicite autorităţilor fiscale luarea în evidenţă, cu atât mai mult cu cât prin aceeaşi declaraţie se angaja să nu invoce îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a dreptului său de proprietate în defavoarea doamnei E.G., astfel că, în condiţiile în care nici o persoană fizică nu a susţinut şi dovedit calitatea de proprietar al terenului în litigiu, în anul 1986 acesta a fost trecut în evidenţele cadastrale ca fiind proprietate de stat.

Potrivit art.477 din Codul civil, „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”.

Aceste dispoziţii au fost modificate în ceea ce priveşte apartenenţa bunurilor fără stăpân (ca şi a celor cuprinse în moştenirile vacante) prin O.G. nr.128/29 august 1998, rep., act normativ care la art.1 prevede că aceste bunuri fac parte din domeniul privat al statului, (cu precizarea că pentru valorificarea lor în condiţiile pe care le reglementează este necesar să fi fost „declarate ca atare potrivit legii” -  art.1 alin.1 lit.d).

Terenul cumpărat de A.S. în anul 1940 este, ca urmare a hotărârii acesteia de a renunţa la orice drept conferit de contractul de vânzare cumpărare, un bun fără stăpân, făcând astfel parte din domeniul privat al statului.

În conformitate cu dispoziţiile art.4  din Legea nr.213/1998,  „domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.”, iar potrivit art.19 din Legea nr.215/2001 sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, comunele, oraşele şi judeţele.

În consecinţă, instanţa urmează să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în ceea ce o priveşte pe pârâta Primăria sectorului 2 Bucureşti, unitatea administrativ teritorială în al cărei domeniu privat a intrat terenul în litigiu fiind Municipiul Bucureşti.

Este real că prin decizia civilă nr.2483/12.11.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, aceasta deoarece instanţa de judecată a apreciat că  „reclamantul, în calitatea sa de persoană care a sesizat instanţa trebuie să dovedească legitimarea procesuală pasivă a celui chemat în judecată şi nu şi-a îndeplinit această obligaţie”, dovadă care, pentru considerentele expuse, s-a făcut în prezentul litigiu.

O dovadă în plus a faptului că terenul în litigiu aparţine Municipiului Bucureşti o constituie procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria 234 nr.248 încheiat la data de 27.11.2002, în prezenţa pârâtei E.M., martor semnatar -  înscris autentic în care agentul constatator arată că reclamantul din prezenta cauză a edificat, fără autorizaţie, o construcţie  - parter, în suprafaţă de 13 m.p. pe terenul aparţinând Primăriei Municipiului Bucureşti,  ulterior, în data de 30.01.2004,  fiind emisă dispoziţia de desfiinţare  a construcţiei neautorizate, „amplasată pe domeniul privat al Municipiului Bucureşti” (filele 223 şi  221)

De altfel, apartenenţa terenului în litigiu la domeniul privat al statului a fost susţinută de Primăria sectorului 2 Bucureşti şi în primul litigiu ce a avut ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, comunicându-se instanţei de judecată că „terenul de la adresa solicitată, potrivit evidenţelor cadastrale (declaraţii la nivelul anului 1986), figurează ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţă <alte terenuri >, cu o suprafaţă de 294,00 m.p. posesor de parcelă fostul Consiliu Popular al Sectorului 2 şi face parte din domeniul privat al statului.” (fila 213)

În conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.(2)  din Legea nr.215/2001, bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art.6  din Legea nr.18/1991, astfel că uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, concepută de legiuitor ca o sancţiune a pasivităţii adevăratului proprietar, care dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său creează în favoarea unei terţe persoane o aparenţă de proprietate, operează şi împotriva unităţilor administrativ teritoriale

În speţă, instanţa constată că situaţia de fapt se circumscrie ipotezei legale mai sus descrise, astfel încât apreciază că pe fondul cauzei pretenţiile reclamantului sunt întemeiate.

Astfel, susţinerile martorilor N. şi G. sunt convergente în atestarea împrejurării că, din momentul în care a intrat în stăpânirea terenului în litigiu, în urmă cu aproximativ 35 de ani,  reclamantul a exercitat asupra acestuia o posesie utilă şi neviciată, cultivându-l şi edificând o construcţie, fiind recunoscut la nivelul comunităţii ca adevărat proprietar.

Posesia exercitată de reclamant asupra terenului nu a fost întreruptă de proprietarul terenului nici după ce s-a dispus demolarea construcţiei edificate fără autorizaţie, cercetarea la faţa locului evidenţiind faptul că terenul se află în continuare în folosinţa lui P.I., este îngrădit şi plantat cu viţă de vie.

În aceste condiţii, constatând că începând cu anul 1970  reclamantul a exercitat asupra terenului în suprafaţă de 298,37 m.p., identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert R. M.V., pe care a plantat viţă de vie şi legume, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art.1847 C.civ. pentru a putea prescrie, în temeiul art.1846 C.civ., art.482 şi 489 C.civ., instanţa urmează să constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune de lungă durată, respectiv, prin accesiune imobiliară artificială.

Domenii speta

Spete similare