Ocrotire minor. Competenţa jurisdicţională a instanţelor române.

Ocrotire minor. Competenţa jurisdicţională a instanţelor române.

Din actele  dosarului rezultă că minorul T.B. este cetăţean  român, naşterea  fiind înregistrată în registrul stării civile al Ambasadei  Române  din B.

Urmează  ca prin prisma  dispoziţiilor art.26,27 din  Tratatul  încheiat  la 15.10.1960 între Republica Populară  Română  şi Republica Populară Federativă  Iugoslavia, instanţele române sunt  competente  să judece prezentul litigiu iar  legea  aplicabilă este legea  română ână  odată  ce minorul este  cetăţean român.

Secţia pentru cauze  cu minori şi  de familie -  Decizia  civilă nr. 1/04 ianuarie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 2328/2008 pronunţată de Judecătoria Hunedoara în dosar nr. 2188/243/2008, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.J.E. (născută B.), împotriva pârâtului T.Z., având ca obiect decăderea din drepturile părinteşti şi încredinţarea minorului T.B., născut la data de 07.05.1994.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii reclamanta C.J.E. (născută B.), având dublă cetăţenie, română şi cipriotă, domiciliată în Limassol – Cipru şi rezidentă în România, a solicitat prin mandatar, în contradictoriu cu pârâtul T.Z., cetăţean sârb, domiciliat în P.- Serbia, ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

Să se dispună decăderea pârâtului din drepturile părinteşti pe care le are asupra minorului T.B.

Să se instituie în favoarea reclamantei un drept de tutelă exclusivă asupra minorului T.B.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că din relaţia avută cu pârâtul în afara căsătoriei, a rezultat minorul T.B., născut la data de 07.05.1994 în P.- Serbia.

În data de 29.01.1996, pârâtul a alungat reclamanta de la domiciliul comun din Serbia, motiv pentru care cei doi s-au stabilit în România.

De la aceeaşi dată pârâtul nu s-a mai interesat de minor şi nu a contribuit în nici un mod la creşterea şi educarea acestuia. Se precizează totodată că în intervalul de timp de la naşterea minorului şi până la întoarcerea definitivă în România, pârâtul a refuzat oficializarea legăturii părţilor, mărginindu-se doar să recunoască paternitatea minorului.

În anul 1999, reclamanta s-a căsătorit cu cetăţeanul cipriot C.G., iar minorul se află în îngrijirea lor exclusivă în Limassol – Cipru.

Menţinerea drepturilor părinteşti ale pârâtului faţă de minor în atari condiţii se susţine că este lipsită de sens şi de natură să provoace mari neajunsuri minorului întrucât de fiecare dată când doreşte să călătorească în străinătate cu fiul său, reclamanta are nevoie de acordul pârâtului, minorul nu poate beneficia de drepturile acordate de statul cipriot şi nici nu poate fi adoptat de către actualul soţ al reclamantei, care doreşte acest lucru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 109 din Codul Familiei Român.

La termenul de judecată din data de 30.09.2008, instanţa a ridicat din oficiu şi a admis ca întemeiată excepţia necompetenţei jurisdicţionale, respingând cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

În motivarea soluţiei s-a arătat că potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională”.

Legea naţională fiind, potrivit art. 28 din lege, legea de la data naşterii copilului minor, s-a apreciat că instanţa română nu este competentă a judeca acţiunea, întrucât minorul T.B. s-a născut în Serbia.

În drept a fost reţinută incidenţa art. 157, 11 şi 12 din Legea nr. 105/1992, art. 137, 158-159 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 2328/2008 a Judecătoriei Hunedoara a declarat apel în termen reclamanta C.J.E. aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat în esenţă că în mod greşit judecătorul fondului a apreciat că acţiunea nu este de competenţa instanţelor române, odată ce atât reclamanta cât şi minorul sunt cetăţeni români.

Pe fondul cauzei reclamanta a susţinut că există un dezinteres manifest al pârâtului faţă de minor, care ar fi impus o soluţie de admitere a acţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282-298 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 76/A/2009 Tribunalul Hunedoara – secţia civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În considerentele deciziei, tribunalul a reţinut următoarele:

Minorul T.B., născut la 07.05.1994 la Belgrad, are ca părinţi pe reclamanta apelantă B.J.E., cetăţean român  şi pe pârâtul T.Z.

Părinţii minorului nu au fost căsătoriţi, iar tatăl, pârâtul intimat, are cetăţenie sârbă.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, cu excepţia cazurilor în care, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel, iar potrivit dispoziţiilor art. 28 din acelaşi act normativ, legea naţională a minorului este cea de la data naşterii, anume legea naţională sârbă.

