Obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor la plata despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003. Instanţa competentă.

Decizie 1030 din 21.10.2009


Obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor  la plata

despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003. Instanţa competentă.

Art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003,

H.G. nr. 1120/2006, H.G. nr. 57/2008,

Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004

În condiţiile în care obiectul cererii nu vizează vreo  hotărâre sau

decizie a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea

Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003,  ci priveşte

exclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiune subsecventă actului

administrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), în mod

evident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa

tribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10

alin. 1 din Legea nr.554/2004 -  lege cadru în materia contenciosului

administrativ.

Drept urmare,  competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revine

curţii de apel, avându-se în vedere rangul central al respectivei autorităţi

publice chemate în judecată.

(Decizia nr. 1030 din 21 octombrie 2009)

Prin sentinţa nr.152/CA/30 aprilie 2009, Tribunalul Argeş a respins ca

nefondată acţiunea formulată de reclamanta L.M.  prin care a solicitat obligarea

Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilor

întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003.

Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut că, în

temeiul hotărârilor nr. 178/19 decembrie 2006 şi nr. 264/6 iulie 2007, pârâta

urmează să plătească reclamantei 192.006,71 lei pentru anexele gospodăreşti şi

terenul aferent acestora şi 429.057,28 lei pentru suprafaţa de 50 ha., bunuri ce au

aparţinut autorilor acesteia.

S-a mai reţinut de către prima instanţă că  dispoziţiile art. 18 din HG nr.

1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.

290/2003 ce reglementează eşalonarea plăţii pe parcursul a doi ani consecutivi sunt

aplicabile  doar în situaţia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de

stat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza Legii nr.290/2003.

În cauză, s-a apreciat că prin plata primei tranşe a despăgubirilor stabilite prin

hotărârea nr. 278/2007 pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile. Neplata primei tranşe

reprezentând 40 % din suma stabilită prin hotărârea 264/2007 nu este imputabilă

pârâtei, deoarece nu au fost alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat în acest

scop, iar pe de altă parte, printr-o eventuală admitere a prezentei acţiuni, s-ar crea 

reclamantei două titluri pentru aceiaşi creanţă, ceea ce este inadmisibil..

Împotriva sentinţei în termen legal s-a formulat recurs de către reclamantă,

prin  care s-a susţinut că acţiunea a fost respinsă printr-o interpretare nelegală dată

dispoziţiilor art.18 alin.5 din HG.1120/2006, pentru că reţinerea existenţei

fondurilor suficiente echivalează cu asumarea unei obligaţii  sub condiţie  pur

potestativă din partea debitorului, care este nulă absolut. Chiar şi în această ipoteză

nu s-a făcut vreo probă care să ateste că nu s-au alocat fondurile necesare ci,

dimpotrivă, prin adresa din 26 mai 2008 i s-a comunicat de către Ministerul de

Finanţe că au fost virate sumele solicitate de către ANRP.

Mai mult, a primit 40% din  despăgubirile stabilite prin decizia nr.278/2007

chiar în anul 2007, nu şi pentru decizia nr.264/2007, iar prezenta acţiune a fost

introdusă pentru obţinerea unui titlu executoriu.

La 8 octombrie 2009 s-a înregistrat întâmpinarea formulată de Autoritatea

Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu motivarea de esenţă că nu a avut la dispoziţie fondurile

necesare pentru achitarea tranşelor.

La termenul de judecată din 14 octombrie 2009,  Curtea de Apel a invocat

din oficiu şi a pus în discuţia părţilor  excepţia de necompetenţă materială a

tribunalului în soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.290/2003 şi

ale HG 1120/2006.

Examinând cu prioritate această excepţie (ce face inutilă cercetarea celorlalte

motive de recurs), Curtea constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.5 din Legea nr.290/2003 privind acordarea de

despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a

acestora, sechestrate,  reţinute  sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi

Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de Pace între

România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947,

actualizată ( act normativ pe care se întemeiază dreptul reclamantei), hotărârile 

Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativ

nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Prin Normele Metodologice de Aplicare a

acestei legi, aprobate prin HG nr.1120/2006, modificată prin HG nr.57/2008 (

forma în vigoare la această dată) s-a stabilit că hotărârile autorităţii, respectiv

deciziile emise de vicepreşedinte,  pentru anumite situaţii, sunt supuse căii de atac la

tribunalul în a cărui teritorială domiciliază petentul.

În condiţiile în care obiectul cererii, potrivit  celor arătate în cuprinsul

acesteia, nu vizează vreo  hotărâre sau decizie a vicepreşedintelui Autorităţii

Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii

nr.290/2003,  ci priveşte exclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiune

subsecventă actului administrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), în

mod evident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa

tribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10 alin. 1

din Legea nr.554/2004 -  lege cadru în materia contenciosului administrativ.

Refuzul executării actului administrativ prin care persoanei respective i-a fost

stabilit dreptul la despăgubiri este asimilat refuzului nejustificat de rezolvare a unei

cereri adresate unei autorităţi publice, care la rândul lui este asimilată actului

administrativ, în baza art. 2 alin.1 litera i teza a II-a si alin.2 din legea contenciosului

administrativ. Ca o consecinţă, calea procesuala ce trebuie urmată este aceea a

contenciosului administrativ.

În considerarea legii speciale, a contenciosului administrativ nr.554/2004,

competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revine Curţii de Apel Piteşti, avându-

se în vedere rangul central al respectivei autorităţi publice chemate în judecată.

În concluzie,  în temeiul art.312 alin.3 coroborat cu art.304 pct.3 şi art..3

pct.1 Cod pr.civilă, precum şi cu art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, Curtea a

admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în

primă instanţă, la Curtea de Apel Piteşti -  secţia comercială.