Hotărâre judecătorească. Obligaţia de a motiva soluţia pronunţată.

Hotărâre judecătorească. Obligaţia de a motiva soluţia pronunţată.

Conform art. 261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă,  hotărârea  va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor .

În scopul respectării acestei cerinţe, judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să motiveze cele constatate şi să arate dovezile care au determinat pronunţarea respectivei soluţii.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr.58/CA/13  ianuarie  2010

Reclamanta  H a chemat în judecată pe pârâta DGFP solicitând să se dispună anularea Deciziei nr.29/2008,a Deciziei de impunere nr.1275/2007 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.21.125/2007.

În motivarea cererii s-a susţinut că în mod greşit organele fiscale au considerat nedeductibilă suma de 50.000 lei, înregistrate pe cheltuieli cu activele cedate în anul 2004, prin articolul contabil 658.3=212.1; suma reprezintă cheltuieli efectuate în anul 2003, în regie proprie, pentru modernizarea spaţiilor vândute în anul 2003 şi pentru care din eroare nu s-a majorat valoarea de inventar, situaţia de lucrări ca document justificativ fiind întocmită în anul 2004 ,deşi  costiile de renovare a spaţiului au fost efectuate în anul 2003 . Procedând astfel organele fiscale nu au avut în vedere prevederile art. 7 alin.1  din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit şi pct.7.4 din HG nr. 859/2002 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, potrivit cărora cheltuielile omise  se corectează prin ajustarea profitului impozabil  al perioadei fiscale căreia îi aparţine; în cazul în care contribuabilul sau organele fiscale constată că după depunerea declaraţiei anulate un element de cheltuială a fost omis, contribuabilul este obligat să depună declaraţiei rectificativă pentru anul fiscal respectiv ; dacă în urma efectuării acestei corecţii rezultă o sumă suplimentară de plată a impozitului pe profit , atunci pentru această sumă se datorează impozit pe profit. Referitor la cheltuielile cu valoarea neamortizată de 44043 lei înregistrată pe anul 2005 în contul 658, se susţine că deşi organele fiscale constată deductibilitatea acestei sume în anul 2004 şi implicit a achitării în plus a unui impozit pe profit în sumă de 11010 lei , nu i-a în considerare cele constatate  şi stabileşte un impozit suplimentar pe anul 2005, în condiţiile în care acesta fusese achitat încă din anul 2004.  Referitor la nedeductibilitatea sumei de 6650 lei, se precizează faptul că, deşi s-a prezentat în timpul controlului avizul de însoţire nr. 0017978/2005 , care atestă SC C SRL a vândut către peroane fizice cantitatea de material lemnos achiziţionată de la alte persoane fizice, acesta nu a fost luat în considerare, încălcându-se astfel pct. 5 din Circulara nr. 90945/20036, potrivit căruia la stabilirea deductibilităţii cheltuielilor , organele de control vor ţine cont nu numai de modul de înregistrare în contabilitate,dar şi de realitatea operaţiunilor. De asemenea, reclamanta arată că înţelege să conteste şi determinarea  obligaţiei privind impozitul pe profit în sumă de 19501 lei şi majorărilor de întârziere , deoarece organele fiscale nu au luat în considerare prevederile art.11 alin.5 din Legea nr. 414 /2002 şi art. 24 alin.12 din Legea nr.571/2003 potrivit cărora contribuabilii care investesc în mijloace fixe , potrivit legii , destinate activităţilor pentru care aceştia sunt autorizaţi  şi care nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Or, având în vedere faptul că reclamanta a efectuat în anul 2003 investiţii în valoare de 102845 lei, în anul 2004 investiţii în valoare de151815 lei iar în anul 2005 a efectuat investiţii în valoare de 36073 lei, impozitul pe profit achitat în plus este de 13640lei .Referitor la veniturile obţinute în România de nerezidenţi , stabilite ca obligaţiei suplimentară în sumă de 1095 lei, majorări  de 941 lei şi penalităţi în sumă de 73 lei se susţine că serviciile aferente demontării utilajului au fost efectuate în afara României , nefiind supus impozitării în România potrivit art.113-116 din Legea nr. 571/2003.