În consecinţă, legea aplicabilă în cauză este legea străină, astfel că în mod justificat, procedând la verificarea din oficiu a competenţei sale de a soluţiona raportul de drept internaţional privat dedus judecăţii în cauza de faţă – obligaţie instituită prin dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 în sarcina instanţei – aceasta a constatat că nu este competentă în soluţionarea litigiului şi a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Împotriva deciziei civile nr. 76/A/2008 a Tribunalului Hunedoara – secţia civilă a declarat recurs în termen reclamanta C.E., prin mandatar, solicitând casarea acesteia.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie, soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului, fapt care atrage casarea hotărârilor în condiţiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă.

Din actele dosarului rezultă că, în speţă, ne găsim în prezenţa unui raport juridic de dreptul familiei, care face obiectul dreptului internaţional privat, elementele de extraneitate fiind date de cetăţenia şi domiciliul pârâtului.

Pentru determinarea competenţei se aplică principiul conform căruia tratatul internaţional primează faţă de legea internă.

În acest sens, art. 10 din Legea nr. 105/1992 prevede că dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

Urmează că, în aplicarea art. 10, 157 din Legea nr. 105/1992, instanţa ar fi trebuit să verifice în prealabil dacă între România şi Serbia există un tratat internaţional bilateral care să conţină norme aplicabile raportului juridic, odată ce pârâtul este cetăţean sârb, domiciliat în Serbia, iar minorul s-a născut pe teritoriul acestei ţări.

Din examinarea Tratatului încheiat la 15.10.1960 între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia, privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961 publicat în Buletinul Oficial nr. 6/1961, în vigoare în relaţiile cu Serbia şi Muntenegru ca urmare a declaraţiei de succesiune, rezultă că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 şi 27 privitoare la raporturile dintre părinţi şi copii, din capitolul 3 care reglementează statutul personal.

Conform art. 26 din Tratat:

„Raporturile juridice dintre părinţi şi copii, precum şi stabilirea, contestarea şi tăgăduirea paternităţii ori stabilirea sau contestarea maternităţii se reglementează potrivit legii acelei părţi contractante al cărei cetăţean este copilul”, iar potrivit art. 27 pct. 1 din Tratat: „Pentru rezolvarea cauzelor menţionate la articolul 26, sunt competente instanţele părţii contractante al cărei cetăţean este copilul.”

Din actele dosarului rezultă în mod cert că minorul T.B. este cetăţean român, naşterea sa fiind înregistrată sub nr. 04/01.06.1994 în registrul stării civile al Ambasadei României din Belgrad .

Urmează că prin prisma dispoziţiilor art. 26, 27 din tratat, instanţele române sunt competente să judece prezentul litigiu iar legea aplicabilă este legea românească, odată ce minorul este cetăţean român.

Chiar pe tărâmul Legii nr. 105/1992, instanţele române sunt competente să soluţioneze prezentul litigiu.

Legea nr. 105/1992 conţine o secţiune specială „competenţa jurisdicţională” (art. 148-157), care determină instanţa competentă, restul dispoziţiilor invocate, respectiv art. 11, 28, reglementând aspecte de ordin material privitoare la legea aplicabilă.

Cu alte cuvinte, nu trebuie confundată competenţa jurisdicţională, care determină competenţa instanţei române sau străine, cu competenţa legislativă, care presupune aplicarea legii române sau străine.

Determinarea legii aplicabile nu atrage în dreptul internaţional privat şi determinarea competenţei jurisdicţionale.

În speţă, competenţa jurisdicţională a instanţelor române ar fi fost atrasă, în lipsa tratatului internaţional, de prevederile art. 150 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora „instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului cetăţean român cu domiciliul în străinătate”.

În privinţa legii aplicabile, art. 28 din Legea nr. 105/1992 arată că ocrotirea părintească a copilului din afara căsătoriei este supusă legii naţionale de la data naşterii, care în cazul cetăţenilor români este potrivit art. 12, legea română, chiar şi când persoana ar avea şi o altă cetăţenie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, constatând că în speţă instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 157 din Legea nr. 105/1992, atunci când au respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, nesoluţionând în acest mod fondul cauzei, va admite în temeiul art. 312 alin. 1, 2, 5 Cod procedură civilă recursul reclamantei C.J.E., va casa decizia civilă nr. 76/A/2009 a Tribunalului Hunedoara, precum şi sentinţa civilă nr. 2328/2008 a Judecătoriei Hunedoara şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Domenii speta

Spete similare