Reabilitare judecătorească. condiţia achitării în întregime a despăgubirilor civile. - art. 137 c.p. Potrivit art.137 al.1 lit.d C.p. cererea de reabilitare nu se admite decât în situaţia în care petentul a achitat în întregime despăg...

REABILITARE JUDECĂTOREASCĂ. CONDIŢIA ACHITĂRII ÎN ÎNTREGIME A DESPĂGUBIRILOR CIVILE.

- art. 137 c.p.

Potrivit  art.137  al.1 lit.d C.p.  cererea de reabilitare nu se  admite  decât în situaţia  în care  petentul  a achitat în întregime despăgubirile  civile  la plata  cărora  a fost obligat, afară de cazul  când partea  vătămată a  renunţat la  despăgubiri  sau  această situaţie nu se datorează  relei-voinţei  a condamnatului. Expresia în întregime a fost reglementată de către legiuitor tocmai pentru a sublinia importanţa achitării acestor obligaţii de plată, pe care de multe ori cei condamnaţi le ignoră, dând mai multă importanţă executării pedepsei, achitarea acestor cheltuieli ajutând instanţa să aprecieze dacă cei obligaţi la plata lor au perceput scopul pedepsei, şi-au format o atitudine conformă cu orânduirea morală şi socială, au înţeles să respecte valorile sociale şi pe semenii lor. Condiţia prevăzută de art.137 C.p. este obligatorie, reglementată de norme imperative şi trebuie îndeplinită ca atare pentru ca cel care şi-a ispăşit pedeapsa să poată fi considerat reabilitat şi să i se uite trecutul infracţional. Nu există instituţia achitării parţiale a acestor obligaţii de plată constând în despăgubiri civile şi din alt considerent şi anume a evitării riscului ca cel  odată ce s-a văzut reabilitat să nu se mai achite de restul despăgubirilor, „să uite” că nu şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile, ceea ce ar însemna un eşec din partea instanţei în aprecierea făcută.

Astfel, achitarea, numai parţială, a obligaţiilor civile, şi invocarea de către acesta, a unei tranzacţii intervenite într-un proces civil, fără însă a face dovada că această tranzacţie se referă expres şi la obligaţiile sale ce decurg din infracţiunea pentru care a fost condamnat, nu îndreptăţesc pe condamnat la obţinerea reabilitării judecătoreşti.

Prin sentinţa penală nr.1940/21.11.2007 a acestei instanţe, în temeiul art. 137 C.pen., a fost respinsă cererea de reabilitare formulată de petentul O.E., ca neîntemeiată.

În baza art.138 din Codul penal, s-a fixat termen de reînnoire a cererii petentului data de 21.11.2008.

În temeiul art.192 al.2 din Codul de procedură penală, a fost obligat petentul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune această soluţie, instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.18176/299/2007 petentul O. E. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a intervenit reabilitarea judecătorească în ce priveşte pedeapsa de 5 ani ce i-a fost aplicată prin  sentinţa penală nr.959/19.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 1  Bucureşti.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin sentinţa penală mai sus menţionată, pronunţată în dosarul nr.8968/1999 a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev.de art.178 al.2 şi 5 C.p. pedeapsă ce a fost executată. A mai arătat petentul că, de la data executării pedepsei şi până în prezent a avut o conduită bună, nu a mai fost condamnat şi a achitat parte din despăgubirile civile la care a fost obligat prin  sentinţa penală  nr.959/1997.

În drept, au fost invocate disp.art.137 C.p. art.494-498  C.p.p.

În dovedirea cererii, petentul a depus la dosar adeverinţă de studii, certificat  de cazier judiciar.

În temeiul art.63 şi 89 C.p.p. instanţa a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse de către petent la dosar.

De asemenea, instanţa a dispus ataşarea dosarului de fond nr.8968/1993 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, dosarului 16303/299/2006 ce cuprinde  referatul întocmit de către Biroul Executări Penale privind data, modalitatea şi situaţia executării pedepsei şi a achitării cheltuielilor judiciare către stat, aplicate prin sentinţa penală nr.408/1996 şi sentinţa penală  nr. 959/1997 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (referate aflate la filele 46 şi 52).

Totodată, instanţa a dispus ataşarea fişei de cazier a petentului şi la solicitarea acestuia a admis şi proba testimonială cu martorul B.M..

Instanţa a reţinut că prin  sentinţa penală nr.959/19.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1  Bucureşti în dosarul nr.8968/1993  petentul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev.de art.178 al.2 şi 5 C.p. şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev.de art.184 al.2 şi 4 C.p. în temeiul disp.art 33 lit.b şi art.34 C.p. acesta având de executat pedeapsa  cea mai grea de 5 ani închisoare.

