Exercitarea autorităţii părinteşti. Aplicabilitatea dispoziţiilor Noului Cod Civil.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.

Potrivit art. 397 Cod civil, după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 alin. 1 Cod civil, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. Prin urmare, fiind în interesul superior al copilului ca acesta să primească îngrijire şi ghidare din partea ambilor părinţi, legiuitorul a stabilit prezumţia de autoritate părintească comună, prezumţie ce nu poate fi răsturnată decât printr-o argumentaţie extrem de serioasă.

  Decizia civilă nr. 435 din 18.09.2013 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. 5838/233/2010, reclamanta C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.G. desfacerea căsătoriei, încredinţarea spre creştere si educare a minorului C.C.S. născut la data de 29.10.1999, obligarea paratului la plata unei pensii de întreţinere  în beneficiul minorului si revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul in anul 1998, iar din relaţia acestora a rezultat minorul C.C.S., născut la data de 29.10.1999. Relaţiile de familie sunt grav si iremediabil vătămate ca urmare a faptului ca pârâtul devenea foarte violent în  urma consumului excesiv de alcool.

Prin sentinţa civilă nr. 4198/24.04.2012, Judecătoria Galati a admis cererea principală având ca obiect „divorţ”, a declarat desfăcuta, din culpa exclusivă a pârâtului,  căsătoria părţilor, a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, a dispus ca reclamanta  să exercite autoritatea părintească exclusivă  asupra minorului C.C.S., a stabilit domiciliul minorului la domiciliul reclamantei, a dispus ca reclamanta sa acorde in natura întreţinere minorului, in procent de 25% din veniturile realizate, pana la majoratul minorului, a obligat pe pârât să plătească reclamantei, in beneficiul minorului, o pensie de întreţinere în cuantum de 25% din veniturile realizate, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată  si pana la majoratul minorului.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a noului cod civil (Legea nr. 287/2009),  “dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile  si efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării in vigoare a acestuia, derivate din starea si capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie si obligaţia legala de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor si din raporturile de vecinătate, daca aceste situaţii juridice subzista după intrarea in vigoare a Codului civil. Rezultă că, deşi cererea a fost introdusa la instanţa înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 287/2009, instanţa trebuie sa aibă in vedere noile reglementari la momentul pronunţării, 13.12.2011.

Referitor la aspectul exercitării autorităţii părinteşti si stabilirea domiciliului minorului, instanţa a apreciat că stabilirea domiciliului acestuia la mamă, respectiv la reclamantă, este în interesul superior al copilului, întrucât mama a  reprezentat mereu o prezenţă constantă şi susţinută în viaţa fiului său, oferind acestuia întreţinere, îngrijire de zi cu zi. De asemenea, potrivit avizului Autorităţii Tutelare, depus la dosarul cauzei, mama poate oferi condiţii bune de creştere şi educare minorului, iar in privinţa condiţiilor locative se arată că aceasta locuieşte într-un imobil cu trei camere si dependinţe corespunzător mobilat. Paratul nu s-a prezentat la judecata si nu a dovedit interes pentru soluţionarea acestui aspect.

Instanţa a procedat la audierea minorului, potrivit dispoziţiilor art. art. 396 alin. 2 din Noul Cod civil raportat la art.1441 din Codul de procedură civilă, acesta exprimându-şi opţiunea de a locui cu mama.

Prin urmare, în temeiul art. 400 Noul Cod Civil, instanţa a stabilit ca în urma divorţului, domiciliul minorului născut la data de 29.10.1999 să fie la mama  acestuia.  Deşi art. 397 N.C.C. instituie ca regulă exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, atât timp cât aceştia nu-si vorbesc de foarte mult timp, astfel cum rezulta din probele dosarului, instanţa a considerat că este improbabil ca după divorţ părţile să colaboreze pentru exercitarea in comun a autorităţii  părinteşti, cu atât mai mult cu cat tatăl este plecată din ţară. Prin urmare, potrivit art. 398 N.C.C., instanţa a dispus exercitarea autorităţii părinteşti in mod exclusiv de către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul C.G., solicitând schimbarea in parte a sentinţei apelate, in sensul desfacerii căsătoriei din culpa comună a părţilor si exercitarea in comun de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti.

Prin decizia civilă nr. 47 din 06.02.2013 a Tribunalului Galaţi a fost admis apelul formulat de pârât şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că  s-a dispus  desfacerea căsătoriei părţilor din vina comună a acestora şi ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată în comun de ambii părinţi.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost înlăturate dispoziţiile contrare.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusiva a paratului, acuzându-l pe acesta de relaţii extraconjugale si de violenţă fizică si verbală, singura probă adusă în sprijinul acestor acuzaţii a fost declaraţia mamei sale audiată la fond, în calitate de martor.

In apel, martorul propus de pârât a declarat ca intre părţi nu a existat nici un act de violenţă.

Tribunalul a apreciat că atât timp cat reclamanta a administrat o singura proba care nu se coroborează cu nicio alta proba din cauză, afirmaţiile acesteia referitoare la violenta paratului sau la relaţiile sale extraconjugale, apar ca nedovedite, astfel că, singurul motiv de divorţ ce poate fi luat în considerare îl constituie despărţirea in fapt a părţilor, fără să fie dovedită culpa exclusivă a pârâtului.

In ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, tribunalul a apreciat că pârâtul a dovedit că este interesat de minor, că i-a trimis periodic bani reclamantei, că ţine legătura telefonic cu minorul. Astfel, Tribunalul a constatat ca nu exista niciun motiv temeinic din care sa rezulte ca interesul superior al minorului ar fi ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata in mod exclusiv de mama, atât timp cat cele reţinute de instanţa de fond au fost infirmate de probele administrate in faza apelului.

S-a mai reţinut că, împrejurarea că pârâtul locuieşte in străinătate nu este de natura a reprezenta un astfel de motiv întemeiat.

Împotriva deciziei civile nr. 47 din 06.02.2013 a Tribunalului Galaţi a declarat recurs reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, a susţinut că în mod greşit cauza a fost soluţionată potrivit dispoziţiilor noului Cod civil în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă în anul 2010, înainte de intrarea în vigoare a acestuia, astfel că litigiul rămânea supus vechii reglementări.

Pe fond a susţinut că în mod greşit au fost apreciate probele dosarului în ceea ce priveşte stabilirea culpei părţilor în destrămarea relaţiilor de familie solicitând reanalizarea acestora cu consecinţa stabilirii culpei exclusive a pârâtului în desfacerea căsătoriei.

Reclamanta a criticat decizia Tribunalului şi în ceea ce priveşte stabilirea autorităţii părinteşti comune asupra minorului, susţinând că, atât timp cât pârâtul locuieşte în Italia, nu realizează venituri şi este dezinteresat total de copil, necontribuind la creşterea şi educarea acestuia, soluţia adoptată de instanţa de apel nu se justifică.

A solicitat să se constate, în aceste împrejurări, că este în interesul superior al minorului ca autoritatea părintească asupra acestuia să fie exercitată în mod exclusiv de mamă.

Prin decizia civilă nr. decizia civilă nr. 435 din 18.09.2013, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul, reţinând, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009),  „dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile  si efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării in vigoare a acestuia, derivate din starea si capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie si obligaţia legala de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor si din raporturile de vecinătate, daca aceste situaţii juridice subzista după intrarea in vigoare a Codului civil”.

Rezultă aşadar, că, deşi acţiunea a fost introdusă la instanţa de fond înainte de intrarea in vigoare a Noului Cod civil, având în vedere dispoziţiile legale mai sus citate, aceasta urmează a fi soluţionată potrivit noii reglementări, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel făcând din acest punct de vedere, o corectă aplicare a legii.

De altfel, prin decizia nr. 4 din 18.03.2013 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.

Cu privire la critica ce vizează culpa părţilor în destrămarea relaţiilor de familie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi analizată în recurs întrucât nu se încadrează în motivele de nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti, aşa cum sunt acestea reglementate prin dispoziţiile art. 304 punctele 1-9 Cod procedură civilă, critica respectivă vizând, în realitate netemeinicia deciziei atacate.

Or, potrivit art. 302 indice 1 Cod procedură civilă, în recurs pot fi analizate numai motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie a hotărârilor atacate.

Stabilirea unei alte culpe a părţilor în destrămarea relaţiilor de familie presupune reanalizarea materialului probator administrat în cauză, aspect ce nu poate face obiect de preocupare pentru instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte autoritatea părintească asupra minorului, deşi aparent şi pentru a răspunde criticilor ce vizează acest aspect, este necesară reanalizarea situaţiei de fapt prin prisma probelor administrate în cauză, instanţa de recurs a constatat că totuşi, acestea pot fi analizate dat fiind faptul că orice demers cu privire la minor se subsumează principiului interesului superior al acestuia, principiu care trebuie să primeze în toate hotărârile pe care instanţa este chemată să le pronunţe.

Potrivit art. 397 Cod civil, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 alin. 1 Cod civil, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

Prin urmare, fiind în interesul superior al copilului ca acesta să primească îngrijire şi ghidare din partea ambilor părinţi, legiuitorul a stabilit prezumţia de autoritate părintească comună care poate fi răsturnată doar printr-o argumentaţie extrem de serioasă.

Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, nu s-a făcut dovada existenţei unor împrejurări deosebite care să justifice retragerea autorităţii părinteşti a pârâtului asupra copilului său.

Faptul că între părinţi există neînţelegeri cu privire la modul concret de exercitare al autorităţii părinteşti şi că pârâtul este stabilit în altă ţară nu constituie  motive pentru a acorda reclamantei autoritate părintească exclusivă.

Pe de altă parte, s-a dovedit că pârâtul a contribuit la întreţinerea minorului, trimiţând diferite sume de bani reclamantei şi a păstrat legătura cu copilul astfel că este în interesul minorului să primească şi mai departe îngrijire şi ghidare din partea ambilor părinţi.

Pentru aceste motive, reţinând ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamantă cu privire la legalitatea deciziei atacate, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de aceasta. 

Domenii speta

Spete similare