Pârâta DGFP a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată cu motivarea că imobilul  pentru care s-a înregistrat reevaluarea în sumă de 50.000 lei în 2004, prin nota contabilă nr.15/31.03.2004, a fost vândut şi descărcat din gestiunea societăţii pe baza notei contabile nr.9/31.08.2003, reclamanta nemaiputând să înregistreze operaţiunea de reevaluare pentru un imobil care nu se mai regăsea în patrimoniul ei la data de 31.12.2003, motiv pentru care nu se poate acorda drept de deducere pentru cheltuiala în sumă de 50.000 lei. În ceea ce priveşte impozitul în sumă de 19501 lei se, pentru cheltuiala cu valoarea neamortizată de 44043 lei, organul de control nu a acordat drept de deducere pentru cheltuiala cu activele cedate în sumă de 44043 lei deoarece această cheltuială aparţine exerciţiului financiar 2004, prin operaţiunea 658.3=212.1  reclamanta a înregistrat de două ori în conturile de cheltuieli suma de 44.043 lei . Cât priveşte impozitul datorat de nerezidenţi în sumă de 1095 lei şi majorările aferente în sumă de 1014 lei, se precizează că reclamanta le datorează deoarece a plătit către o persoană juridică din Germania suma de 7.031 lei, reprezentând reparaţii la un gater, fără să calculeze şi să reţină impozitul aferent.

Prin Sentinţa civilă nr. 1386/Ca/2009 Tribunalul Hunedoara a admis acţiunea reclamantei şi a procedat la anularea parţială a Deciziei nr.29/25.03.2008 , a Deciziei de impunere nr.1275/31.10.2007 pentru suma de 41.425 lei şi a măsurilor din Raportul de Inspecţie Fiscală 21.125/31.10.2007. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.600 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că expertul  contabil R. M. L. concluzionează prin expertiza efectuată în cauză că suma de 50.000 lei reprezintă o cheltuială recunoscută contabil şi este deductibilă fiscal potrivit Legii nr.82/1991 privind contabilitatea a OMFP nr.306/2002 şi a Legii nr.414/2009. Aceeaşi poziţie este avută de către expert şi cu privire la sumele de 1095 lei şi 1014 lei, cu privire la care se reţine că, fiind vorba de o factură externă, reclamanta nu datorează impozit, neavând obligaţia reţinerii la sursă şi virării către bugetul  de stat a impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente. De asemenea, expertul arată, în răspunsul la obiectivul nr.4, că reclamanta a achitat impozit pe profit în plus de 13.635 lei, pentru anii 2003, 2004. Având în vedere concluziile raportului de expertiză, instanţa apreciază acţiunea  fondată, astfel că o va admite astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în principal admiterea recursului , casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spere rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea cererii de recurs se arată faptul că hotărârea recurată nu este motivată, deoarece nu conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Instanţa de fond s-a  limitat doar la o motivare bazată pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în baza acestor concluzii pronunţând hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 261 pct.5 din Codul de procedură civilă .

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin  care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, deoarece din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar şi raportul de expertiză rezultă că actul de control este nelegal.

Verificând sentinţa recurată în raport de criticile invocate şi conform prevederilor art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta:

Conform art. 261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă,  hotărârea  va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor .

Drept urmare, în scopul respectării acestei cerinţe, judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să motiveze cele constatate şi să arate dovezile care au determinat pronunţarea respectivei soluţii.

Sub acest aspect, prevederile  art. 261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii, pentru că, fără arătarea motivelor şi a dovezilor, soluţia pronunţată nu poate fi verificată de către instanţa de control.

În speţă, se constată faptul că, deşi reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată mai multe motive de nelegalitate ale actelor fiscale contestate , fiind precizat în concret, atât temeiul de fapt, cât şi  temeiul de drept al acestora, prin hotărârea pronunţată instanţa de fond nu a analizat nici unul dintre aceste motive, ci a  considerat că acţiunea este fondată pentru faptul că expertul care a efectuat expertiza contabilă în cauză concluzionează că suma de 50.000 lei reprezintă o cheltuială recunoscută contabil şi este deductibilă fiscal potrivit Legii nr.82/1991 privind contabilitatea a OMFP nr.306/2002 şi a Legii nr.414/2009; că reclamanta nu datorează impozit, neavând obligaţia reţinerii la sursă şi virării către bugetul  de stat a impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente şi că reclamanta a achitat impozit pe profit în plus de 13.635 lei, pentru anii 2003, 2004.

De asemenea, se observă că nu au fost analizate nici apărările pârâtei din întâmpinare, instanţa de fond pronunţând sentinţa doar pe baza susţinerilor expertului judiciar şi fără a arăta motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, precum şi cele care au determinat înlăturarea susţinerilor pârâtei.

O atare motivare nu răspunde însă exigenţelor art. 261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă,iar neîndeplinirea acestei cerinţe echivalează practic cu o nepronunţare pe fondul cauzei.

În consecinţă, constatând că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează să admită recursul, să caseze sentinţa şi, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Domenii speta

Spete similare