Încuviinţarea executării în România a unei hotărâri judecătoreşti privind încredinţarea unui minor, pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene. Dispoziţii legale aplicabile

Încuviinţarea executării în România a unei hotărâri judecătoreşti privind încredinţarea unui minor, pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene. Dispoziţii legale aplicabile

Solicitarea de încuviinţare a executării în România a unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare minor pronunţată în Republica Elenă se examinează prin prisma dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 152 din 3 noiembrie 2008

Tribunalul Iaşi a respins cererea de încuviinţare a executării hotărârii judecătoreşti – Decizia nr. 4757 – pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena – secţia Măsuri preventive, Republica Elenă, în dosarul nr. 55413/2008 (număr special 4158/2008) privind reîncredinţarea minorei S.M., formulată de reclamantul S.A.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea formulată, reclamantul S.A. a solicitat încuviinţarea executării hotărârii străine – Decizia nr. 4757/2008 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena, privind reîncredinţarea minorei S.M. – în condiţiile art. 31 al. 1 din Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/ 2003, fără citarea pârâtei.

 Instanţa a reţinut că, deşi s-a solicitat judecata cauzei fără citarea pârâtei, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 20 al. 2 din Constituţie, potrivit cărora „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Având în vedere că, în speţă, legile interne conţin dispoziţii mai favorabile pentru pârâtă, care este cetăţean român, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv Legea nr. 105/1992 şi Legea nr. 187/ 2003 şi a dispus citarea pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 176 alin. 1 din Legea nr. 105/1992.

 Potrivit dispoziţiilor art.174 din Legea nr.105/1992, „Executarea hotărârii străine se încuviinţează cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 167 şi a celor ce urmează, a) hotărârea este executorie, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o; b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, potrivit legii române. Dispoziţiile art. 168 şi art. 169 sunt aplicabile în mod corespunzător şi cererii de încuviinţare a executării”; iar conform art.167 din acelaşi act normativ „Hotărârile pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului;

b) instanţa care a pronunţat-o a avut competenţa să judece;

c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi Statul instanţei care a pronunţat-o.

Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate de asemenea că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii”.

În cauză, instanţa de judecată, examinând cerinţele impuse de dispoziţiile legale citate, a constatat că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că hotărârea nu este executorie (potrivit art. 174 lit. a) şi aşa cum a invocat şi dovedit pârâta, hotărârea nu este definitivă ci provizorie (conform art. 167 lit. a), aspect ce decurge din omisiunea citării acesteia, care nu a participat la proces, hotărârea fiind dată în lipsa pârâtei, care a pierdut procesul, reclamantul nefăcând dovada că pârâtei i s-a înmânat în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii (art. 167 alin. 2).

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, între părţi există o situaţie litigioasă (ambele părţi având introduse acţiuni de divorţ pe rolul instanţelor din Grecia), având ca obiect încredinţarea minorei de 5 ani rezultată din căsătoria acestora – care nu face obiectul prezentei – iar în cauză, pârâta a făcut dovada că pe rolul Judecătoriei Iaşi se află o altă acţiune formulată de ea, înregistrată sub nr. 8804/ 245/2008, având termen de judecată la 19.05.2008, împrejurare care conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 168 alin. 1 pct. 3 din Legea nr.105/ 1992.

De asemenea, în speţă nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 23 lit. c) şi d) din Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, act normativ indicat ca temei de drept chiar de reclamant, a constatat tribunalul.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, el a arătat că tribunalul a aplicat greşit legea, deoarece el şi-a întemeiat cererea de încuviinţare a executării hotărârii pe Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

A.S. a învederat că aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Regulamentului nr. 2201/2003 rezultă din dispoziţiile art. 110 alin. 2 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, la care România a aderat începând cu data de 1 ianuarie 2007. Regulamentul – a susţinut recurentul – are aplicabilitate generală şi este obligatoriu pentru toate statele membre, devenind parte a sistemului dreptului intern român şi având prioritate faţă de legislaţia internă, conform art. 148 (1) din Constituţia României.

Recurentul a susţinut că tribunalul era ţinut a analiza condiţiile prevăzute de articolele 28 şi 37 din Regulamentul nr. 2201/2003 şi că nu era obligatorie citarea pârâtei, din coroborarea art. 31 (1) şi art. 33 (4) din Regulament rezultând că această cerere se soluţionează fără citarea pârâtului, citarea făcându-se doar în cazul soluţionării căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de tribunal.