De asemenea prin decizia penală nr.719 A/18.05.1998 pronunţată de  Tribunalul Bucureşti  - Secţia  I a penală în dosarul nr.6063/1997 s-a constatat în temeiul disp.art.2 din legea nr.137/1997, graţierea a jumătate din pedeapsa  de  5 ani aplicată de instanţa de fond,  urmând ca petentul să execute 2 ani şi 6 luni  închisoare.

Instanţa mai constată că prin  decizia penală  nr.1359/10.12.1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.2407/1998 s-a constatat  graţiată pedeapsa de 2 ani aplicată petentului prin sentinţa penală nr.959/1997 în temeiul disp.art.1 lit.a din legea nr.137/1997, menţinându-se şi dispoziţiile Deciziei nr.719/1998 a Tribunalului Bucureşti, privind executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de ucidere din  culpă.

Din cuprinsul fişei de cazier şi  a  biletului  de liberare instanţa constată că petentul a fost arestat, în executarea pedepsei aplicate, la 14.01.1999 şi liberat condiţionat la 30.05.2000, rămânând un rest de 336 de zile neexecutate.

Potrivit disp.art.135 lit.a C.p. condamnatul poate fi reabilitat de instanţa judecătorească în cazul condamnării la pedeapsa închisorii  mai mare de un an până la 5 ani după trecerea unui termen de 4 ani la care se  adaugă jumătate din durata pedepsei  pronunţate.

În cauză instanţa apreciază că pedeapsa în funcţie de care se calculează termenul de reabilitare,  este  cea de  5 ani aplicată petentului prin  sentinţa penală 959/1997 şi nu cea de 2 ani şi 6 luni ce  a rămas de executat ca urmare a graţierii a ½ din pedeapsa principală conform deciziei penale nr.1359/1998 a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel,  disp.art.135 lit.a C.p. stabilesc un termen de 4 ani  la care se adaugă  jumătate din  „durata pedepsei pronunţate”, iar nu din durata pedepsei ce urmează a  fi executată sau care a  fost efectiv executată.

Aşadar, nu are nici o relevanţă în cauză, faptul că petentul a beneficiat de graţierea  a ½  din pedeapsa de 5 ani şi nici împrejurarea că a fost liberat condiţionat la 30.05.2000, graţierea şi liberarea condiţionată fiind instituţii de care petentul beneficiază fără, însă a influenţa termenul de reabilitare ce a  fost stabilit de  legiuitor  în funcţie de gravitatea  faptei comise.

Ca atare, termenul de reabilitare se calculează conform art.136 al.1 C.p. de la data când a luat sfârşit pedeapsa, respectiv 01.05.2001 după cum urmează: 4 ani la care se adaugă  2 ani şi 6 luni (jumătate  din pedeapsa pronunţată),  rezultând un termen  de 6 ani  şi 6 luni, care s-a împlinit la data de 01.11.2007.

Reabilitarea ca instituţie a dreptului penal vizează tot trecutul petentului şi nu poate fi parţială, doar referitor la una dintre condamnările acestuia astfel încât, deşi petentul nu a formulat cerere în acest sens instanţa va verifica şi termenul pentru cea de-a doua condamnare ce figurează în fişa de cazier judiciar a acestuia şi constată că acesta  a  mai fost condamnat şi prin sentinţa penală nr.408/1996 a Judecătoriei Sectorului  1 Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr.609/1996 a Curţii de Apel Bucureşti), la 200.000 lei amendă penală  pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.351 C.p.  din Decretul nr.328/1966, iar această amendă şi cheltuielile judiciare către stat au fost  achitate prin FV/2817715/10.02.1997.

Termenul de reabilitare ce se calculează în funcţie de pedeapsa cea mai grea (aceea de 5 ani aplicată prin sentinţa penală nr.959/1997) astfel încât instanţa va constata că şi în privinţa acesteia termenul de reabilitare este împlinit.

Instanţa mai constată  că petentul  nu a suferit nici o altă  condamnare în intervalul  de timp  necesar  intervenirii  reabilitării  judecătoreşti  şi a achitat în întregime cheltuielile judiciare la care a fost obligat  doar prin  sentinţa penală nr. nr.408/1996, cheltuielile judiciare la care a fost obligat prin sent. pen. 959/1997 nefiind confirmate de către CFS1, aşa cum reiese din referatul de la fila 46-dosar 16303/299/2006.

Cu toate acestea, despăgubirile civile prevăzute în  sentinţa penală nr. 959/1997  în sarcina  petentului nu au fost achitate  până în momentul de faţă  părţilor civile,  petentul invocând existenţa unei înţelegeri intervenite între el şi acestea, în persoana numiţilor R. L. D. şi G. T. A..

