Medic rezident. Nerespectarea obligaţiei contractuale de a lucra în cadrul spitalului cel puţin cinci ani după terminarea rezidenţiatului. Daune penalizatoare stabilite anticipat, prin act adiţional la contract, pentru neexecutarea acestei obligaţii

Decizie 347 din 10.04.2009


Medic rezident. Nerespectarea obligaţiei contractuale de a lucra în cadrul spitalului cel puţin cinci ani după terminarea rezidenţiatului. Daune penalizatoare stabilite anticipat, prin act adiţional la contract, pentru neexecutarea acestei obligaţii

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 347 din 10 aprilie 2009

Prin decizia nr.347/10.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr.3774/89/2007, s-a reţinut că, deşi recurenta susţine că raporturile sale contractuale s-au născut după  intrarea în vigoare a O.U.G. 58/2001, din înscrisurile depuse la dosar rezultă, fără putinţă de tăgadă, că la momentul încheierii contractului de muncă nr. 891 din 1.02.2001 cu reclamantul  Spitalul de Adulţi Bârlad, în vigoare era O.U.G. 259/2000.

Sub prevederile acestui act normativ a fost încheiat şi actul adiţional  la contractul individual de muncă, încheiat  la 31.01.2001, cu  respectarea întocmai a dispoziţiilor  art. 3 alin. 3.

Faptul că ulterior, după absolvirea rezidenţiatului de  recurentă, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 58/2001, care a abrogat dispoziţiile O.U.G. 259/2000, nu înseamnă că actele încheiate sub imperiul vechii ordonanţe sunt  nelegale, cu atât mai mult cu cât  şi prin  noul act normativ  sunt  reluate  dispoziţiile criticate de  recurentă .

Astfel şi O.U.G. nr. 58/2001, prin art. 3 alin. 4, 5 şi 6, reglementează situaţia  medicilor rezidenţi  după cum urmează:

Alin. 4 prevede că  medicii  rezidenţi, care ocupă prin concurs posturile  pentru care  se organizează  rezidenţiat  în condiţiile  alin. 1 şi 2 din art. 3, încheie contract individual de muncă pe perioadă  nedeterminată  cu unitatea sanitară care a solicitat  postul respectiv.

Alin. 5 menţionează că „după obţinerea  titlului de specialist, aceştia  sunt obligaţi să lucreze la unitatea sanitară cu care au încheiat  contractul de muncă, cel  puţin un număr de ani egal cu durata finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-a  scos  postul  la concurs”.

Alin. 6  prevede că „ocuparea unui alt  post decât cel pentru care au fost  confirmaţi  ca rezidenţi se poate face numai după îndeplinirea  obligaţiei  prevăzute la  alin. 5”.

Faptul că în noul act normativ nu a mai fost cuantificată sancţiunea nerespectării  obligaţiilor impuse prin art. 5 alin. 4, 5 şi 6 nu poate conduce la concluzia  că obligaţia  asumată legal prin actul  adiţional  la contractul de muncă, nu ar mai  fi legală. Aceasta, întrucât potrivit  art. 969 Cod civil „convenţiile legal făcute  au putere de lege între părţi”.

Şi cum  potrivit  art. 295 Codul Munci  dispoziţiile acestui cod se întregesc şi cu celelalte dispoziţii din legislaţia  civilă, Curtea urmează să constate  că atâta timp cât obligaţia  asumată prin actul adiţional la contractul  de muncă al recurentei nu a contravenit  nici unei  norme legale, ci dimpotrivă,  a fost  încheiat  tocmai în baza  unei  astfel  de norme (art. 3 alin. 3 din O.U.G. 259/2000) el trebuie  să fie îndeplinit cu bunăcredinţă, aşa cum părţile în mod legal au convenit.

Curtea nu poate primi nici susţinerile recurentei potrivit cărora dispoziţiile  art. 3 alin. 4 din O.U.G. 259/2000 şi care  au fost preluate  de art. 3 alin. 6 din  O.U.G. 58/2001, ar contraveni art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fiind o limitare adusă  libertăţii prevăzute  de art. 15 alin. 2 din  aceeaşi Cartă, întrucât  în cauză dispoziţiile menţionate invocate nu aduc nici o atingere libertăţii fiecărui cetăţean de a-şi căuta un loc de muncă.

S-a mai reţinut că dispoziţiile O.U.G. 259/2000 nu prevăd o interdicţie  pentru  recurentă de a-şi căuta un alt loc de muncă. Ele reglementează  doar posibilitatea ca investiţiile făcute de Ministerul Sănătăţii la propunerea  şi solicitarea unităţii sanitare reclamante  de a scoate postul la  concurs şi de  a-şi specializa în acest fel un medic, să poată fi materializată, în sensul ca  unitatea să beneficieze de serviciile  unui medic specialist.

Nimic nu o împiedica pe recurentă să îşi găsească un alt loc de muncă, caz în care însă, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională,  aceasta este  datoare să plătească celui datorită căruia  a putut să se specializeze, o despăgubire pentru faptul că, deşi a scos un post la concurs pentru a avea un medic specialist, solicitând în acest fel Ministerului Sănătăţii să formeze  un astfel de specialist, rămâne după perioada  de şcolarizare fără personalul necesar.

Curtea a apreciat că soluţia  pronunţată de instanţa de fond, de obligare a pârâtei G.A.M. la plata sumei de 45360 lei către reclamant, cu titlu de  daune  materiale, reprezentând  suma echivalentă  a 36 salarii medii pe economie, este nu numai legală, dar şi morală.

S-a mai reţinut că hotărârea este legală, nu numai pentru faptul că obligaţia  asumată a fost prevăzută de legiuitor în O.G. 259/2000, ci şi pentru faptul că recurenta, cu bunăştiinţă a acceptat să încheie un act adiţional la contractul individual de muncă, asumându-şi obligaţia din acest act conform art. 969 Cod civil.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul pârâtei G.A.M. şi a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa 1385 din 13.11.2008 a Tribunalului Vaslui.