Reclamantul-recurent a pretins că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii, atunci când a analizat temeinicia cererii prin prisma unui alt temei de drept decât acela indicat de dânsul, operând prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă. Recurentul învederează că nu este incident articolul 84 Cod procedură civilă, recalificarea cererii de instanţa investită intervenind doar atunci când cererea este neclar formulată, neputându-se înţelege cauza acţiunii reclamantului sau se urmăreşte realizarea unui alt scop decât cel indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

A.S. a arătat şi că tribunalul a apreciat greşit probele administrate în cauză, concluzionând eronat că nu ar fi îndeplinite condiţiile din Regulamentul nr. 2201/2003.

Recurentul a susţinut că hotărârea Tribunalului din Atena, a cărei executare solicită a fi încuviinţată, este executorie, cerinţa art. 28 din Regulament fiind îndeplinită. De asemenea, a pretins A.S., hotărârea întruneşte cerinţele articolului 37 din Regulamentul 2201/2003, aceasta rezultând din certificatul emis de Tribunalul de Primă Sentinţă din Atena la data de 6 iunie 2008 (punctele 9.1, 9.1.1, 9.2, 9.2.1, 6.3 şi 6.3.2. din certificat). Recurentul a pretins că nu sunt incidente prevederile art. 23 lit. c şi d din Regulamentul nr. 2201/2003, deoarece hotărârea a fost comunicată pârâtei, i-a fost înmânat actul de sesizare a instanţei şi a fost citată pentru toate termenele de judecată.

Formulând întâmpinare, intimata S.G. a solicitat respingerea recursului. Ea a arătat că tribunalul a analizat cauza în raport cu toate prevederile aplicabile în speţă, neîncălcând principiu disponibilităţii, care se coroborează cu principiul rolului activ al instanţei. Intimata a învederat că aplicarea de primă instanţă a Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi a Constituţiei României nu intră în contradicţie cu Regulamentul nr. 2201/2003.

S.G. a susţinut că aplicarea articolelor 28 şi 37 din Regulamentul nr. 2201/2003 se face numai dacă sunt respectate condiţiile preliminare din articolul 23, care stabileşte criteriile de legalitate a unei hotărâri. Intimata a arătat că hotărârea a cărei executare se cere a fi încuviinţată s-a pronunţat cu nerespectarea regulilor procedurale de citare şi de comunicare. Intimata a pretins că hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din Atena nu i-a fost comunicată şi că dânsa nu a fost citată la termenele de judecată, încălcându-i-se vădit dreptul la apărare consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S.G. a arătat că nu a avut posibilitatea de a fi ascultată, ea aflându-se în România, situaţie de care reclamantul era încunoştinţat prin notificările făcute prin Cabinetul de Avocat „V.L.”. Intimata a învederat că – prin imposiblitatea de a-şi expune părerea în faţa instanţei elene şi de a ataca hotărârea – i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie şi la un recurs efectiv, asigurat de prevederile articolului 13 din CEDO. Ea a pretins că hotărârea Tribunalului din Atena contravine în mod evident interesului superior al copilului, intrând în contradicţie cu art. 8 din Convenţia Europeană şi trecând peste caracteristicile care trebuie salvgardate privind relaţiile părinţi-copii: stabilitate, siguranţă, necesităţi. S.G. a susţinut că instanţa română trebuie să urmărească, în analiza cererii reclamantului de încuviinţare a executării hotărârii de încredinţare provizorie, exclusiv interesul fetiţei. Or, a pretins intimata, argumentele reţinute în motivele hotărârii instanţei din Atena sunt pur formale şi nu urmăresc în primul rând interesul copilului .

În fine, intimata a arătat că nici o instanţă nu a constatat ilegalitatea deplasării sale cu minora în România, dânsa şi fiica având domiciliul legal în România, ea având dreptul de a stabili locul reşedinţei copilului în baza hotărârii de custodie definitivă obţinute în Grecia. Orice restrângere a dreptului său de a se deplasa cu copilul, a susţinut S.G., ar încălca în mod grav un alt drept garantat de Convenţia Europeană, şi anume dreptul la liberă circulaţie, prevăzut de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4.

Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este fondat.

Criticile formulate de recurent se încadrează în punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă, dar – în condiţiile în care sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel – recursul nu este limitat la motivele de casare ori modificare prevăzute în articolul 304, cauza putând fi examinată sub toate aspectele, potrivit articolului 304 ind. 1 Cod procedură civilă.

Curtea de apel a constatat că solicitarea reclamantului S.A., de încuviinţare a executării în România a unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare minor pronunţată în Republica Elenă, trebuia examinată prin prisma dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Tribunalul a aplicat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, fără a observa că textul se referă la neconcordanţa între o prevedere dintr-un pact sau tratat privitor la drepturile omului la care România este parte şi legea internă, apreciind că ar fi mai favorabilă Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Or, în speţă, Regulamentul nr. 2201/2003 nu este un „pact ori tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”, în sensul textului constituţional citat, ci parte a sistemului de drept român, care are prioritate în raport cu normele interne eventual contrare. Principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de sistemele de drept naţionale, rezultând din articolul 10 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a fost consacrat şi dezvoltat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În acelaşi timp, Regulamentul are, conform articolului 249 alin. 2 din Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Aceste prevederi cu caracter general sunt reluate şi în articolul 72 din Regulamentul nr. 2201/2003. La 25 aprilie 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, tratatul intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007. Ca urmare a aderării, potrivit art. 148 (1) din Constituţia României, prevederile reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu (printre care se numără şi Regulamentele Consiliului, conform art. 248 alin. 1 din TCE) au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Considerentele ce preced conduc la concluzia aplicabilităţii Regulamentului nr. 2201/2003 în cauza de faţă. Curtea de apel a constatat că acest act comunitar consacră principiul încrederii reciproce în ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, motivele de refuz trebuind a fi interpretate în sens strict. Secţiunea 2 a Capitolului III din Regulament este consacrată încuviinţării executării hotărârilor judecătoreşti, iar secţiunea 3 a aceluiaşi capitol arată documentele ce trebuie prezentate pentru a obţine recunoaşterea ori încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti. Instanţa de recurs a observat că S.A. a îndeplinit cerinţele art. 37, prezentând hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din Atena – Secţia Măsuri Preventive, nr. 4757/2008 din 4 iunie 2008 şi certificatul prevăzut de art. 39 din Regulament, ca şi dovada comunicării către pârâta S.G. a actului de sesizare a instanţei (în sensul art. 37 alin. 2 lit. a din Regulament). Curtea de apel a constatat că hotărârea instanţei elene este executorie în Grecia, fiind îndeplinită cerinţa art. 28 (1) din Regulamentul 2201/2003.

În acelaşi timp, instanţa de control judiciar a reţinut că – potrivit articolului 31 (2) din Regulamentul menţionat – cererea de încuviinţare a executării poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 22, 23 şi 24 şi că nici unul dintre aceste motive nu operează în speţă. S-a observat că hotărârea instanţei elene s-a dat în procedură urgentă, astfel încât neascultarea copilului nu constituie motiv de refuz, în sensul art. 23 lit. b, şi că actul de sesizare a instanţei a fost comunicat pârâtei, lit. c a articolului 23 neaflându-şi incidenţa.

Curtea de apel a constatat că în procedura de faţă este interzis controlul hotărârii străine (conform art. 31 alin. 3 din regulament) situaţie în care instanţa română nu este în măsură a cenzura – aşa cum solicită intimata, prin întâmpinare, respectarea de judecătorul grec a dispoziţiilor procedurale care guvernează judecata în acel stat. Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu cenzurează modul în care judecata în Grecia a respectat drepturile fundamentale şi garanţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau principiul interesului superior al copilului. În fine, curtea de apel nu are competenţa – în cadrul investirii sale – să stabilească legalitatea sau ilegalitatea deplasării intimatei împreună cu copilul.

Raportat considerentelor expuse, curtea – în aplicarea punctului 9 al art. 304 Cod procedură civilă şi a art. 312 (3) Cod procedură civilă – a admis recursul modificând în tot sentinţa Tribunalului Iaşi. În baza art. 31 (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, Curtea a admis cererea reclamantului, încuviinţând executarea în România a hotărârii pronunţate de instanţa elenă.

Domenii speta

Spete similare