Potrivit  art.137  al.1 lit.d C.p.  cererea de reabilitare nu se  admite  decât în situaţia  în care  petentul  a achitat în întregime despăgubirile  civile  la plata  cărora  a fost obligat, afară de cazul  când partea  vătămată a  renunţat la  despăgubiri  sau  această situaţie nu se datorează  relei-voinţei  a condamnatului. Expresia în întregime a fost reglementată de către legiuitor tocmai pentru a sublinia importanţa achitării acestor obligaţii de plată, pe care de multe ori cei condamnaţi le ignoră, dând mai multă importanţă executării pedepsei, achitarea acestor cheltuieli ajutând instanţa să aprecieze dacă cei obligaţi la plata lor au perceput scopul pedepsei, şi-au format o atitudine conformă cu orânduirea morală şi socială, au înţeles să respecte valorile sociale şi pe semenii lor. Condiţia prevăzută de art.137 C.p. este obligatorie, reglementată de norme imperative şi trebuie îndeplinită ca atare pentru ca cel care şi-a ispăşit pedeapsa să poată fi considerat reabilitat şi să i se uite trecutul infracţional. Nu există instituţia achitării parţiale a acestor obligaţii de plată constând în despăgubiri civile şi din alt considerent şi anume a evitării riscului ca cel  odată ce s-a văzut reabilitat să nu se mai achite de restul despăgubirilor, „să uite” că nu şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile, ceea ce ar însemna un eşec din partea instanţei în aprecierea făcută.

Acelaşi text de lege reglementează şi anumite situaţii în care apare imposibilitatea condamnatului de a se achita de aceste obligaţii, situaţii care nu se circumscriu însă situaţiei de faţă.

Astfel, petentul a invocat existenţa unei înţelegeri între el şi persoanele vătămate faţă de care a fost obligat în ceea ce priveşte modalitatea achitării despăgubirilor în rate lunare precizând că această înţelegere s-a materializat în scris prin tranzacţia părţilor. Instanţa nu poate reţine însă această motivaţie a petentului. Astfel, aşa cum reiese din conţinutul tranzacţiei prin care s-a pus capăt litigiului civil dedus judecăţii şi soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5100/02.09.2003 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, dosar 680/2003, părţile au înţeles să soluţioneze pe cale amiabilă acest litigiu. Nici din conţinutul sentinţei şi nici din cel al tranzacţiei nu reiese în nici o măsură că prin plăţile lunare la care s-a obligat numitul O. E. s-a stabilita modalitatea de achitare a despăgubirilor civile la care a fost acesta obligat prin sent. pen. nr. 959/1997. Din declaraţia martorului B. reiese că a existat o înţelegere verbală în acest sens, litigiul fiind de altfel rezultatul relei voinţe a petentului, care a refuzat să-şi execute obligaţia de plată de bună voie, părţile vătămate fiind nevoite să demareze procedura de executare silită faţă de acesta. Întrucât după demararea acestei proceduri petentul şi-a înstrăinat bunul asupra căruia purta executarea silită, părţile au solicitat pe cale judecătorească anularea actului de înstrăinare făcut în frauda lor, acesta fiind obiectul litigiului soluţionat în cele din urmă pe cale amiabilă, părţile obţinând promisiunea achitării în rate a daunelor ce le-au fost pricinuite. Martorul a afirmat că până la acest moment au fost achitate doar în parte sumele la care s-a obligat petentul, însă el este doar mandatarul uneia dintre cele două părţi, şi anume doar al numitei R. D. L., nu şi al numitului G. T. A., astfel încât instanţa nu poate reţine ca dovedit faptul că şi cu acesta s-a reglementat o asemenea înţelegere care să privească despăgubirile civile la care a fost obligat prin sentinţa penală.

Chiar şi în situaţia în care instanţa ar primi explicaţia dată de către petent, este de reţinut că acesta nu a achitat cheltuielile în întregime, aspect pe care putea să îl îndeplinească chiar pe parcursul acestei judecăţi. În prezenta cauză părţile civile nu au renunţat  la dreptul  lor iar neîndeplinirea  obligaţiei  de achitare a despăgubirilor civile se datorează relei-credinţe  a petentului, rea credinţă ce derivă şi din aspectele relevate mai sus referitoare la eforturile pe care părţile civile au trebuit să le depună pentru ca petentul să-şi îndeplinească obligaţia.

În consecinţă, faţă de cele relevate mai sus constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art.137 C.p. instanţa va respinge cererea de reabilitare formulată de petentul O. E. ca neîntemeiată.

În baza art.138 din Codul penal, va fixa  termen de reînnoire a cererii petentului data de 21.11.2008.

În temeiul art.192 al.2 din Codul de procedură penală va obliga petentul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 159/01.02.2008 a Tribunalului Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare